Tribuna, iulie 1896 (Anul 13, nr. 144-168)

1896-07-31 / nr. 168

Anul XIII Sibiiu, Mercuri 31 Iulie (12 August) 1896 Nr. 168 mSE^aSBSBsEtfflSSSS aaaaaa INSERȚIUNILE ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: I lună 85 cr., lu an 2 fl. 50 cr., »/, an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 16 cr. pe lună mai mult.. Pentru monarch!«: \ lună 1 H 20 cr., an 3 fl. 50 cr., ’/i an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: II an 10 franci, ll. an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 ci a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 c.­. Redacţia şi administraţia: Strada Poplâcii Nr. IS. Telefon Mr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Apare In fiecare zi de lucru Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici a 6 cr. se vend la „Tipografia“, şoc pe acţiuni FAPTE? „... în faţa energicei prote­stări şi a desminţirii sdro­­bitoare, ce dl Lucaciu îi dă prin fapte...“­ „Gazeta“ din Bucureşti. Oamenii mici de suflet, mari de pa­timi, cari s’au pus în slujba marei in­trigi, ce avea de scop se ne nimicească total, ca organisaţiune de partid naţional, şi se ne predee drept plocon de îndul­cire millenară, ’şi-au perdut tot ro­stul. După­ ce o jumătate de an şi mai bine ne-au încurcat sub diferite pretexte exploatând toate aparenţele, şi interver­­tind toate faptele, acum recurg la cele mai grosolane scornituri, la cele mai pa­tentate neadevăruri. Se vede, că li­ s’au secat isvoarele şi de intrigi, şi de ca­lomnii, car’ meseria ce ’şi-au făcut-o cu consecvenţă vrednică de o causă mai onestă, li­ s’a prefăcut în sânge, în nărav din fire. Am dat ieri specimene din această nouă procedură de a „servi marile inte­rese ale causei naţionale“. La cele ale „Revistei Orăştiei“, care prin rolul seu de duplicitate în tot decursul crisei s’a şi învrednicit de halul, în care a ajuns, nici nu mai reflectăm. Aşteptăm numai să vedem, dacă această forţă va avea ca şi tărie, de a-­şi recunoaşte greşeala, sau că toată forţa ei este numai în cutezanţa de a atăca pe toţi cei­ ce nu se mai în­chină elicei, la care ea încă tot mai ţine. Nu se poate însă trece cu vederea cutezanţa, ca să nu întrebuinţăm un ter­min mai nimerit, cu care debitează pa­troana acestei „ Reviste “, „ G a z e t a “ de la Bucureşti. E vorba de părintele Lucaciu. Sânt mai mult de zece zile, de când am publicat scrisoarea din giurul Bâll­­inari, în care părintele Lucaciu, acel om, din care într’un timp ne formam idealul nostru, ni­ se presenta într’o lumină cu totul millenară. Dacă cele expuse acolo, cu atâta cumpăt și obiectivitate, ar fi fost despre un preot, pe care să nu-’l cheme Dr. V. Lucaciu, le-am fi dat pe d­ ’ncolo, printre mulţimea de milleniade, şi nu ne-am fi mai făcut mari scrupuli. Astăzi publicul poate nici nu ’şi-ar mai aduce aminte de ele. în sfîrşit anul millenar a avut atâ­tea ispite din toate părţile, încât ar fi fost o adevărată minune, mai ales după circularele episcopilor, dacă nu s’ar fi găsit şi „preoţi millenari“. Cu scrisoarea „din ţeara părintelui Lucaciu“ însă n’am putut tracta aşa de uşor. Ea ne-a isbit groaznic de dureros, şi 10 zile am ţinut-o la noi, cumpănind faptul, până ne-am hotărît a o da pu­blicităţii. A apărut, aşteptam, ca părintele Lucaciu să ne clarifice, şi deşi nu mai aveam o nădejde întemeiată, totuşi aştep­tam cu dor, ca părintele Lucaciu să ne dovedească, că am publicat o curată scor­nitură, şi astfel să ne scape pe toţi de penibila şi sdrobitoarea impresiune, pe care trista realitate a trebuit să