Tribuna, ianuarie 1895 (Anul 12, nr. 1-24)
1895-01-15 / nr. 12
Pag. 54 Sibiiu, Marţi, TRIBUNA anuarie r. Madagascar sau în Corea; pentru aceste chestiuni declar că n’am nici simţire, nici asimilare, nici pricepere, nici tactul situaţiunii de acolo. Cetesc însă tot ce se petrece în chestiunea naţională, pentru că ceea ce se agită dincolo de Carpaţi este desfiinţarea neamului românesc. Să nu avem oare simţul celor ce se petrec dincolo de Carpaţi? Este o enormitate să spună cineva aceasta. M’am mirat foarte mult de dl Maiorescu ca să ne zică un asemenea lucru, D-sa, care îşi are rădăcina dincolo de Carpaţi şi al cărui părinte a luptat odată lupta pe care o luptă şi astăzi Românii din Ungaria. Pentru toată chestiunea naţională este cea mai mare, pentru că suferinţele actuale ale Românilor de dincolo ne aduc aminte de suferinţele noastre trecute, căci şi la noi au năşuinţe de a ne desfiinţa ca Români, de a transforma Ţeara Românească într’o împestriţătură, de care să rîdă toată lumea şi astfel ţeara să fie de rîsul lumii, călcată, încălcată şi umilită. » Chestiunea naţională există şi de dînsa sînt legate existenţa şi dăinuirea regatului. Avem dar’ interes să nu se desfiinţeze Românii de dincolo, şi au interes şi cei de dincolo să nu se desfiinţeze regatul. Astfel chestiunea regatului şi a maghiarizării Românilor sînt strîns legate. De aceea această chestiune a devenit acută de amândouă laturile Carpaţilor. Şi dacă lucrurile stau astfel, cum poate guvernul să faptuească astfel de fapte, cari sunt în contra simţământului ţerii, pentru ca să ese dintr’o încurcătură pe care elşi-a creat-o din nepriceperea sa proprie. Această chestiune nu este o încurcătură diplomatică; ea este o chestiune mare, profundă, pe care în zadar vă încercaţi să o negaţi, căci este mai tare decât d-voastră şi decât noi toţi. Dl Al. Lahovary a exclamat, tot anul trecut: »Noi, fii pioşi ai acestei ţeri“, şi zicea aceste cuvinte cu mândria unui băştinaş dela Negru-Vodă şi dela Dragoş-Vodă! Ear’ pe Ioan Brătianu, care a venit, fireşte de ieri în România, îl arată d-sa, neaoşul Român, ca pe un om »care n’a ştiut să păstreze măsura adevărată«. D-sa este un bărbat calm şi moderat, care planează deasupra României, după receta domnului Maiorescu, fără simţire, fără pricepere, fără tactul situaţiunii. Avea dreptate să spună dl Lahovary acestea, căci domnia-sa este creatorul regatului şi Ioan Brătianu un zero. Dar, dacă există chestiune naţională, ce trebue noi să facem? Diplomaţie? Adecă să o evităm, să ne ascundem ca să nu o vedem, să căutăm, cum se zice, să fugim de dînsa prin tangenţă? Nu! Cred că este de datoria noastră să nu o evităm, să ne uităm drept în faţa ei, şi să ajutăm ca ea să nu se resolve în contra Românilor. Dar’ aş dori să ’mi se arete cum am pută evita chestiunea naţională? Maghiarii neagă Românilor toate drepturile cetăţeneşti şi toată existenţa lor ca naţiune. Maghiarii persecută pe Români în şcoală şi în biserică. Maghiarii închid Românilor toate căile de traiu. Maghiarii persecută pe Români în interesele lor particulare prin administraţie şi justiţie.” Maghiarii dărîmă casele Românilor, cum au dărîmat casa Drului Raţiu. Cei cari au dărîmat casa au fost lăudaţi, poate şi plătiţi. Maghiarii asvirl pe Români în temniţă pentru nimicuri. Aţi auzit de procesul ridicol contra unor oi-şoare cari au purtat panglice tricolore cu colorile Transilvaniei, şi contra cărora s’a cerut întemniţarea până la 6 luni. Dar’ procesul Memorandului început »a froid«, cum zice Francezul, după