Tribuna, ianuarie 1897 (Anul 14, nr. 1-23)
1897-01-14 / nr. 9
Pag. 34 Sibiiu, Marţi, TRIBUNA 14/26 Ianuarie 1897 Nr. 9 Disolvarea Reichsrathului. Oficiosul Wiener Zeitung publică decretul împărătesc, cu care Reichsrathul se declară disolvat, şi se ordinează efectuarea nouelor alegeri, precum şi un alt decret cu care noul parlament austriac e convocat pe 27 Martie. Alegerile se vor face pe basa nouei legi electorale, şi noul Reichsrath va ave cu 72 de deputaţi mai mult ca cel expirat, fiind aceştia aleşi pe basa votului universal, de către totalitatea cetăţenilor. Crisă ministerială.. ? Purtarea guvernului în afacerea Majlăth a stîrnit mare nemulţumire în cercurile mai înalte din Viena, căci frivolitatea procedurei ministrului Wlassics a vătămat autoritatea Coroanei în mod simţitor. Ministrul comun de finanţe, Kăllay Beni, a fost în afacerea aceasta la Budapesta şi a conferat mult cu baronul Bánffy şi cu ministrul Wlassics. Informaţiunile primite n’au fost insă satisfăcătoare pentru cei din Viena, căci a trebuit să călătorească ministrul de răsboiu Fejérváry la Viena, ca să dee desluşiri mai detailate despreregretabila neînţelegere. Baronul Fejérvăry a fost primit în audienţă privată din partea Monarchului, care s’a întreţinut lungă vreme cu dînsul. Contele Zichy Nándor asemenea a fost la Viena şi a conferat o oră întreagă cu nunţiul, care imediat după aceasta s’a dus la Goluchovski şi ’i-a declarat, că nu poate rămână in postul seu, dacă Curia din Roma nu primeşte o satisfacere deplină. Contele Khuen-Hederváry, banul Croaţiei, candidat de prim-ministru — în permanenţă, asemenea e în Viena şi a avut o întrevedere mai lungă cu Goluchowski. Mai luând la acestea împregiurarea, că ministrul Wlassics încă se află în Viena, precum şi noua bravură a prim-ministrului Bánffy cu violarea secretului epistolar, nu par a fi nemotivate combinaţiunile ce se fac asupra unei apropiate crise ministeriale. De n’ar fi »cuota« Vagabonzii- Deputatul Eötvös vorbind în dietă la posiţia din budget, »dotaţiunea curţii regale«, a cerut de nou o curte regală curat ungurească, pentru că »e o ruşine pentru naţiune şi pentru parlament, că în giurul Regelui, atunci când se află în locuinţa sa din Budapesta, nu se văd decât vagabonzi străini, Cehi şi Nemţi*. Presidentul ’l-a îndrumat la ordine pe dl Eötvös pentru aceste cuvinte inparlamentare, baronul Bánffy însă, care a vorbit imediat după dînsul, n’a avut nici un cuvânt de reprobare. Semnificativ! Naţionalitatea de Maz Hordán. (Urmare şi fine.) Aşa se înfăţoşează pentru mine chestiunea naţionalităţilor. Ea este al cincilea act al tragediilor istorice, cari au început a se juca la epoca migraţiunii popoarelor şi mai târziu, în parte cu mult mai târziu. Antractele au durat mult timp, dar nu puteau să dureze vecinic. Cortina e ridicată şi catastrofa se pregăteşte. Ea va fi aspră şi crudă, dar aspre şi crude sînt destinele oricărei fiinţe vieţuitoare şi existenţa e o luptă fără milă. Nu e aci vorba de o chestiune de drept, ci în înţelesul cel mai înălţat şi mai uman, de o chestiune de putere. Nu există drept, care ar putea să constrângă o fiinţă vieţuitoare să renunţe la condiţiunile necesare de existenţă. Aceasta nu se poate obţini decât cu