ni-o facă tuturor. Zece zile au trecut de atunci, şi afară de unele isbucniri telegrafice, cari pe o formă pot dovedi şi pro şi contra, nimic, absolut nimic n’am căpătat, nimic, abso­lut nimic n’am cetit nicăiri. întreagă obştea românească crede astăzi, ceea­ ce s’a publicat prin scrisoa­rea din giurul Băii-mari, şi întreagă obştea românească ’şi-a făcut judecata. Nici dintr’o parte nu ni-a venit nici un semn, din care s’ar pută deduce măcar o în­doială. Acesta e un fapt. Noi înşine, am crezut şi credem şi acum, deşi ne este aşa de nespus de greu, că da, adevărate sânt cele expuse în scrisoarea ce am publicat. Am trebuit să le credem pentru cumpătul şi obiectivitatea cu care sânt scrise; am trebuit să le credem pentru întreg rolul pe care părintele Lucaciu­­l-a luat în „situaţiunea schimbata“, pu­­nându-se nu numai pe partea, ci în fruntea mişcării pornite de „răsvrătiţii“ noştri, şi am trebuit să o credem pentru rolul analog al fratelui seu, părintele Constantin Lucaciu... Acesta e un moment nou, pe care trebue să-­l re­levăm. „Dreptatea“ din Timişoara publica în noul seu 135, de la 30 Iunie n. o co­respondenţă, în care se descria un „tăm­­bâlău millenar la mănăstirea Bicsadului“, unde în 21 Iunie a fost primit corniţele Simoncsics, cu mare alaiu, şi s’a făcut sărbare mare millenară cu banchet şi ve­selie patriotică, la care — durere — au participat mai mulţi preoţi români. Şi se zice în scrisoare : „Mai luat dau parte la acea sărbare şi banchet marele naţionalist şi tribunist, Constantin Lucaciu, preot în Josip, care altcum şi cu ocasiunea „misei (liturgiei — R. „Trib.“) millenare“ a arborat pe turnul bisericii române din Josip tricolorul „naţiunii“ pur şi simplu numai din dragostea şi iubirea cea mare cătră poporul românesc...“ Când am cetit aceste şire în „Drep­tatea“ am fost isbiţi, căci cine nu ştie că părintele Constantin Lucaciu a avut un rol mare pe la toate mişcările şi mani­­festaţiunile naţionale, şi că dacă nu în talente, apoi de sigur in sentimente era un alter ego al fratelui seu, părintele Vasile Lucaciu mai înainte? Şi totuşi în zădar am cetit zilnic nu numai „Dreptatea“, ci şi celelalte foi româneşti, căci despre cea mai mică desminţire n’am aflat. Şi să ne în­semnăm, că dela apariţia acelei scrisori în „Dreptatea“ au trecut nu 10, ci peste 40 de zile. Ei bine, dacă mai târziu află omul lucruri analoage despre fratele părintelui Constantin, şi le află expuse cu atâta cumpăt şi aşa de obiectiv, cine va putea să nu le creadă, mai ales după­ ce a vă­­zut deja realisându-se atâta schimbări, despre cari nici închipuire n’ar fi putut să-’şi facă? Şi acum să vedem cun a desminţit părintele Dr. Lucaciu „prin fapte“ aser­ţiunile concrete ale scrisorii din che­stiune. Trebue să mărtuisim, că ne genează a arăta aceste „apte“, şi ne genează nu atât pentru noi.. Am și cre­zut, că doar o să primim crisori, prin cari să ni­ se dee măcar eplicări, dacă nu dovezi, și astfel se cutăm publicul de isbucnirile momentane decărcate prin telegraf. Am aşteptat, și cedem că am aşteptat destul de mult, deș causa nu e de natură de a putea suferi multă întâr­ziere. Poate­ că aşteptam înă, dar’ „Ga­zeta “ din Bucureşti, cu „faptele“ ei sdrobitoare ni-a luat răbdara. Iată deci „faptele“ ! Corespondenţa noastă a apărut în numărul de la 1 August­e. în 3 August am fost primit o telegramă, esenţa căreia am fost dat-o imediat; acum o dăm întreagă: „Baia-mare, 3 Augis­t. Toată cores­pondenţa despre mine falsă tendenţioasă, în­fierez autorul perfid, minchis, ruşine­a Tribu­nei, publicarea