doi ani, şi judecat numai de juraţii maghiari! Dar’ aruncarea atâtor Români în temniţă, cu toate că după Memorand Românii au fost liniştiţi şi n’au întreprins nici un act distrugător regatului Ungariei, nici un act dăunător monarchiei austro-ungare! Maghiarii au făcut legi speciale de desnaţionalisare şi de maghiarisare, pe cari le aplică cu o străşnicie sălbatică. Maghiarii pun pe Români afară din lege. Iată faptele! Eata status causae. Şi dl ministru pretinde, în Cameră, că eu am inventat chestiunea naţională Nu este aceasta a nu ave o idee de ceea ce se petrece în lume ? Exista chestiunea demult, dar acum ea a devenit acută din causa legilor de desnaţionalisare, şi din causa furiei cu care ele sunt aplicate. Maghiarii se asvîrl asupra Românilor ca se-ş i desfiinţeze. A mers guvernul unguresc până acolo, de a ridicat Drului Raţiu dreptul seu de advocat, cu toate că nu a făcut nici un fapt criminal, şi că e numai un condamnat politic, precum a fost şi Kossuth altădată Presentarea Memorandului la Impăratul-Rege este crimă. Nu este aceasta o nedreptate strigătoare la cer, a lua unui om, părinte de familie, pâneasa şi a copiilor sei? Au învăţat Maghiarii şi arta de a induce oeroare lumea, prin iscodirea unor termini cari bat la ochi şi representă situaţiuni reprobate de lumea întreagă De aci vorba de irredentism. De aci terminul acesta întrebuinţat de toţi scribii guvernului nostru. Şi apoi eşim ca să acoperim toate cu trimbiţa lui Gambetta, trimbiţată şi ea în semi-glas, ca să nu lipsească din cacofonie lauda ziarelor maghiare. în privinţa aceasta, a cetit ieri dl Urechiă un frumos buchet de laude. Eu nu vă pot felicita pentru dînsele. Aceste laude ne spun: Noi să tăcem, noi să mâncăm trufe şi să bem şampanie cu redactorii de la »Magyar Hírlap«, noi să atragem pe studenţi în cursă, noi să înăbuşim manifestaţii prin stingere de fanare şi bătăî în întunerecul nopţii, noi Să ducem pe studenţi în săbiile agenţilor poliţiei, ca să înveţe şi studenţii minte, cum au fost învăţaţi ţeranii minte, ca astfel să audă, cei din Budapesta, cum guvernul se poartă bine şi corect. Dar’ nu numai atât. Tot guvernul răspândeşte ştirea, că cei cari apără chestiunea naţională, cei cari văd într’însa un mare pericol pentru ţeară şi existenţa ei, sunt nişte tulburători ai ordinei publice în Europa. Plătiţi bine cu banii ţerii pe scribii cari trimit asemenea ştiri în afară. Maghiarii procedează cu totul altfel. Rectorul universităţii din Budapesta a întrunit mai deunăzi pe studenţi pentru a-i îndemna să lucreze şi ei pentru chestiunea maghiarizării, scriind prin ziare şi ţinând conferenţe. Aşa face guvernul nostru ? Cu ce se laudă el ? El zice: întrunirile să fie libere, Liga să meargă înainte; ce voiţi mai mult? De ce vă jeluiţi? Dar’ adevărul e că guvernul nu doreşte altceva mai cu dor decât să se surpe Liga din temelie, decât să se sfîrşească odată cu întrunirile publice, ca să poată dormi în linişte şi în pace; şi când, din timp în timp, dă vânt Ligei sau întrunirilor publice, o face numai şi numai pentru a le compromite pe amândouă şi cu dînsele, chestiunea naţională. Ca să se audă vocea guvernului cât de subţire, însă dreaptă şi românească, aceasta nu se poate. Astfel stând lucrurile, suntem în drept să vă întrebăm pe d-voastră: Ce aveţi de gând să faceţi în chestiunea naţională, după ce aveţi astăzi pulsul ţerii. De spus nu o spuneţi, căci declamaţiunile d-voastre sunt fără miez şi nu au nici o greutate. Ce trebue să faceţi ? Sânteţi miniştri, consilieri ai