Tribuna, iulie 1899 (Anul 16, nr. 141-166)

1899-07-31 / nr. 166

Anul XVI Nr. 166 Sibiiu, Sâmbătă 31 Iulie (12 August) 1839 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 11. 50 cr., »/1 an 5 f1., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 10 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohi 1 lună 1 fl. 20 cr., l/i an 3 fl. 50 cr., */, an 1 an 14 Pi. Pentru România și străinătate: ii an 10 franci, '/, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac nu­mai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr., a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăce Nr. 15. Se prenumără şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici â 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acțiim Numeri singuratici ă 20 bani se vând la librăria G. Cârján, Ploeşti Ha imn în jurul unei crise. i. (§). Când a fost decretată, din par­tea oamenilor cuminţi, suveranitatea po­porului, ca putere egală cu suveranitatea domnitorului, a fost ţinut în vedere ur­mătorul lucru: popoarele să se stăpâ­nească singure pe sine şi prin sine, tot ce se face în stat şi pentru stat, să vină de la puterea de jos, cu sancţiona­rea puterei de sus. De jos voinţa, de sus puterea! Ca mijlocitor între aceşti factori, de egală putere în state constituţionale, s’a pus — guvernul Urmarea firească ar fi, ca guvernul să fie deopotrivă atîrnător dela unul ca şi dela celalalt factor, şi să cedeze pu­terea altora, în momentul în care vede sau simte, că a venit în conflict cu voinţa, fie a poporului, fie a Coroanei. Aşa e în teorie, dar’ în pradă nu e aşa. Cele mai multe guverne de pe con­tinentul european, sunt pendente numai dela Coroană, car’ cu dorinţele şi voinţa poporului suveran nu prea mult îşi bat capul, întreaga lor atenţiune este con­sacrată puterei de sus; grija lor este ca acolo să nu cadă în disgraţie, care pu­terea de jos o marchează simplu cu par­lamente, compuse totdeauna astfel cum cer interesele partidului din care fac parte. Că aşa e şi în România, nu ne sur­prinde şi nu ne miră de loc. România e un stat relativ foarte tânăr, care tre­­bue se treacă întâiu prin şcoala lungi­lor experienţe şi trebue să-­şi facă sin­gură educaţia politică intuitivă. De altă parte, pe tronul României stă un dom­nitor, exemplu de prudenţă şi înţelep­ciune, astfel, că statul român poate fi mulţumitor providenţei că îi­­l-a dat, şi n’are să se teamă, că afacerile ţărei nu vor fi conduse din partea puterei de sus aşa cum cer interesele puterei de jos. Natural, că în România, tot aşa ca şi în alte ţări, fiecare guvern, venit la putere numai din încrederea Coroanei, face tot posibilul să-­şi asigure şi potenţeze această încredere pe timp cât se poate de lung. încrederea puterei de jos, a poporului suveran, vine pusă pe al doi­lea plan, cu atât mai vîrtos, că puterea aceasta o representă guvernul însuşi. Guvernele române nu se iau, ca în alte ţări, din majorităţile existente par­lamentare, ci ele îşi formează singure majorităţile. Cu toate acestea, nu se poate spune, că majorităţile n’ar repre­­senta ţeara, pentru­ că Înţelepciunea dom­nitorului ştie să aleagă totdeauna mo­mentul potrivit pentru schimbarea gu­vernelor, anume atunci, când are de­plină convingere, că majoritatea ţărei e nemulţumită cu conduita guvernului, când ţeara manifestă o purtare ostilă faţă de guvernul, care nu ţine cont de voinţa puterei de jos. Deşi nu în formă, dar, în fond e deci perfect de constituţional usul din România, de a se forma întâiu guver­nele şi apoi parlamentele, pentru­ că şi guvernul şi parlamentul nou, se recru­tează din majoritatea ţărei, ostilă fostu­lui guvern. E rău, că guvernele nu ţin cont de voinţa puterei de jos, ci răzimate pe majorităţile parlamentare, — cari legate sunt