Tribuna, iulie 1894 (Anul 11, nr. 140-161)

1894-07-31 / nr. 161

Anul XI Sibiiu, Duminecă 31 Iulie (12 August) 1894 Nr.161 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/i an 2 fl. 50 cr., x/, an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */« an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/t an 10 franci, >/, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai pla­tindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua­ oară 6 cr a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librarii, în România, la dl Carol Schulder în Bucureşti, strada Laberint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază Un numer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. 1 Abonament lunar pentru August st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Contraziceri. Când cineva se pune în fruntea unui guvern, unui stat, noi, oamenii cei obiciuiţi, de rînd, care nu umblăm cu multă diplomaţie, ci ascultăm de fi­reasca minte sănătoasă, ne zicem ime­diat : El trebue să ştie ce face, el este pregătit pentru problemele ce-­l aşteaptă şi suntem curioşi a şti numai ce fel de soluţiuni va da el. în Ungaria avem însă şi în acea­stă privire decepţiuni, care nu ne mai surprind numai din motivul, că au fost prea dese. O nouă dovadă vom da azi: în Ungaria poliglotă un mi­nistru, care să nu ştie apreţia „chestia naţionalităţilor“, care să nu-şi poată pătrunde profunditatea ei şi care să se amăgească atât de uşor asupra efectelor aşteptate de la „forţă“ şi „corupţie“ — este o anomalie. Dar’, pardon, la noi anomalia este ceva normal . . . în Ungaria, unde „chestia naţio­nalităţilor“ este cea mai fundamentală afacere a politicei, este asemenea o mare anomalie a vede în fruntea ţării un mi­nister, care nu-­i tot de aceeaşi­­părere asupra celei mai fundamentale chestii. Şi aşa este. In ministerul maghiar care tocmai proclamă misiunea sa de a face odată rînduială în chestia aceasta, sunt deosebiri de păreri. Aceasta este uşor de dovedit. Ministrul Hieronymi susţine, că na­ţionalităţile trebuesc împăcate, şi crede că, afară de respectarea legii de naţio­nalitate, trebue să se mai facă două legi, legea electorală şi o altă lege de presă. Nu mai cercetăm dacă reformele acestea vor fi sincere, precum se zice, că e sinceră recunoaşterea necesităţii lor. Susţinem simpla emanaţie a minis­trului în vederea noastră. Vine acum Wekerle şi cu o per­fectă lipsă de respect pentru lege, abia atinge în cuvântarea sa legea pentru naţionalităţi, vorbeşte de forţă şi de oprirea libertăţii de a ne întruni şi nu pomeneşte cu nici un cuvânt de promi­siunile colegului seu de la interne. Intre Hieronymi şi Wekerle — sau cel puţin între vorbele lor — este aşadar’ o mare deosebire. Dar’ elementele divergente sunt şi mai multe. Ministrul de la culte, bar. Eötvös, căruia îi place a invoca adese­ori spiritul tatălui seu, a vorbit de câ­­teva­ ori cuvinte ce ne fac a crede, că între el şi Wekerle este o deo­sebire şi mai mare. El a vorbit cu respect de ş­c­o­a­l­a confesională, care este o necesitate de concurenţă culturală şi a admis deci autonomia ad­ministraţiei sale; şi acum mai de cu­rând a vorbit de „obiceiuri“ naţionale, care nu-i bine să fie jignite; şi apoi a zis lămurit, că „bună­oară în ches­tia naţionalităţilor (Ungurii) n’au putut stabili o procedură unitară, generală, care să in­dice pr­e tu­t­i­n­d­en­e­a şi în toate celea calea adevărată“. După ministrul de la culte în