regelui, servitori ai ţerii, şi nu ştiţi ce să faceţi? Să vă spun care e datoria d-voastre, în rîndul ântâiu şi în tot caşul: »Să nu , daţi ajutor Maghiarilor în tendenţele şi apucăturile lor de maghiarisare, să nu-l daţi nici deschis, nici închis, nici pe furiş«. Al doilea, să ne gândim constant cum să ajutorăm causa Românilor din Ungaria. Şi aci tocmai acei cetăţeni, cari sunt bărbaţi politici, trebue să se pună înainte, să ridice glasul, ca lumea întreagă să vadă şi să ştie de ce e vorba şi ca să se revolte simţământul public al ţerii întregi şi al Europei în contra nedreptăţilor, violenţelor şi barbariilor ce se fac în Ungaria. Nu e vorba de a se atinge de interesele Austro-Ungariei, ci e vorba ca să nu desăvârşească Maghiarii o nedreptate, nu numai spre dauna lor şi a imperiului austro-ungar, dar şi spre dauna regatului nostru. S’au rostit de pe banca ministerială cuvintele lui Ioan Brătian: »Ca deputat din oposiţiune, poate cineva să vorbească despre toate şi în modul cum ’i-ar plăcă, nu tot în aceeaşi posiţiune comodă se află un ministru«. Aşa este, Ioan Brătianu, acel mare şi neasemănat român, ştia ce vorbeşte, dar’ loan Brătianu nu a vorbit că din causa comodităţii miniştrilor să se înece interesele naţionale. Cu această ocasiune ,mi-am adus însă aminte de un proverb strămoşesc, foarte drept şi foarte adevărat: puod licet Jovi, non licet bovi — (ce e iertat lui Joe, nu e iertat unui bou). Să ne gândim numai la cestiunea naţională, ar fi în adevăr, un lucru peste măsură de mic, şi prin urmare un asemenea cuvânt este o vorbă în aer, ca să scapi de împrejurarea cestiunii. Cine simţeşte româneşte, şi prin urmare e român, acela trebue să se gândească la cestiunea naţională şi să făptuească totodată pentru dînsa, cu vorba şi cu condeiul, în România şi afară din România, în guvern sau afară de guvern, şi aceasta până ce Maghiarii vor veni la dreapta cunoştinţă şi la dreapta chibzueală a lucrurilor. Ear’ cei cari şed astăzi pe banca ministerială şi se socot oameni mari, boieri de neam, nobili de secoli, aceia să-şi aducă aminte de proverbul francez: Fais que tu dais, advienne que pourra. (Fă ce-ţi zice datoria întâmplă-se ori-şi-ce.) Să nu uităm niciodată că Dumnezeu de sus vede toate faptele noastre. De aceea să ne facem totdeauna datoria plină şi întreagă şi să nu dorim de la dînsa. De aceea sântem şi noi trimişi de ţeară în acest Parlament ca să ne facem datoria cătră dînsa şi cătră neam. De aceea sânt rînduiţi şi miniştrii. Trebue să lucrăm cu toţii într’un singur gând şi într’o singură cugetare, ca să ştie Maghiarii că şovinismul lor duce la o ruptură cu România«. Noi voim să fie traiu amical, sincer, leal, cu Maghiarii, dar, pentru ca să fie aşa, ei trebue să împace pe Români, în mod creştinesc, în mod leal şi în mod real. Aceasta este singura politică, căreia se cuvine numele de leală şi de românească. Dl Carp a zis un cuvânt umilitor şi fără temeiu: »De ce voiţi să deşteptaţi în Românii de dincolo o speranţă de un ajutor care nu le poate fi de nici o valoare«. Dacă Românii de dincolo nici în România nu pot găsi un ajutor, atunci trebue să li se strige cu Dante: lăsaţi orice speranţă. Omenesc fapt este acesta? Creştinesc fapt este acesta? Patriotic fapt este acesta? înţelept şi prevăzător fapt este acesta? Şi de a trimbiţa că ajutorul regatului nu le poate fi de nici o valoare, nu dovedeşte aceasta că cel care rosteşte asemenea cuvinte, înjoseşte posiţiunea şi importanţa regatului? Dacă această semnifică prevedere politică, aş voi să ştiu, ce