neadevănlui, scandalisarea publicului naţional. Bacuri duşmanilor. Dr. Vasile Lucaciu*. Noi constatăm, că aceasta nu e o desminţire „prin fapte“, ici n’am luat-o de atare, şi imediat am pus, că ne-am bucura, dacă părintele Staciu ne-ar do­vedi, că corespondenţa e n numai „falsă şi tendenţioasă“, ci absol neadevărata. Dovada nu ni-a venit nie până azi, locuioiilor din Patagonia,­­spre cari Jules Verne zice, că şezând sânt urme de mari și stând numai 5. — Ea, chlondină, care de ani deja suspina trist: „Unul nu­­ i născut se trăeas­ă singur!“ şi are schi dulci, mai dulci decât zama lungă, ce na dat-o în Du­mineca trecută sărmanul Mnăr lângă pa­pricaş. „Ştii d-șeară, care figuram­ cuadril ’mi a plăcut mai bine? „Nu!“ „A d-tale!“ şi ea „ziceşte a rîde“ şi trec mai departe. Tali, Sabina, Elisabetarei fetiţe dră­gălaşe ca trei boboci de tr­afiri — şi co­roana tuturor, Blanca, Ana V­irginia — ah! da, Virginia. Cât de mând trece prin sală cu un tiner înalt şi chipeşi vorbesc de­spre... cine ştie ce..., căci e­i surîde — îl priveşte galeş... şi are ochi­ia plini de far­mec? Ah! pentru aceşti od­aş fi în stare se iert toate poesiile lui Per de la Cluj, aş fi în stare se iert şi poeta,are o oră în­treagă m’a torturat cu susple-’i poetice, — aş ierta chiar şi petrecere de la Sângeorgiu, dar’: Floare-albastră, floare-istră Totuşi este trist nn lui Şi dacă în cununa acea frumoasă se află şi fiori deja vestejite,­­­­mpoartă mult,­­ căci : Des Lebens ungeteilte ude Ward keinem sterblicheu Teil. în ziua următoare, la 4 Aug. ne-am pomenit însă cu o altă telegramă. Aceasta era nu de la părintele Lucaciu, ci de la „poporul din Şişeşti“. Iată-o şi aceasta: „ Baia sprie, 4 August “. Poporul din Şişeşti respinge indignat minciunile şi injuriile publicate în „Tribuna“ contra părintelui Lu­caciu; exprimă deplină Încredere în caracterul seu român ; e curat ca soarele; clevetirile (?! R. Trib.) „Tribunei“ nu-­l pot atinge (!? Red.). Ne vom pronunţa şi în scris dema­­scând perfidia. Vasiliu Baban, docent; loan Bud, jude; loan Ciocotişan, Gavriil Bun, Mihai Viman, Georgiu Abraham, loan Abraham, Iacob Filip, alegători“. Acesta este al doilea „fapt“, care însă, evident, că cumpăneşte şi mai puţin, ca cel dintâiu, în acesta se promitea „pronunţare în scris“, aceasta însă se vede, că merge aşa de greu, că nici într’o săptămână n’a ajuns la noi. Acestea sânt „faptele“ prin care ne-a „desminţit sdrobitor“ părintele Lu­caciu. Noi sântem convinşi, că întreagă obştea românească rămâne neîndestulită cu aceste fapte, aşteptând altele. Şi avem tot dreptul, ca să aşteptăm fapte, dar, fapte veritabile, dovezi neîn­­doioase, concrete, care să ne liniştească pe toţi. Pentru­ că, să ne ierte părintele Lu­caciu, dar’ chestiunea aceasta nu-’l pri­veşte numai pe dînsul personal. Ea ne priveşte pe toţi. Ne-am făcut un ideal, un idol dintr’o figură, care a devenit pentru noi o comoară comună. Destră­marea acestui ideal este o rupere în inima şi sun­etul nostru. Căderea idolului ce ne-am ridicat ne atinge nespus de dure­ros; ea este ca şi o rupere din „eul“ nostru propriu. Avem deci şi noi un drept, ca să ştim în grabă cum stăm, să ştim, dacă vulturul de odinioară, cu care se înălţau aspiraţiunile noastre curate, este el ră­nit, este el căzut, este legat ori este liber ? Avem dreptul să pretindem clarifi­cări, bărbăteşti, obiective şi cumpătate, a măsurat gravităţii causei, de care să leagă atâtea consecvenţe, în numele opiniunii publice, noi pretindem aceste clarificări, ca lumină să fie ! O voce rusească despre Româ­nia. KiNovostia din St.