mi­nisterul maghiar nu domneşte deci un spirit comun în privinţa chestiei na­ţionalităţilor. Aceasta cum să se explice? Un ministru ca Wekerle nu a putut să-­şi aleagă oameni, care să fie şi în această chestie de o părere cu el ? Ori poate­ că la ale­g­e­r­e­a m i­n­iş­t­r­i­l­o­r această chestiune nici nu se pune? înclinăm a crede că nu. Dar, din această conclusie urmează alta. Trebue să conducem astfel mişcarea noastră, încât ea să nu mai poată fi desconsi­derată nici chiar de cei cu trăsnetele în mână; noi, naţionalităţile aliate, trebue să facem ca nimărui s­ă nu-şi mai fie somnul liniştit, înainte de a se fi gândit la o soluţiune mulţumitoare a chestiunii acesteia. Ruşinea aceasta de a îndura din partea unor miniştri atâta lipsă de cu­getare asupra intereselor noastre celor mai vitale, să nu o mai purtăm mult timp! Anomalia aceasta trebue adusă la un grabnic sfîrşit! FOIŢA „TRIBUNEI. Petrecere în Topliţa­ română­ — Dedicattt onorabilelor domnişoare — Aşezată în parte pe şesul Mureşului şi a rîului numit „Vale“, Topliţa­ română trimite din mijlocul său 3 şosele, care o leagă cu Moldova, Secuimea şi cu mijlocul Ardea­lului. Această situaţie favorabilă îi dă posi­bilitatea, a deveni centrul unui ţinut, preserat cu mai mult de 10 comune româneşti. Acest ţinut, isolat din 2 părţi de cea­laltă lume românească, — a simţit până acum mai puţin palpitaţiunile inimei românismului, în timpul din urmă însă, devenind acele pal­­pitaţiuni mai vii, — a început a se produce şi în acest ţinut oare-care mişcare, mai înseni­nătoare de vieaţa. Toţi simţesc necesitatea de a se întâlni, de a-­şi împărtăşi reciproc durerile şi — du­rere — prea puţinele şi palidele bucurii. Şi aşa astăzi la un semn dat, în Topliţa se adună tot ce are totul ui­ai bun şi mai dis­tins. O invitare la o petrecere şi trăsurile curg din toate părţile, pline cu oaspeţi aduşi nu de pofta unor bucurii frivole, ci de dorul ajutorării unui scop filantropic şi de dorul convenirii reciproce. Ear’ în aceste conveniri, câte inimi ră­cite nu se încălzesc? Câte suflete însătate de repaus nu-’şi află recreare? şi câte inimi străine nu se cunosc şi împrietenesc? * Vestea arangiării petrecerii noastre, acum trecute, se lăţeşte, invitările se aşteaptă cu dor, mai ales din partea gentilelor domnişoare, duioase de petrecere. Sosesc şi invitările. Se aşează pe masa de scris a tatei, care cu insistenţă este ru­gat se dee permisiunea de a răspunde invi­tării , prin participare. Permisiunea pri­mită, invitarea se aşează în corfiţa cu gust lucrată, de pe masa din „casa dinainte“, de unde pentru mult timp va reaminti coco­­niţei suvenirile plăcute, de la petrecerea acum trecută. Prăvăliile sunt mai cercetate, mânile mai lucrătoare. Pretutindenea croieli, cusături etc. Nu trece mult şi toate stau gata, aşteptân­­du-se încă numai sosirea zilei „Sf. Hie“. Soseşte şi ea. Trăsuri curg din toate părţile, pe toate şoselele Topliţei, din afară spre centru. Oaspeţii trag la neamuri şi cunoscuţi, unde cu ospitalitate românească sunt găzduiţi. După ameazi străinii se folosesc de pri­­legiu spre a face scaldă în apele minerale din loc, care după ultima analiză se ridică la înăl­ţimea apei de la Gleichenberg (Constantin­­quelle). În calea spre scaldă şi retour să leagă mulţi cunoscuţi, să fac angajamente pentru Romanele şi Quadrillele de seara etc. Timpul trece cu grăbire, să apropie orele 8, începutul petrecerii. Sunt orele 8. Lăutarii dau avisul obici­nuit, că