de guvern prin interese şi prin disciplină de partid, — comit acte jig­nitoare în sentimentul public, sau ofen­sează demnitatea şi mândria naţională a cetăţenilor; dar, e bine, că ţine Co­roana cont de ea, şi îi dă satisfacţie deplină, în momentul în care se con­vinge, că indignarea publică e­­ mo­tivată. Astfel putem se ne explicăm, cum de guverne, cu majorităţi zdrobitoare în corpurile legiuitoare, gata de a apăra guvernul cu cea mai mare energie; gu­verne, cari posedau încă în plină mă­sură încrederea Coroanei, — au trebuit totuşi să depună puterea din mână. Astfel putem să ne explicăm deci şi căderea de astă-primăvară a cabine­tului Sturdza în România. Dl Sturdza poseda in măsura cea mai mare încredere a Coroanei; era bine văzut şi bine agreat şi la curţile cu cari statul român întreţine legături de bună prietenie şi stă în raporturi intime de alianţă; se bucura de sprijinul necon­diţionat şi de perfecta încredere a enor­mei majorităţi în ambele corpuri legiui­toare, — şi totuşi a trebuit să se re­tragă. Nu trecuse nici o săptămână de la ziua în care dl Sturdza, punând în ca­meră şi în senat chestia de încredere faţă de zguduitoarele învinovăţiri ce ’i­ se făceau cu privire la politica externă a guvernului seu, — s’a putut mândri cu o splendidă satisfacţie, căci ambele corpuri legiuitoare, nu numai că ’i-au votat deplină încredere, ci s'au declarat chiar solidare cu politica sa, şi totuşi dl Sturdza a trebuit să demisioneze. Stăpân pe încrederea Coroanei, stă­pân pe încrederea şi sprijinul corpu­rilor legiuitoare, — guvernul Sturdza totuşi a căzut. De ce ? Pentru­ că puterea de jos, — des­considerată de dl Sturdza, — s’a revoltat pentru actele politice săvîrşite de d-sa­­ şi a cerut cu insistenţă decapitarea prim-ministrului român. Pentru­ că voinţa poporului suveran cerea, ca dl Sturdza se nu mai fie prim­­ministru român, car’ Coroana, convin­­gendu-se că voinţa e generală, a ţinut cont de ea şi a demisionat pe primul seu sfetnic. Astfel s’a întâmplat faptul. Să vedem acum motivele, cari au provocat nemulţumirea puterei de jos, în aşa mă­sură, că puterea de sus a fost necesitată să ţină cont de ea, şi să-­i dee satisfac­ţia cerută, frumoasă carieră, chiar şi rămănend Jidov declarat. ....Şi Saşii din Sebeş, în frunte cu popa ăl mare Heitz, s’au dat unelte, ca se se înfrângă această credinţă de­­searta o ovreismului !... — Na, das is hipsch ! Sibiiu, 11 Aug. n. „TRIBUNA“ CONFISCATĂ. Foaia oficială ilii Bucovina pu­blică o sentenţă a tribunalului din Cernăuţi prin care tie con­fiscă numărul 141 al ziarului nostru, în care a fost reprodus articolul confiscat al „Patriei“. E a treia confiscare, cu care ne onorează dl . Bourguignon. „PATRIA44 DESPRE ÎNFRĂŢIRE. Or­ganul naţional din Bucovina se ocupă la primul loc cu „înfrăţirea44 de la Arad, ter­­minându-­şi articolul astfel: „Pacea între Români şi Maghiari este o necesitate de existenţă pentru ambele popoare, dar­ — de sine înţeles — o pace, bazată pe dreptate şi încredere reciprocă. Dacă cuvintele contelui Tisza sunt îndreptate la această direcţiune, apoi nu numai Ro­mânii din ţările coroanei Satului Ştefan, ci toţi Românii, atât noi cei din Bucovina, cât şi fraţii din regat, avem cuvinte să primim cu sincer entusiasm ştirea despre înfrăţirea de la Arad. Pagubă numai, că apa păcei curge din un isvor de tot turburet. Theisz-Vészi, noul deputat, ales (!) de­­prudenţii« Saşi din Sebeşul­ săsesc, este obiectul unui archielogios articol, publicat în nr. 32 al revistei,,Egyen­lőség“, organ ortodox-israelitic din Budapesta. După­ ce­­i­ se enumera ca­lităţile eminente de ziarist, cunoştinţa de limbi, excelenţa stilului şi zelul de muncă neobosită, autorul culminează constatând, că înainte de toate şi peste toate Vészi