­Petersburg scrie des­pre visita Monarchului nostru la Bucureşti: „Alăturarea României la tripla alianţă ne pare o anomalie politică, un plan josnic de te uimeşti. A uitat oare România de isto­rie,­­şi-a uitat ce pe veci au opus diferiţii Metternich şi alţi asemenea politici elibe­rării principatelor de la Dunăre. Nu stăpânesc oare Maghiarii şi acum în româneasca Tran­silvaniei Noroc, că opinia publică din Româ­nia e aşa, încât în vremea primejdiei se ştie puternic manifesta. Noi sântem convinşi, că intrigile austro-ungare nici acum nu vor duce la succes şi că guvernul din România nu va cuteza să lege primejdioasa alianţă, care nici­decum nu corespunde trecutului României, dar­ nici actualelor ei interese“. FOIŢA „TRIBUNEI“. SUFERINŢA Tu zici, că să nu mai plâng, mamă!.. Să nu mai plâng... mie ’mi-e teamă, Că mor... mor de dorul lui, mamă! Şi el nu ştie, cât ’l-am iubit!... Şi tot plâng... O, el nu ’şi-a dat seamă, ...N’a ştiut, că-’l iubesc... şi-a murit !... Şi tu zici, că să nu-’i mai duc dorul!... Şi gândul meu tot îşi ia sborul Spre el... şi să nu-’i mai duc dorul?! O, tu nu ştii, ce mult îl iubesc !... Vai!... mie­’mi stă ’n gând tot omorul... Şi să nu-’mi fie dor?!... Nebunesc!... Şi noaptea îi văd arătarea... Il văd... şi ’mi perd răsuflarea... Şi plâng... vai! mă ’nfrică arătarea!... Mă chemase la el în mormânt... Mă deştept... şi­’l mai simt sărutarea Pe frunte... e rece... o simt!... O!... de moarte ’mi-e frică, tu mamă!... O, moartea e rea fără seamă... Şi totuşi aş vrea, să mor, mamă, Ca să-’i spun, cât de mult îl iubesc!... O, vino rea moarte şi ia-mă... O, vino!... că-atâta îl doresc!... Victor. Băile de la Sângeorgiu. — Idei şi impresiuni. — Rodna-veche, August 1896. II. Şi te-ai dus dulce minune Şi-a murit iubirea noastră, Floare-albastră, floare-albastră Totuşi este trist în lume! (Eminescu­). Poate pe nici o cale nu s’ar fi putut mai nimerit ilustra contrastul între trecutul şi presentul băilor din Sângeorgiu, decât prin petrecerea din 2 August, petrecere, a cărei venit curat era destinat „pentru înfrumseţarea băilor“, în anii trecuţi petrecerile de la Sân­georgiu erau locul de întâlnire al inteligenţei din băi şi giur, aci puteai vedea profesori, medici, advocaţi... lume multă şi aleasă. Şi azi? Petrecerile de azi sânt numai o sarbedă umbră a celor din trecut. Dar’ să intrăm în sală, începutul petrecerii e fixat pe 8 ore şi­­­9 sala relative spaţioasă e aproape de tot goală. Câteva familii din Rodna, Năsăud şi Sângeorgiu. Şi totuşi îţi făcea o impresiune bună să vezi o cunună aşa frumoasă de darnicele — mie ’m­i­ se pare pleonasm a adauge atributul „frumoase“, când e vorba de Româncuţe. — I Nolla, o brunetă drăgălaşe şi interesantă. Mai­­ interesantă decât conversaţia perechii, care chiar trece pe dinaintea noastră. El, un tiner cu musteţi microscopice, pe cari nici inventa nu le-ai putea, de statura Ear’ sexul bărbătesc ?! Abstrăgând dela înaur, cari nu mai trag în cumpena holteilor, dela 2—3 ti­neri mai în etate, numai tineri, cărora acum le-a început a le răsări musteţile. Cei drept toţi aveau in ei elementul pe­trecerii şi damele nici nu se pot plânge, că dotră n’au dansat, dar’ totuşi e mare deose­bire, dacă dansezi cu un tiner de 20 ani sau cu unul de 28. Nu-’i aşa, d-şoară Ana, altcum te im­presionează, dacă un tiner de 20 ani îţi face un compliment, şi altcum dacă unul de 28. Ah, dacă eu ’ţi-aş spune că eşti un ânger ai zimbi şi poate te-ai bucura, căci care damă s’ar supăra, dacă cineva o află