petrecerea e deschisă. Inimile palpită mai cu repezim­e, dar „fata din casă“ strigă saltând plină de veselie. O foaie ungurească din Arad îşi începe astfel articolul de fond : „E de mirat, că şi după atâtea expe­rienţe amare şi neglijenţe fatale, noi nici acum nu vrem să recunoaştem, că chestia naţionalităţilor numai într’un chip se poate resolva: instrucţia publică în­treagă se fie numai în mânile statului Do­vadă pipăită că numai aşa e bine, este Serbia. Comitetul şi tinerimea aşteaptă în sala de dans, înfrumseţată şi bogat luminată, so­sirea publicului. Cassarul abia răsbeşte cu inducerea numelor în lista participanţilor, şi în curând sala e îndesuită de oaspeţi, dintre care mai ales strălucesc „ . . . dalbele copile, a dragostei comori, „Ce-’s jumătate fete şi jumătate fiori, Alexandri. Ţi­ se pare, că nu eşti pe pământ. Lăutarii intonează melodia punctului prim din program, cară jucătorii „Sub a lunei dulce foc „De mâni gingaş se luară, .„Să ’nşirară „Iute, vesel pentru joc. Alexandri, şi astfel gătiţi de horă şi cuprinşi „De-ale danţului beţii „începură­ a se ’nvîrti „C’o mişcare graţioasă „Luminoasă, „Care minţire-’mi răpi“. Alexandri. Hora se învîrteşte, veselia creşte! Eu, a plecat de acasă cu intenţiunea de a mă delecta de astă-dată mai mult pri­vind ca dansând, — mă retrag în un colţ al salei şi de acolo urmăresc cele­ ce se petrec în sală, prefăcută acum într’un ca­leidoscop cu scenele şi tablourile cele mai variate. în mod foarte plăcut ,mi-am păscut ochii privind nevinovăţia unei părechi tinere. El „Tinerel făr’ de mustaţă, ce se ’nvaţă a strînge ’n braţe“ şi car’ ea, abia un bobocel de faţă, chip frumos, făptură dragă, cu ochii „răpiţi din mare“, care au rănit grav inima tinărului, nu mai puţin drăgălaş şi seducător de minţi. Seara am fost la masă la părinţii bo­bocelului. El ocupă loc lânga mine. Vine rîndul la prăjituri. Coconiţa îmbie pe toţi, care apropiindu-se de noi ştiam că „Sinul ei ce se deschide palpită ca porumbiţa „Prinsă pentru sacrificiu. ... Temându-mă nu cumva se se repeteza scena dela fântâna din drama „Ulciorul stricat“ al lui Kleist,­­mi-am oferit aju­torul la ţinerea farfuriei şi împreună am îm­biat pe vecinul flămând mai mult de dragoste decât de prăjituri... Aci am învăţat ceva. Tinărul abia îm­bucase odată din prăjitura sa şi neobservat — decât de mine — a pus restul în buzunar, în hârtie. ’L-am ispitat între patru ochi asupra motivului.­­Mi-a spus că prăjitura va fi pre­făcută la 12 pravuri, din care va lua unul de câte­ ori, persecutat de ochii şi chipul bobocelului, nu va pute dormi ori va avă alte ferbinţeli. Să-m i fie de leac. Decât că eu tare mă îndoiesc, căci şi renumitul conte Lichten­stein din evul mediu a beut apa, în care s’a spăla ibovnica sa, şi tot cu rana în piept a rămas. Dar’ să ne întoarcem oar’ în sala de joc. O deosebit de interesantă privelişte ’mi-a oferit „Valsul“. Zadarnic m­’aş încerca a descrie variatele tablori vii, ce ’mi­ s’a pre­­sentat în decursul plin de pasiune şi uitător de suferinţi. Cedez descrierea mânii măiestre a academicianului N a u m: „Se începe valsul. Iată dintr’un pâlc se des­luşeşte „înalt şi voinic un tinăr, — legănându-se păşeşte „Şi s’apropie de tine. Tu te-ai şi sculat în sus. „Alb, rotund, frumos — a­lene — braţul pe grumazi ’i-ai pus, „Şi ca ’n sbor, ca ’n vis te duce, strînsă bine de mijloc; „Pe-al lui umăr îţi culci capul, — răspirarea ta de foc „El o simte pe obrazu-’i. Tu-’i