e Jidov! Jidov adevărat, conştiu şi mândru de confesiunea sa, pe care o mărturiseşte cu tărie, ori­când şi ori­unde! Va se zică Jidov »orto­dox« / — Vészi, încheie articolul, a înfrânt în fine credinţa deşeartă, că Jidanul ar pute face carieră numai renegându-şi confesiunea. El a do­vedit, că poate face cineva cea mai Acţiunea Bucovinenilor. Dl Dr. G. Popovici, deputat în reichsrath-ul austriac, avea de gând se ţină în Au­gust mai multe adunări publice cu alegătorii români din Bucovina; din causa însă, că sătenii sunt ocupaţi cu adunarea rodului de pe câmp, adună­rile s-au aminat până la Septemvrie. Băncile noastre. Ziarele maghiare se ocupă adese cu institutele noastre de bani, presen­­tându-le ca periculoase patriei şi ame­­ninţându-le.­­Bud. Hirl.* în primul seu dela 9 August c. întitulat »Institutele române de bani« revine de nou asupra băncilor noastre, dar’ de astă-dată nu le ame­ninţă, ci îndeamnă pe Maghiarii din Ar­deal a se consolida şi ei pe terenul eco­nomic, cum fac Românii, înşirând unele măsuri luate în adunarea directorilor de bănci. *Bud. Hi­l.« scrie între altele: »Cu măsurile aceste băncile ro­mâne își promovează în locul ântâiu consolidarea materială, dar’ acest re­­sultat va ave și ponderositate politică și morală. Băncile române aliate pot să devie o mare putere economică în Ar­deal şi pot ajunge la mari resultate faţă cu concurentele lor neorganisate. Ur­mările acestui fapt le pot prevede uşor locuitorii ardeleni şi politicianii maghiari. Nu ştim, că oare inteligenţa maghiară se va organisa pe terenul economic luând exemplu de la Valahul despre­­țuit, dar’ atâta ştim, că dacă nu o va face, ea se va căi mai ântâiu, de­oare­ce Românii acum nu se mărginesc numai la înfiinţare de bănci, ci se insuesc a pune mâna şi pe comerciu de mărfuri pe cale de asociare*. Geniul latin. Academicianul Ford, Brunetiere, a carac­ter­isat astfel geniul latin, într’o confer­inţă ţi­nută zilele trecute: în opoziţie cu spiritul elenic, individua­list, ampresat de tot ce e original, particular, geniul latin este universal. Din această însu­şire decurg toate celelalte. în politică, latinii au căutat se stabilească un imperiu care se îm­brățişeze toată lumea cunoscută. în drept, au vrut să stabilească legi generale, eterne, uni­versale, în morală, principiul­­de a lucra ast­fel, încât această lucrare să poată fi generali­­zată­, este un principiu roman. Cea mai nobilă sectă a păgânismului, stoicii, deşi de origine greacă, s’a desvoltat totuşi în Roma. Geniul la­tin este serios şi tragic; latinul are despre vieaţa o concepţie gravă: a trăi nu înseamnă a petrece, ci a lucra în folosul binelui public. Subordonarea intereselor individului celor ale societâţei este un principiu latin. Precum e ge­niul latin, aşa e şi limba: lapidară, concisă, puţin mlădioasă, dar­ energică. Azi încă me­daliile şi bronzurile comemorative poartă in­scripţii latineşti. De aceea, academicianul Brunetière cere, că dacă se modernisează instrucţia publică, să nu se facă în detrimentul limbei latine, care trebue se rămână studiul cel mai important şi mai aprofundat pentru toate ramurile gintei latine. Echourile „înfrăţirei“ Sgomotoasele toaste de la banche­tul politico-bisericesc din Arad au aflat răsunet şi la Bucureşti, lucru foarte firesc. Unul dintre cele mai serioase organe, „1La Rotmianie“ dedică un prim-articol (în unul dela 8 Aug. n.) semnelor de conciliare, cari s’ar arăta din partea cercurilor diriguitoare faţă cu Românii. Confratele bucureştean nu aminteşte cu un singur cuvent de­spre instalarea nouei înfrăţiri epheme­­ridice de la Arad, se vede însă, că acea­sta­­i-a oferit prilejul. De asemenea în expunerile sale, în ce ne priveşte, este foarte corect şi de absolută bună cre­dinţă. Spune