va să zică nepricepere ? Pentru mine aceste cuvinte sunt oribile, tot atât de oribile ca şi alte cuvinte rostite tot de dl Carp despre chestiunea naţională: trase goale, asalt de popularitate pe spinarea ţerii. Eu răspund despre cuvintele d-sale: frase goale, asalt de servilism pe spinarea ţerii. Cât e de necunoscător guvernul de această mare şi grea situaţiune, se vădeşte din prevederile sale, anunţate în anul trecut cu o îngâmfare profetică, şi cari au fost toate desminţite prin faptele întâmplate, în 29 Noemvrie 1893, doi miniştri, care adese se bat în cap în certe de preponderanţă personală, anunţată într’o perfectă şi dulce armonie, că Maghiarii se vor muta, că sunt semne caracteristice despre aceasta, că dreptatea şi înţelepciunea vor lumina pe Maghiari. Nu a trecut o jumătate de an, a venit procesul de la Cluj şi 14 bărbaţi fruntaşi ai Românilor au fost condamnaţi la 28 de ani şi 8 luni de închisoare. Singur preotul Lucaciu a fost condamnat la 5 ani de temniţă şi mai târziu , , încă la un an şi jumătate, în total 6 ani şi jumătate. Pe Coroianu ’l-a tras din temniţă în judecată pentru falsificare de paşaport »Tribunei«i s’au făcut peste zece procese şi zilnic preoţii şi fruntaşii Românilor sunt condamnaţi şi duşi în temniţele maghiare. Iată prevederile miniştrilor, ale acestor bărbaţi de stat consumaţi şi înţelepţi. Noi, dlor senatori, suntem datori să cugetăm unde ne duce această politică vrăşmaşă neamului nostru. Inima noastră plină de îngrijire nu ne poate lăsa indiferenţi pentru că se crează o situaţie nouă neprevăzută. Se crează abis între Maghiari şi Români. Dar, guvernul conservator vrea ca tocmai abisul acesta să se formeze. Acesta’i ţelul întregei sale acţiuni. Singurul adevăr eşti din gura domnului Carp, sunt următoarele cuvinte: »Prevederea cea mai elementară face ca statul român la vreme să caute un sprijin, un razim undeva«. Dar’ a tulburat acest adevăr imediat cu adaugerile ce a făcut. Iată ce a mai zis: »Nu am păreri concepute. Voiţi alipirea cu tripla alianţă? Poftim! Voiţi alipirea cu alianţa franco-rusă? Poftim !« Desigur d-voastră aţi admirat cu mine genialitatea acestui bărbat de stat, care vă zicea: alegeţi între două alianţe ce vă propun; şi având prin urmare, nu o alianţă, ci mai multe alianţe cu puterile cele mari, gata, pregătite în buzunarul d-sale, nelipsindu-ne nouă decât alegerea după pofta inimii. Şi puţine minute după această vă declară că ajutorul României nu poate fi de nici un folos Românilor din Ungaria. Şi mai departe, pentru ca întreaga sa genialitate să se manifeste cât de splendid, dl Carp apostrofează senatul astfel: »La timpul oportun nu se face nimic. Lucrul acesta se pregăteşte mai dinainte şi de aceea vă zic: »Voiţi una, alegeţi-o! Voiţi pe ceealaltă, alegeţi-o! Dar’ o politică care se pretinde politică de prevedere şi nu alege nici pe una, nici pe alta! Pentru D-zeu, de ce siinteţi aşa de copii!« Dl Carp termină cu aste cuvinte fără miez. »Dacă voiţi ca guvernul să se pronunţe, atunci indicaţi-m i pe faţă o linie de purtare şi vom avea ne pronunţa«. Se poate, dlor, aceasta? Este aceasta aşa? D-sa tratează pe toată lumea, care nu gândeşte ca d-sa, de copil. D-sa cere ca să ’i se indice de parlament calea de urmat, dar’ nu zice parlamentului, precum este dator să facă: ce gândeşte d-sa? Ce gândeşte guvernul? Ce vor amândoi? Lumea întreagă ştie că dl Carp e cel mai înţelept bărbat de stat, că este omul care ştie şi toaca în cer. Nu suntem în drept a-i zice: spuneţi cugetarea? Spune-ţi, d-ta, cugetarea, d-ta, care