simţi inima cum bate, „Şi-obosiţi de farmec ochii vii să 'nchid pe jumătate. „Piept la piet, a voastre trupuri s’au aprins de-acelaş dor___ „Ce'ncleştare pătimaşe ! Ce vîrtegiu ame­ţitor! „I­arul, faţa, — de iuţeală — par’că vi­ le suflă vântul, „Doar’ picioarele cu vîrful mai ating de-abia pământul!.. Atras de măreţia şi farmecul acestor tablouri am pus intenţiunea de-acasă în cuiu şi plecând mă opresc instinctiv înaintea unei copiliţe. Era „nici micuţă, nici înăltuţă numai bună de drăguţă“, îi ofer braţele. Mă cuprinde şi ne pierdem in vîrtegiul părechilor dansatoare. (Va urma.) . A % Noul ministru Festetich a făcut o dare de seamă în calitate de deputat înaintea alegătorilor sei. El a zis că proiectele religionare liberale au de scop a mij­loci contopirea deplină chiar a Maghia­rilor sfâşiaţi în confesiuni. Cu toate acestea zice că este un bun catolic! Pentru­ ce se iubesc Maghiarii şi Polonii. Aceasta ni-o spune „Neues Pester Journal“ în primul seu de alaltăieri. Anume: „Precum Ungaria a manifestat simpatie faţă cu autonomia administrativă şi polonizarea Ca­­liţiei, tot asemenea Polonii sunt unicul popor austriac, care nu a combătut nici­când alătu­rea cu Austria poziţia Ungariei creată prin transacţia de la 1867. Cu un destin rar în analele istoriei proprii au înţeles Polonii ga­­liţieni să-­şi întocmească un cuib călduros în Austria; ei sunt de fapt naţionalitatea politi­ceşte conducătoare în stat de la căderea mi­nisterului al doilea Auersperg, o posiţie aceasta, pe care germano-liberalii au perdut-o prin impotenţa lor politică“. „Germania“ publică în numărul seu de la 28 iulie un articol asupra „pacificării Românilor din Ungaria“. Distinsul ziar bla­mează călătoria lui Hieronymi, care a fost făcută fără un plan serios şi e o co­medie politică. Apoi vorbeşte de con­gresul naţionalităţilor şi zice că în sistarea mesurilor de maghiarizare trebue căutat chi­pul de a tăia nodul gordian al chestiei na­ţionalităţilor. Kálnoky şi Maghiarii Corespondentul din Budapesta al ziarului „Frankfurter Zei­tung* scrie în nr. 207 a. c. că darea de seamă a deputatului Gaj­­ri a fost o serioasă probă, că ministrul nostru de externe va auzi în d­e­­legaţiuni obiecţii grave pentru lipsa de energie faţă cu vaticanul în chestia proiectelor religionare şi pentru­­ neîntrevenirea în Ro­mânia. E o amăgire a crede, că Kálnoky nu va fi atacat. „Kölnische Zeitung“ publică în nr. 612 a. c. un articol asupra luptelor noastre. El condamnă nedreptăţile Maghiarilor şi zice spre fine: „­Naţiunile uşor de iritat ce-şi stau­ faţă în faţă, pot ajunge prin o nenorocită întâm­plare într'un conflict sângeros şi acesta ar avi pentru liniştita desvoltare a Ungariei cele mai fatale urmări“. Din durerile „patriotice“, care îşi are şi dînsa Valahii sei, dar’ aceştia toţi sânt buni patrioţi sârbi şi nici unuia din­tre Valahii din Sârbia nu-­i vine în minte să se lupte cu un stat, s’ajungă la va­loare limba românească, nici au pre­­tensiuni să joace rol în stat ca neam deo­sebit. Pentru­ că — după­ cum a spus-o unui ziarist maghiar săptămâna trecută în Buda­pesta primul-ministru Nicolaievici —în Serbia fiecare Valah este mu­t să înveţe limba sârbă, care în acelaşi timp este pe toate tere­­nele şi limba oficioasă a statului“. Nimic, ca aceste stupide rînduri, nu arată la ce grad de crepitudine au ajuns creerii ungureşti. Pentru dînşii din punct de vedere al vieţii statului, Serbia şi Ungaria e acelaşi lucru. Ei uită, că chiar întemeietorul statului un­gar în privinţa înţelepciunii a ajuns ce­lebru prin accentuarea poliglotismului acestui stat. Tuturor naţionalităţilor, aceleaşi drepturi,­­ a zis S-tul Ştefan, primul rege unguresc. Dar’ Ungurii au uitat chiar istoria patriei lor, cu toate multele „experienţe amare.