forţa, — şi forţa provoacă resistenţa. Nici un fanatic al dreptului n’a cerut încă leului să înfăţoşeze un act de expropiare, când sfăşie un miel. Leul ia mielul pentru că e silit să o facă; e dreptul seu să-l sfăşie. Negreşit, ar fi deasemenea dreptul mielului se sfăşie pe leu, dacă ar putea-o face. Acolo unde e vorba de vieaţă sau despre un lucru de aceeaşi însemnătate, conceptele de drept şi de putere coincid; aceasta e atât de adevărat, încât însăşi legea scrisă menţine în toate ţerile individului legitima apărare, ca un drept, adecă admite că sunt împregiurări în care omul trebue sâ-şi caute dreptul în puterea sa. Şi ce e răsboiul, dacă nu un asemenea cas de legitimă apărare, nu din partea unui individ, ci a unui popor. Un popor recunoaşte că un lucru oarecare îi e necesar pentru vieaţă sau pentru comoditatea vieţii şi întinde mâna înspre acest lucru. El are asupră-’i un drept, acelaşi drept, pe care îl are leul asupra mielului. Voeşte alt popor să-’l împedece de a-’şi procura acest lucru necesar, — el trebue să intervie cu forţa pentru dreptul seu. învinsul nu este îndreptăţit a se plânge, el poate cel mult încerca să reînvieze lupta. Dar’ cată-’l cu desâvîrşire bătut şi fără speranţă de a mai fi vr’odată tare, — el trebue sâ-’şi supoarte destinul ca o hotărîre supremă a naturii şi sâ-’şi zică: «M’am născut miel, trebue să mă acomodez condițiunilor vitale ale mielului; ar fi fost de sigur mai bine să fi fost leu; și e absurd până la ridicol se caut ceartă naturii, pentru că nu m’a născut leu». O rasă căreia caută să ’i se răpească limba este în caz de legitimă apărare. Ea are dreptul să se lupte pentru bunul său cel mai preţios. Dar când nu e destul de tare pentru a şi-l apăra, nu are dreptul să se plângă. De asemenea, un popor dominant are dreptul de a nu lăsa să se micşureze libertatea limbei sale prin presenţa unei alte rase în aceeaşi ţeară şi de a nu-şi face nici o concesiune, care ar aduce atingere comodităţii sale. Dar dacă nu-şi poate impune dreptul său prin constrîngere, el trebue să se resigneze a recunoaşte celeilalte rase drepturi egale; el trebue să se pogoare, umilit, din posiţiunea sa superioară de popor dominant; mai mult, el trebue să moară, dacă dominaţiunea era condiţiunea vieţii sale. Eu aplic cu nepărtenire această teorie la toate naţionalităţile cari luptă, la Germani în Ungaria şi în Boemia, ca şi la Danezi în Schleswig-ul de Nord şi la Poloni în Posen, la Români în Transilvania, ca şi la Italieni în Trentin. Cele cinci milioane de Maghiari au dreptate când caută să transforme în Maghiari cele unsprezece milioane de Nemaghiari; ei nu fac astfel decât să continue cucerirea începută în anul 884 sub Árpád. Dar’ Germanii, Slavii și Românii din Ungaria au deasemenea dreptate, când se apară, — şi dacă ei ar fi cei mai tari şi dacă ar învinge pe Maghiarii isolaţi în Europa şi dacă ’i-ar despoia de naţionalitatea lor fără sprijin, Maghiarii ii ar avi dreptul de a se plânge şi ar trebui să accepte destinul la care s’au expus acum o mie de ani, când au năvălit asupra unei ţeri străine şi ’şi-au riscat vieaţa pentru a-’şi dobândi aci căminuri confortabile. Cehii au dreptate, când voesc să formeze un stat independent în care să nu tolereze pe