frumoasă — şi cuvintele mele n’ar produce mai mare im­presie, ca o peatră ce o arunci în apă — câteva cercuri pe suprafaţa ei şi apoi earâşi se face liniştită. Dar’ când unul mai în etate ’ţi-ar spune că eşti un înger, când te-ar privi răpit de farmec rugător, cum numai ochii se ştiu ruga... peatra e în stare se facă valuri mari, se pă­trundă până în inima apei deslănţuind acolo o putere, care dormia acolo inconştie şi atunci simţi că vieaţa e nespus de dulce... Da, ne înşelăm în amiciţie, în amor, vedem cum apun idealurile noastre, vedem cum vieaţa noastră întreagă am alergat după visul unei fantoame------------vedem că nu ne mai rămâne nici o speranţă, numai 4 scân­duri şi câteva palme de pământ şi totuşi iu­bim vieaţa, căci: „Ah, e negrăit de lesne să-’ţi repezi un glonţ în creer, Dar’ pe cer schinteie luna şi prin iarbă cântă-un gier. E-o mişcare, e un farmec ce în veci nu se mai curmă Şi când te întorci şi cugeţi lung privind, ce laşi in urmă ! Simţi că nu-’i chip să te saturi, că-a trăi e-o fericire.­­ Primeşti ori­ce suferinţe, dar’ eterna nesimţire Nu! Durerea are capăt; moartea-’ţi zice: Nici­odată ! Altă lume, altă vieaţă, e-o poveste minunată, însă ca să-’i dea crezare în veci mintea-’mi n’o se poată. Eu o lacrimă de-ab­ia, nu ’mi-aş da-o pentru toată Nesfirşita fericire din vieaţa de apoi Câteva lopeţi de ţernă, rămăi ţernă şi gunoi ! Vlăhuii. N’aş mai avu poate, decât să spun, care a fost regina petrecerii. Nimic mai uşor, decât să răspunzi la această întrebare. Ghina? Aş! Drept ai frate — nu, nu vă spăriaţi, n’o să-’l numesc — „noi cari propagăm iubirea ideală nu facem obiect de comerciu din ea“ — Virginia? are ochi aşa de dulci... dar’ Blanca e atât de sim­patică! Tilli, Sabina şi Elisabeta sânt aşa de drăgălaşe, scriu şi versuri frumuşele şi... „D-şoară, ştii care figură din cuadril ’mi-a plăcut mai bine?* „Nu!“ „A d-tale!“ Ah! E poeta, care o vară întreagă m’a torturat cu suspinele­’i poetice, cu tinărul cu mustețile microscopice. Nu! de mii de ori nu! Reginei petre­cerii nu­’i permis să scrie versuri. Nella e așa de interesantă încât ar me­rita s- o proclam de regina petrecerii, dacă d-șoara Ana nu ar fi aşa de atrăgătoare. Cum văd totuşi nu-­i aşa de uşor să ră­spunzi la această întrebare. Causa? Taci inimă... taci! M. Aegea. Un pas vrednic. Consistorul să­sesc din Sibiiu a făcut un pas de o rară energie şi demnitate. El a adresat mi­nistrului de culte şi instrucţiune o repre­­sentaţiune bine motivată în contra congre­sului didactic millenar, al cărui spirit şovinist a pus în uimire toate cercurile adevărat patriotice, şi a surprins cu drept cuvânt mai ales naţionalităţile. Representaţiu­­nea de protest ţinută cu o rară energie şi demnitate e datată la 14 iulie şi iscă­lită de episcopul evangelic Dr. Fr. Müller şi archivarul Dr. Friedrich Orendt. Im­portantul act, care a pus în furie presa maghiară, îl vom face cunoscut mâne. Crisa în Orient. Informaţiunile din toate părţile, publicate în ziare spun, că între cabinetele puterilor mari, precum şi represen­­tanţii lor respectivi se urmează de vre­o zece zile o corespondenţă foarte viuă nu numai prin telegraf, ci şi prin diferiţi curieri spe­ciali, toate relativ la situaţia în apele L­e­­v­a­n­­­e­i. Tot în zilele acestea contele G­o­­­u­­chovski a trimis pe consulul general al Greciei din Budapesta la Atena, cu Însărci­narea de a recomanda urgent guvernului seu se se modereze, în modul acesta s’ar pută, zice informaţia, delătura începutul deja în­tâmplat spre o desbinare între puterile mari.

Next