“ Nu vor să recunoască însă nici le­gile de fel, nici curentul modern: în­dreptăţirea fiecărui popor, fie­cărei naţionalităţi de a tinde la desvoltarea limbii sale, la mărirea neamului seu. Iubirea cătră neam, această virtute fără de care ori­ce popor mare este expus perirei, Un­gurii o consideră ca o crimă dacă o văd şi la alte naţionalităţi din patrie, nu numai în sinul seminţiei lui Ár­pád ... Am reprodus rîndurile foii ungu­reşti şi am făcut observările de mai sus nu pentru­ ca să dovedim pe ce cale fa­tală au pornit Ungurii, ci pentru­ ca să arătăm, ce grosolan neadevăr a spus primul-ministru Wekerle la B­a­i­a­­t­are, când a tăgăduit ten­de­n­­ţele de maghiarisare ale guver­nului. E nedemn de un ministru şi ruşinos, ca atunci când printr-o politică nenorocită întreaga opinie publică maghiară a ajuns să ceară maghiarisarea tu­turor naţionalităţilor şi când pe fiecare zi cetim plângeri de ale „pa­trioţilor“ că „prea se desnaţionalisează încet naţionalităţile“, — să vină şi cu un tupeu ce nu şi-ar sedă bine nici unui raportor de jurnal, să tăgâduească tendenţa Ungurilor de a maghiarisa şi să întrebe ca un comediant de bâlciu: „Unde, cine aţi văzut un Ro­mân maghiarisat cu sila? Ară­ta­ţi- ’ m­i - ’­­ şi m­ie!“... Domnule prim-ministru! Dacă nu vei găsi mulţi Români maghiarisaţi, este meritul neamului nostru, plin de vir­tuţi şi cu o iubire pentru limba şi le­gea sa strămoşească mai mare chiar decât şovinismul unguresc! Nu ni-am făcut şi nu ne vom face Unguri, fiindcă vrem să fim şi să rămânem Români. Vă putem însă arăta mulţime de Români cari au trecut şi zac încă în temni­ţele ungureşti toţi pentru­ că au luptat ca Românul Român se rămand, toţi pentru­ că au protestat sus şi tare contra fărădelegilor ce guvernul zilnic săvîrşeşte pentru a opri des­voltarea noastră naţională. Apoi aceasta nu este maghia­risare cu sila? Cum adecă, crezi - ta, că lumea este atât de proastă, în­cât să socotească maghiarisare cu sila numai atunci, când ’l-ai lua pe Român, şi punându-’i suliţa între coaste, ’i-ai zice: „Ori te lapezi de neam şi te faci Ungur, ori te străpung?“... La naiba, domnule prim-ministru, dar’ lumea merge nainte, vede ghiara pisicilor chiar când ele ar fi mai pu­ţin proaste şi viclene decât sânt... mi­niştrii unguri şi toţi „patrioţii“, care plâng cu durere că „prea se face încet maghiarizarea naţionalităţilor“... Dar, aşa e: fiiul berarului bava­rez, ajuns prim-ministru maghiar, crede că lumea stă pe loc, deoare­ce dînsul o priveşte de sus. Vă asigurăm însă, că Românii merg înainte, cu lumea şi ori­cât d-voastră aţi face pentru a mai potoli durerile „patriotice“, înteţind încă munca d-voastre de a ne desnaţionalisa, n­o­i nu ne dăm, ci vom face haz de prostia „scriitorilor“ unguri, care pe Românii din Ungaria vreau să-’i pună într’un cazan cu cei din Serbia. Proşti de am fi, şi atunci însă sântem mulţi Români în statul ungar. Domnule prim-ministru! Cu vocea d-voastre autorizată, să spuneţi ziariş­tilor maghiari acest lucru, să Înţeleagă că nu-i tot una: Românul în Ser­bia şi Românul în Ungaria. Altfel cu toţii o să aveţi să înduraţi încă multe şi amare experienţe.

Next