Germani; ei reiau astfel vechea bătaie dela March şi dela Munţii-Albi; dar’ Germanii au de asemenea dreptate de a opune forţei lor o forţă şi mai mare, de a da o a treia bătaie, după cele două bătălii istorice decisive şi de a proba într’un chip definitiv Cehilor că nu sânt destul de tari pentru a face pe cuceritorii în ţeara unde s’au putut strecura acum douăsprezece secole, numai pentru că nimeni nu le-a opus resistenţă. Europa nu va mai scăpa multă vreme dela marea şi violenta explicaţiune a naţionalităţilor. Porţiunile de popoare deslipite de trunchiul lor principal sau se vor reuni din nou la rasa lor, sau o vor chema într ajutor şi vor învinge, cu ajutorul ei, micile popoare în mijlocul cărora se găsesc şi al căror jug îl supoartă astăzi. Micile popoare care alcătuesc o ţeară împreună cu altele şi nu se pot sprijini pe puternice înrudiri sunt condamnate la distrugere. Ele sunt incapabile de a se menţinea în lupta pentru existență. Ele trebue să moară, ca popoare. Numai marile națiuni vor dura, dar printre cele mici, numai acelea, care vor fi capabile să fondeze un stat național independent, expulsând sau suprimând, la nevoe, elementele etnice străine fixate printre ele. Secolul al XX-lea nu se va încheia, fără a asista la desnodămentul acestei drame a istoriei universale. Până atunci o mare parte a Eu-ropei va vedea multe rele şi mult sânge versat, multe violenţe şi multe crime; se vor face goane în contra popoarelor şi rasele vor fi sdrobite fără milă, alăturea de tragedia infamiei umane se va desfăşura înaltul eroism; horde de Iaşi se vor lăsa să fie castraţi fără resistenţă, trupe de bravi vor căde cu glorie luptând. Dar, în urmă cei ce vor mai trăi, se vor bucura de deplina posesiune a drepturilor lor naţionale, — şi când vor vorbi şi când vor faptul, pururea şi pretutindenea ei vor pute fi aceiaşi. Perspectivele ce ni se deschid înainte sânt sinistre, dar’ ele nu sânt de natură a speria pe acela, care s’a resignat la asprimea legii generale a vieţii. A trăi e a lupta, şi puterea de a trăi dă dreptul de a trăi. Această lege domină sorii în spaţiu, ca şi infuzorii în apa noroioasă a mlaştinilor. Ea domină de asemenea popoarele şi dă destinatei lor terestre direcţiunea pe care nici o legislaţie ipocrită şi nici o perfidie a renegaţilor venali nu sunt în stare să o schimbe. Sentimentalitatea poate să aibă ochii muiaţi de lacrâmi, văzând un popor că moare. Intelectualul recunoaşte că acest popor a dispărut pentru că nu avea forţa necesară de a dura şi îl rândueşte printre formele biologice învinse, asupra cărora a trecut evoluţia lumii. Rosmarin. Răvaşul Nostru. Zi de zi se înmulţesc prigonirile cele mai violente, loviturile cele mai grele, cu cari stăpânirea de atâta timp împărtăşeşte poporul românesc. Ne bat gendarmii, şi tot ei ne duc la judecată, unde oameni, cari nu ne pricep, dar’ ne urăsc din adânc, ne condamnă şi ne închid. . întrăm şi eşim din temniţe, plătim amende, răbdăm nevoi de tot soiul, dar’ nu le vom uita! Românul ţine minte ! El sufere, dar’ ’şi-o încreastă. Iată cele mai noue lucruri de pus la „Răvaş“. O osândă barbară-ispeţită. La 24 Septemvrie, n. anul trecut tribunalul din Alba - Iulia condamnase pe 3 Români la pedepse grozave, pentru că ar fi cântat în cor „Deşteaptă-te Române” şi doina lui Lucaciu, în urma recursului dat de advocatul apărător, domnul Rubin Patiţa, membru al comitetului naţional, tabla regească din Cluj a nimicit sentenţa şi a ordinat o nouă pertractare. Pertractarea aceasta s’a ţinut Sâmbăta trecute; a decurs tot aşa de revoltător, ca şi cea dintâiu şi s’a sfîrşit cu aceeaşi osândă. Au fost condamnaţi: loan Morariu, preot gr.