expres, că noi, Românii de sub coroana Satului Ştefan, ne cu­noaştem mai bine interesele, şi că e treaba noastră ce vom face. Cu toate acestea „Roumanie“ nu-­şi poate ascunde bucuria, constatând schimba­rX I/C- TH IX-f. din Ungaria... Fireşte, că nu putem decât se ne bucurăm văzând atenţiunea şi interesul, ce se dă desvoltărei lucrurilor dela noi. Dar­ nu putem nici cere, ca la Bucu­reşti să pătrundă toate momentele, aşa cum noi cei de aici le putem, pătrunde. Nu se poate presupune la Bucureşti, că de pildă, dl conte Tisza István, la Arad n'a făcut decât o speculă politică prost aranjată, — ale cărei sco­puri n’au a face nimic cu chestiu­nea naţionalităţilor şi resolvarea ei. Şi de altfel, cu prilejul acestei ma­­nifestaţiuni de speculă, — a cărei rost unic e pur familiar şi de clică — dl conte Tisza n’a spus privitor la resol­varea chestiunei nici un cuvânt vred­nic de atenţiunea oamenilor serioşi, şi noi nu putem decât să ne mirăm de nai­vitatea Românilor, cari au fost de faţă, că­­i-au dat atâta importanţă, şi au fă­cut, cum se pretinde, nişte declaraţiuni, privitoare la trecutul şi viitorul politi­cei noastre, cari îi lipseşte de ori­ce calitate a bărbatului politic înţelept şi cu tact. Asta privitor la incidentul aradan, în ce priveşte direcţiunea dlui Széll, suntem tot numai la treimea acelei frase: lege, drept şi dreptate, des­­minţită de atâtea fapte concrete, cari s’au sevârşit ori se proiectează, fapte cari taie la rădăcina vieţei noastre naţio­nale. Şi să nu se uite un lucru. Ori de căte­­ori Maghiarii au arătat semne de aşa numită »împăcare«, ne-au împărţit în două categorii, „trădători“ şi „pa­trioţi“, şi pe când pe unii­­i-au îm­bătat cu vorbe, — ori cel mult cu şam­panie, — pe ceialalţi­­i-au tratat cu îndoită asprime, decât de obiceiu, cu procese, osânde, temniţe şi amende. Aşa pare­ că se porneşte şi era lui Széll. Fireşte că atunci ea va sfîrşi tot aşa ca şi celelalte, a lui Bănffy, Wekerle, J­isza, etc. Pagubă deci de bunăcredinţa chel­tuită înainte de vreme. Fapte ne trebuesc, nu vorbe, ga­ranţii, nu declaraţii. Autonomia şi comisiunea. — Articol din »Unirea*. Comisiunea de 27, exmisă pentru pregătirea statutului de autonomie a ca­tolicilor din Ungaria,­­şi-a terminat lu­crarea. Contele Szapáry Gyula, presi­dentul comisiunei, a înaintat proiectul de statut congresului, care probabil se va convoca la toamnă, în scrisoarea sa contele are două pasaje, cari ne inte­resează foarte de aproape, şi cari în traducere românească au următorul cuprins: »în operatul nostru am fost cu mare atenţiune, ca sfera de drept a sta­tului catolic transilvan stabilită prin pradă îndelungată şi prin lege să nu o restrîngem prin organismul, ce are să se înfiinţeze pentru toată ţeara, şi cu toate acestea şi diecesa transilvană să fie representată în congresul catolic general şi sfera de activitate a autono­miei generale să se extindă şi asupra părţilor ardelene«. »Comisiunea a luat la pertractare representaţiunea romano-catolicilor de rit grecesc aparţinători provinţei archie­­piscopeşti şi metropolitane de Alba-Iulia şi Făgăraş, în care-­şi exprimă dorinţa, ca ei se fie lăsaţi afară din acest orga­nism autonomic regnicolar, respective ca autonomia provinţei archiepiscopeşti şi metropolitane gr.