eşti iniţiat în toate secretele diplomatice europene şi eşti peste aceasta şi atotştiutor. Dar, după cum domnii miniştri trăesc în contradicţiune cu dînşii înşişi şi cu toate chestiunile, de asemenea ei se contrazic şi în chestiunea naţională. Este însă cineva între mi-1 I niştrii, care are o părere făcută şi gătită în chestiunea aceasta. Ea trebue să servească de acoperiş la decisiuni luate într'o direcţiune. Ea trebue să servească pe pregătire, nu pentru ca să se îndeplinească poftele dlui Carp, poftim alegeţi, ci pentru ca să se îndeplinească ceea ce era deja hotărît. Ca să mergem într’o constelaţiune politică oarecare, trebue ca poporul să vrea să meargă în acea direcţiune, şi pentru a vru să meargă, trebue ca să o înţeleagă, să o priceapă, să capete convingerea că e în interesul seu. Numai atunci se ridică poporul cu drag şi cu energie, numai atunci se decide el, să facă sacrificiile cele mari de avere şi de vieaţă, când ştie că le face pentru interesele sale cele mai vitale. Dar aceasta trebue se o cuprindă şi el. Şi interese vitale sunt numai acelea, pe care le poate pricepe tot poporul. Pe furiş sau cu violenţă nu conduci pe popor la o acţiune de mari sacrificii. Mai uşor este a face pe oameni să nu cugete la nimic, să şeadă în neacţiune, să adoarmă. Aceasta e în firea omenească. Pentru ca Românii într’o constelaţiune politică oarecare să fee o atitudine alăturea cu Maghiarii trebue ca o înţelegere amicală să fie între dînşii. Poate oare să fie stabilită amiciţia între Maghiari şi Români, pe cât timp chestiunea naţională îi va despărţi, pe cât timp ea va forma un abis între aceste două neamuri, abis, care se lărgeşte pe zi ce merge? Trebue dar’, ca chestiunea română să fie resolvată după cum cere dreptatea, după cum cere umanitatea, după cum cere religia creştinească, şi numai atunci poate fi vorba de o înţelegere amicală şi de o conlucrare cu Maghiarii. Persecuţiunile, violenţele, arbitrariul de astăzi al Maghiarilor nu umple abisul. Dacă ele vor urma, vor ajunge, fără îndoeală la o situaţiune, în care Românii vor considera pe Maghiari ca pe cei mai mari inamici ai neamului lor. Aceasta însă, este un pericol foarte mare, care trebue înlăturat nu numai în interesul situaţiunilor excepţionale, ci în interesul vieţii pacinice şi liniştite; căci interesele însemnate ale păcii există între România şi monarchia austro-ungară. Am mai zis-o încă odată: avem simpatii pentru tripla alianţă fiindcă tripla alianţă s’a dovedit în curs de un pătrar de secol, ca păstrătoare a păcii, de care România are mai mare nevoe decât statele cele mai mari şi puternice. Dar’ pentru a fi cu tripla alianţă trebue să lucrăm ca abisul dintre Români şi Maghiari să nu se formeze şi începutul formării lui să se închidă. Trebue dar’, ca chestiunea naţională să fie resolvată în favorul cererilor Românilor din Ungaria, care nu vor altceva decât dreptate, legalitate şi egală îndreptăţire. Trebue să nu mai fie vorba de desfiinţarea neamului românesc pentru ca Maghiarii să poată eşua. Trebue ca Maghiarii să-’şi schimbe mersul şi să se convingă să lase lucrurile cum le-a aşezat Dumnezeu, să trăească ei, dar’ să trăească şi Românii ca să poată fi şi exista o Ungarie puternică. Caut să înţeleg pe Maghiari în mersul lor, dar’ caut să înţeleg şi pe conducătorii guvernului nostru, înţeleg întrucâtva pe Maghiari. Ei sânt un popor mândru, şi exagerând mândria lor au căzut într’un şovinism, care calcă peste legi, peste interese reale şi chiar peste bunul simţ. Aceasta