-cat. din Poiana-Aiudului la un an şi Vi temniţă de stat şi 300 fl. amendă; Crucian Simu, învăţător în Ciufud (lângă Blaj) la un an temniţă şi 200, fl., car’ Ioan Simu, tot din Ciufud, acum teolog pe cursul al IlI-lea în Blaj, la 6 luni temniţă şi 100 fl. în contra sentenţei, domnul Rubin Patiţa a Insinuat operaţie/ Mâne publicăm un raport detailat despre acest proces. Uitamiiţâ, îa „Revista Oraţiei“ găsim o scrisoare a domnului G e o,1 e 11 i e ş, în care ni se descopere un cas,e întemniţare, despre care nu ştim să se fi publicat. Domnul Simeon Dandea, fost comptabil la „Detunatatiu Bucium, se află in temniţa din Mureş-Oşorheiu încă din 24 Septemvrie anul trecut.Domnul Dandea a fost condamnat la 6 lei temniţă ordinară, pentru o vorbire nevinovată, care a ţinut-o într’un hotel din Abrud. La pertractare, precum şi în temniţă, domnul Dandea s’a purtat foarte bărbăteşte şi româneşte. Oprirea strămoşescului „Trei-crai“. Amintim şi aici caşul de volnică prigonire, comis de pretorul din Ilia faţă cu trei băieţi români din Deva. Vezi raportul ce urmează. „Trei erai“ şi solgăbiroul „patriot“. I . Schiţă din comitatul Hunedoarei, cel cu 93%iI Români. Deva, 21 Ian. n. Maa are „demonstraţie" contra statului „naţional-maghiar" era să fie în Ilia, a doua zi de Crăciunul românesc, anul Domnului 1896. înţelepciunea şi îngrijirea „patriotică“ a domnului solgăbireu Höhn Károly a mântuit patria de această sguduitură şi astfel întărirea „ideii“ de stat naţional-maghiar va prinde tot mai adânci rădăcini printre „Va- ihii“ acestui comitat, baremi cu începutul milleniului al 2-lea, anul 1897. Cu gânduri rele, bag’ seamă, plecat-au din Deva trei crai de la răsărit spre apus, la Ilia, cu trenul de dimineaţă, înarmaţi cu săbii de lemn, clacae de hârtie şi cu un infirtim, toate, toate mă rog, lipite cu hârtie vânată-godbină-roşie. De-ar fi zburat, crăişorii, cu păcurarii , la număr, nu erau „hibă“. Dar’ a doua zi de Crăciun — pentru Dumnezeu! — să umble pe pământ trei crai dela răsărit, cu semne contrare statului „maghiar“, printre poporul românesc dini ia, ca să-’l „agiteze* în ziua mare, aceasta, lucru firesc, a trebuit să bată la ochi treazului solgâbisău neaoş maghiar din Ilia. Nepotul neamţului din Brandenburg, ajuns solgăbireu in Ilia, ca musca în zăr, nu putea lăsa in pace — „demonstraţia“ p’ânuită. Această bravură vitejească vreau să o zugrăvesc şi eu pe seama vreunei operete române în naştere. Abia ajunşi la 7 ore dimineaţa la Ilia, crăişorii s’au înştiinţat la biroul satului. Acesta, un ungur de omenie şi creştin, li-a zis un „Dumnezeu v’a adus, dragii mei, mergeţi şi la domnul notarăş“. Aşa şi făcură, crezând, că sânt la adăpost. într’alţi ani tot aşa au urmat şi a fost bine, dar’ anul millenar trebue să se sfîrşească cu pacoste pentru Români, precum s’a început cu