-cat. de Alba-Iulia şi Făgăraş să se organiseze separat. Co­­misiunea a aflat, că această dorinţă nu se poate împlini, pentru­ că omiterea romano-catolicilor de rit grecesc din acest organism regnicolar, s’ar opune rescriptului prea graţios al Maiestăţei Sale; şi pentru­ că interesul tuturor ca­tolicilor maghiari pretinde, ca biserica noastră să rămână împreună în întregi­tatea sa în acest organism şi ţinem a fi chiar în interesul coreligionarilor noştri romano-catolici de rit grecesc, ca şi ei să se facă părtaşi avantajiilor autono­miei ce se va înfinţa«. Aceste două pasaje arată o deose­bită bunăvoinţă faţă cu diecesa romano­­catolică transilvană, căreia li­ se lasă n­ea­­tinsă autonomia proprie, şi numai în afaceri de interes general va fi repre­sentată în congresul catolic regnicolar prin delegaţiune exmisă din sinul seu, şi o lipsă totală de sentiment faţă cu drep­turile provinţei noastre metropolitane, care şi după pradă şi după lege nu poate fi supusă bisericilor şi persoane­lor de rit latin din Ungaria. Disposiţiunile consiliului florentin din 1439, care garantează bisericilor orientale toate drepturile şi privilegiile lor şi organisarea provinciilor biseri­ceşti în corporaţiuni neatîrnătoare una de alta conform canoanelor bisericei orientale, — actele sfintei Uniri din 1698 şi 1700, cari au reservat bisericei noastre ca condiţiune sine qua non dreptul de a se guverna de sine fără ingerenţa latinilor din Ungaria; — bulla papală »Ecclesiam Christi« din 1853, care cu aprobarea Maiestăţei Sale a reactivat metropolia greco-catolică de Alba-Iulia şi Făgăraş ca provinţă bisericească de sine stătătoare şi independentă de juris­­dicţiunea primaţială şi archiepiscopească a metropolitului din Strigoii şi de juris­­dicţiunea ori­căror persoane ecclesia­­stice şi mirene de ritul latin; articlul de lege XXXIX, din 1868, care a înarticulat metropolia noastră aşa, pe cum a fost reactivată, cu toate drepturile şi privile­giile sale; articlul de lege XLIII, din 1868, care garantează şi greco-catolicilor faţă cu statul aceleaşi drepturi autono­­mice, cari le au calvinii, unitarii şi greco-orientalii; — decretele consiliilor noastre provinciale, aprobate de sfântul scaun apostolic al Romei, în sensul că­rora provinţă noastră bisericească s’a organisat ca corporaţiune de sine stătă­toare şi neatîrnătoare de nime altul, afară de Roma, centrul unităţei catolice, toate aceste acte, emanate de la factorii cei mai înalţi de stat şi bisericeşti, şi singuri competenţi în astfel de afaceri, au fost nesocotite de comisiunea de 27, care nu a voit să ţină cont nici de re­­clamaţiunile solemne ale clerului şi po­porului credincios, nici de protestele energice ale capilor noştri bisericeşti. Motivele, cari le invoacă comisiu­nea de 27 spre a-’şi justifica procedura sa anticanonică şi contrară legilor ţărei, sânt numai nişte trase goale, cu cari poate să amăgească pe ignoranţi, dar’ nu şi pe cei­ ce cunosc lucrul. Căci dacă Maiestatea Sa a dispus, ca congresul catolic să-şi presente un proiect cu privire la modul, cum să se organiseze autonomia catolicilor, nimica nu împedeca pe comisiunea de 27, ca ţinând cont de drepturile provinţei me­tropolitane de Alba-Iulia şi Făgăraş ară­tate în representaţiunile archiereilor no­ştri, să facă congresului propunerea con­cretă, ca să nu contopească cu sîla acea­stă provinţă în organismul regnicolar, ci să-ş i exopereze dela Maiestatea Sa concesiunea prea înaltă de a se organisa separat prin un congres compus numai din membrii ei. Dacă comisiunea de 27 în contra rescriptului Maiestăţei Sale, care nu prescrie nicăiri, ca diecesa ro­­mano-catolică transilvană să-­şi aibă nes­mintit autonomie separată de ceialalţi catolici din Ungaria, a ţinut totuşi cont de drepturile autonomice ale acestei diecese, care altcum este supusă şi pri­­matelui Ungariei şi archiepiscopului din Calocea, atunci pentru­ ce nu a ţinut cont şi de drepturile autonomice ale unei provinţe bisericeşti independente şi de primate şi de ori­ce biserică de ri­tul latin ? Noi aşa ştim, că archiereii noştri nu numai au protestat în două rînduri înaintea congresului şi a comisiunei lui în contra contopirei provinţei noastre bisericeşti în organismul proiectatei au*

Next