se vădeşte nu numai prin atitudinea lor cu Românii, dar şi prin atitudinea lor faţă cu Austria şi cu Impăratul- Rege al Austro-Ungariei. Ce este tot tămbălăul kossuthian alta, decât resultatul acestui şovinism ? Dar’ caut să înţeleg pe guvernul român, care în faţa chestiunii naţionale pune ca struţul capul îu nicip ca să nu vadă şi să nu audă nimic. Pe dînsul caut să-’l pricep, căci pe spatele poporului românesc se urmează această politică dă struţ. “ încât priveşte pe dl Carp, d-sa singur nu ştie unde îl duc fumul şi fumurile. De aceea d-sa nici nu-şi dă osteneală să studieze situaţiunea şi crede că câteva vorbe de spirit sunt suficiente ca să treacă peste dificultăţi mici şi mari. Dl ministru Lahovary impută partidului naţional-liberal că acesta se amestecă a judecă între partidul naţional român din Ungaria şi grupul aşa zişilor moderaţi de acolo. Dar, dl ministru Carp a tăiat cu sabia d-sale chestiunea naţională însăşi, adecă neînţelegerea dintre Români şi Maghiari în favorul acestora din urmă, zicând clar şi lămurit: »nu toate revindecările Românilor sânt legitime«. Se face clar’, dl Carp judecător, nu între Raţiu şi Mocsonyi, ci între Români şi Maghiari şi declară, că între plângerile Românilor sânt plângeri nelegitime. Nu ne zice însă, dl Carp, care anume sânt aceste plângeri nelegitime şi nu ne spune însuşi d-sa în ce puncte Maghiarii nu au dreptate. Oare nu este aceasta a apăsa în cumpăna Maghiarilor, în contra Românilor? Cel mai puţin ce putem zice de dl Carp este că trăeşte mai mult în lumea închipuirilor. Eu cred, că una din cerinţele neînlăturabile ce se adresează unui bărbat de stat, este ca să cunoască bine şi complet chestiunile, care interesează ţeara sa, se le cuprindă pe deplin, să-şi facă asupra lor o judecată sănătoasă. Dl Alexandru Lahovary este fără îndoeală un calculator mai rece decât dl Carp. D-sa a inventat politica, pe care singur a denumit-o : politica mânelor libere. Formula aceasta a fost inventată pentru a acoperi o concepţie politică foarte reală şi care se urmăreşte cu multă îngrijire şi cu multă persistenţă. Nu rămâne îndoială, că dl Lahovary stă pe terenul realităţii şi că are o superioritate necontestabilă asupra dlui Carp. Ministrul domeniilor are închipuirea conducerii, ministrul de externe are realitatea ei. Care e calculul final, ţelul politicei mânilor libere? Să dee la momentul oportun, despre care vorbia dl Carp, să dee atunci România legată şi ferecată de dl Lahovary în mânile celui dintâiu venit, care îi va asigura d-sale puterea. Ca să vorbesc mai in concreto: în vrajba dintre Români şi Maghiari dl Lahovary lucrează prin încurajărările ce dă Maghiarilor a face imposibilă o amide dintre România şi Ungaria, şi prin urmare cu Austro-Ungaria, unul din membrii importanţi ai triplei alianţe. Iată unul din lanţurile care ferecă România în această direcţiune. Desorganisarea armatei este al doilea lanţ. Statul, care nu are o armată bine şi solid organisată, bine şi solid înarmată în împregiurările de faţă nu competează, nimeni nu se uită la dînsul. Fiind statul român adus la neputinţă, el nu va fi în stare în momente grave să fie o decisiune, nici alţii nu vor avă nevoe de dînsul. Acesta este ţelul: să fie România legată şi ferecată pentru neacţiune, pentru a sta locului stabilită şi neputincioasă. Atunci nu va mai fi vorba de a alege. Atunci alegerea va fi desăvîrşită: capul pe tipsie şi cu făcliile aprinse şi cu evangelia în mâni la fruntarii ca Lascaraki şi Mihaiţă Mihalaki de vecînică şi umilită