pacoste acum sant 1000 de ani. Trecând pe la fereastra solgabirculuii craii fură zăriţi cu villaimul — demonstrant. Pandurul iute după crai, că-i „pofteşte dl solgâbirău“, întoarceţi, că ne chiamă domnul solgăbirău, grăi un craiu, întrând, deteră o buna dimineaţă şi o plecăciune deosebit respectuoasă, ca la „domni“ nu ca la „proşti“, scoaseră săbiile şi voiau să cânte; credeau, că întră la un — creştin, în loc de „mulţam*, solgăbirăul să spîrdâi şi se răsti cătră copii, zicându-le: „de ce aţi pus feţe româneşti pe viflaim şi clasele voastre?“ „Pentru ca’i Crăciunul românesc, domnule solgăbirău“, răsuna cu curagiu un băiat frumuşel de vre-o 12—13 ani, deştept şi cam limbaj de fire, tip roman: Dionisie Ghiţ, cu numele, nu româneşti, acesi sânt oprite*. „Feţele ungureşti, au fost la Crăcium unguresc, car„ , trecut, acum a venit rundi la Crăciunul nostr..., dă punem şi noi, feţei noastre*, răspunse din nou craiul nostru „Da cine v’a dat slobozenie, să umbla prin sat?— să spîrdâi din nou solgăbirăul. ,D’apoi domnul protopop, de unde tot mai eşirăm, apoi birăul satului şi domnul ni tavreş; doară ei îs cei mai mari iu Ilia, ii poruncesc aci“ — răspunse craiul, cu oareş care greutate şi cunoştiinţă de — drept, dar priceperea sa copilărească. Ca muşcat de şerpe sări atunci solgi birăul de pe scaun şi, simţindu-se vătămat la „dreptul“ meu, cu o grandeţă careşi cai rosti cu glas tare următoarea judecată: „Prostule, ce eşti, nu ştii, că aici în fii eu, solgăbirăul, eu poruncesc şi la birăul , la notarăşul şi la protopopul vostru. Eu poruncesc la toţi. Căraţi-vă de aici! Iată, mergeţi cu haiducul oblu la staţie, înapoi la Deva. De veţi cuteza se Intraţi la vre-o cas; vă închid, de vă ia dracul, şi vă trimit c gendarmii acasă. Lua - v’ar dracul, să zice!“ Pecetea darului duhului unguresc se puse peste craii Crăciunului românesc; haiducul li petrecu şi îi păzi un cias şi jum. la gară. „Demonstraţia fu înlăturată şi liniştea publică a patriei — mântuită, cu o jertfă pe altarul „naţiunii“ de 3 fl. apese de călătorie a cinci copii săraci de român şi un ungur, crescut printre Români, plus câştigul de câţiva florini, la care rîvniau craii noştri. Firear „de pomana“ dlui solgăbirău! Iubit popor român! Aduţi aminte, nu uita, că a doua zi de Crăciun, la anul Domnului 1896, un slujbaş plătit de tine, ca să te slujască, ’ţi-a batjocorit, ce nu mai scump ai în lume: „colorile* tale româneşti, onoarea numelui tău mândru de Român; ’ţi-a batjocorit copiii tăi sânge din sângele tău, carne din carnea ta; şi ’ţi-a batjocorit „obiceiurile sfinte* a moşi strămoşilor tăi. Nu uita, Române, că eşti rob în patria moşi strămoşilor tăi, batjocorit de o venitură, care te ureşte, fiindcă-ţi dai pâne şi domnie. Cu atât nu va rămână însă domnul solgăbirău. El e răspunzător pentru fărădelegea şi batjocura ce tot Românul o resimte. Domnul vice-comite, Hollaki Arthur, e om drept şi aşa cred, că îl va înmuia pe acest mic tiran îmbuibat din cercul Iliei. Să tragem însă învăţătură. La tot caşul ordinaţiunea ministerială contra colorilor contrare statului din nou trebue adusă pe tapet în congregaţia viitoare a comitatului, dar’ altcum şi mai bărbăteşte combătută până la lourile cele mai înalte şi nu de unul