memorie. Politica dlui Lahovary se ascunde astăzi sub două măsci. Când se arată sub masca alipirii cătră tripla alianţă, când se iveşte sub masca alipirii cătră dupla alianţă. (Ilaritate, aplause). Astfel dlor senatori, cu prudenţă premeditare şi înţeleaptă cumpănire, »calculând până unde ne ajung puterile« şi »nedepăşind limitele regulelor de bunăcuviiinţă«, România., va fi earăşi aşezată în hăgaşul ’ mlăştinos al trecutului cunoscut de cătră ’ un ilustru fiiu şi strănepot al acestui trecut. Şi astfel se vor uni piosul Lahovary cu îndră’sneţul Carp presentând pe Românii cei ticăloşi, leneşi şi uşurei, îngenunchiaţi dinaintea celei dintâiu invasiuni. Astfel crede şi domnul Carp că va avă ultimul cuvânt şi că nu va rămână singur cu capul uşurel! (Ilaritate, aplause de o parte). Dor senatori, datoria noastră este cât vom ave un cap de gândit, cât vom ave o inimă de simţit, cât vom avă o voce de vorbit, chestiunea naţională să fie cea dintâiu, cea mai mare şi cea mai principală a noastră preocupare. Dar’ pentru ca aceasta se poată fi posibil, se cere ca să nu fim încătuşaţi, ci să fim cetăţeni liberi. Dar’ cetăţeni liberi nu putem fi în realitate, până ce nu vor fi alegeri libere! (Aplause de o parte). Termin, dlor senatori, dându-vă cetire unei propuneri de adresă, pe care o voiu depune la biurou. Dl Maiorescu a zis că răspunsurile scurte... (Adresându-se băncii ministeriale). Dacă dl ministru de finance voește să vorbească, îi voiu ceda locul cu plăcere. Dl ministru al cultelor şi instrucţiunii publice Take Tonseu: dl ministru de finance nu este aici. Dl Dinu. Sturdea: Credeam că era dl ministru de finance care vorbea. Nu vă vedeam pe d-voastră. Dl Maiorescu a zis că răspunsurile scurte sânt cele mai bune. Incerte împregiurări, ca în împregiurarea de faţă, aşa este, de aceea am căutat ca proiectul de adresă, ce am onoare a vă presenta, să fie scurt şi clar. Vă propun să depunem la picioarele Tronului M. S. Regelui, următoarea adresăm a senatului: Sire la Munca poporului român şi munca Maiestăţii Voastre au fost binecuvântate de Dumnezeu prin mari succese. »Dovezi necontestate ale progresului săvîrşit şi ale întăririi dobândite sânt unirea celor două ţeri surori, suirea pe Tronul României a M. Voastre, gloria răsboiului, proclamarea independenţei şi a regatului, aşezământul temeinic al dinastiei. »O singură dorinţă a ţerii rămâne încă de îndeplinit. Această dorinţă este aplicarea sinceră şi constantă a regimului constituţional pentru ca printrînsul ordinea şi respectul legii să devină o realitate. »Pentru a ajunge la acest ţel, rugăm cu cel mai profund respect pe Maiestatea Voastră să rînduiţi alegeri sinceralmente şi realmente libere, şi să facă ca la cârma ţerii să fie un guvern care să asculte de vocea suverană a Maiestăţii Voastre, care în 1866, zicea primului seu ministru, consider ca o datorie de a veghia cu stăruinţă ca legea electorală să fie executată cu cea mai mare sinceritate, fără o umbră măcar de influenţă administrativă. Toate opiniunile trebue să se manifesteze cu francheţă şi lealitate, cum se cuvine unor oameni liberi. Poporul român trebue totdeauna să-şi aducă aminte că el este liber, şi prin urmare, responsabil de actele şi destinel sale. »Senatul, ca şi ţeara, se uită la Maiestatea Voastră cu încredere şi iubire, cu devotament şi respect, şi vă urează din toată inima şi din tot sufletul: »Să trăiţi Maiestatea Voastră/ »Să trăească regina, prea graţioasa noastră doamnă! »Să trăească principele şi principesa României cu principi români!«