doi, ci de întreg poporul românesc din comitat, cu zeci şi sute de proteste, că în contra milleniului, bunăoară. Azi o pantlică, mâne un brâu poimâne un viflaim cu colori românşti sânt batjocorite zi de zi şi nu ne apărăm „unul pentru toţi şi toţi pentru unul“. Nu sunt caşuri singuratice, ci simptoamele unui trecut dureros, unui present ticălos şi a morţii naţionale, ce ni se pregăteşte. In viitor. Dar, „viitorul“ al acelora este, cari luptă bărbăteşte pentru „drepturi naţionale“, pentru „patrie liberă“. Poporul, care nu Ie are pe aceste, e mereu lovit, batjocorit şi nu are dreptul să trăească dacă nu se apără voiniceşte; trebue să moară în ruşine, lingând mâna stăpânului, care îl loveşte mereu. August A. Nicoară. Dela Cluj. — Scrisoarea corespondentului nostru. — — 23 Ian. n. — Promoţii. — Examene. — Vieaţa socială. — Având să vă scriu despre o serie de promoţiuni la gradul de doctor, cari au avut loc în zilele acestea, îmi vin iarăşi în minte nişte acuse, ce le făcuse azi-vară tinerimii universitare „un părinte“, şi care a dat însă la o lungă şi interesantă discuţie între o „mamă* %un fiu«, „doctorand Purice« etc. Era vorba acolo, că tinerimea ar sta prea mult prin cafenele şi căşi-ar neglija studiile. Acuşa primă ar fi în parte motivată de nu ar întreveni ca o scusă a tinerimii forţa fatală a împregiurărilor între care trăeşte în centrele ungureşti. Lipsiţi de contactul edificător cu familiile române, e natural ca tinerimialist’şi caute singura distracţie în cafenele. Ce priveşte însă imputarea cu neglijarea studiului a fost îndestul de sfidată şi protestată — ca ceva fără basă deja atunci, când s’a publicat în foi. M’am cugetat şi eu mult asupra acestei chestiuni şi resultatul la care am ajuns fără a vorbi nici decât ,pro domos e numai favorabil tinerimii. E constatat ce-i drept, că sânt tare puţini, între noi, care afară de ceea ce trebue pentru riguroase şi examene ar mai studia intensiv cu scop de a se specializa în o direcţie sau alta, dar’ nu mai puţin e adevărat că cea mai mare parte a universitarilor îşi împlinesc conştiencios datorinţa făcându-şi regulat examenele şi riguroasele. Chiar profesorii de universitate au constatat la diferite ocazii, că tinerii români, cu toate că de multe ori se luptă cu greutăţi enorme din causa limbii străine în care studiază, totuşi întrec în talent şi diriginţă pe ceialalţi de altă naţionalitate. Dar o să trec la obiect. Faptele sunt mai elocvente. Nu mai puţin decât despre 3 promoţii de doctor şi despre 4 examene întregitoare de higienă voesc să vă comunic în cele următoare: în 16 I. c. st. n. a fost prima promoţie a hirnicului ticăt din Topliţa română Teodor S bâ r cea, în medicina universală. Tinerimea a asistat în corpore la promoţîune şi seara un rpotus doctorier sdravăn a încoronat actul sărbătoresc. La o săptămână a venit la rînd un alt absolvent de medicină, dl Romul Dobo din Orâştie. Tinerimea s’a prezentat şi acum în număr complect, ba au venit şi câţiva inteligenţi din joc. Fiind numai un singur promovent şi acela Român, profesorii de universitate au avut ocasie să se convingă despre legăturile strînse și despre solidaritatea dintre tinerii români. Căci sânt cazuri când se promovează câte 4—6 tineri Unguri