Tribuna, aprilie-iunie 1885 (Anul 2, nr. 74-146)
1885-04-02 / nr. 74
Nr. 74 Anul II Sibiiu, Marţi în 2/14 Aprilie 1885 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 luna 85 cr., 10 an 2 îl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 îl. 20 cr., l/4 an 3 îl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 îl. Pentru România şi străinătate: 10 an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un immer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Cu la Aprilie v. 1885 Abonament nou la „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pe lângă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’au trimis cjiarul pănă acuma. Administraţiunea diarului „T r i b uni a“, Sibiiu, 1 Aprilie st. v. Deosebit de obiceiul de pănă acum, înalt Preasfinţia Sa Părintele Metropolit Miron a deschis ieri sesiunea sinodală printr’un discurs, nu „pregătit şi scris de mai nainte“, ci improvisat. „Mă abat, — le-a zis Archiereul deputaţilor întruniţi, — de la obiceiul de pănă acum, pentru ca să-mi exprim fără de nici o precugetare simţirile inimii“, încredinţându-m i apoi, că este „un aderent călduros al sinodalităţii“, îi binecuvintează de bună venire. După această introducere, discursul de deschidere atinge cu o deosebită reservă încordarea, în care se află spiritele. „Nu voiesc, — zice Archiereul, — să vă atrag atențiunea asupra problemelor ce veți fi chemați a resolva. Una însă trebue să vă pun în vedere. Ca să putem prospera, trebue să fim insuflaţi de cele trei virtuţi creştinesci: de credinţă, de speranţă şi de iubire. — Dacă vom fi astfel inspiraţi, nu vom putea niciodată să pornim pe căile rătăcirii. Dacă însă vom fi lipsiţi de aceste virtuţi, vom compromite causa cea sfântă, căci vom înceta a mai fi o adunare bisericească, aşezată de Christos pe base eterne, şi vom deveni un consorţiu preocupat de scopuri trecătoare. Recomandându-vă dar’, ca şi în consultările d-voastre din acest an să fiţi conduşi de acest spirit, al credinţei, speranţei şi al iubirii, Vă dau binecuvântarea mea Archierească! Darul lui Dumnezeu să fie cu noi, să ne lumineze, ca să aflăm sfatul cel bun, şi să ne dee tăria de a-’l urma.“ Cuvinte în adevăr archieresci, care trebuiau neapărat să străbată la inimile tuturora. S’au găsit cu toate aceste oameni, pe care chiar nici aceste cuvinte nu au putut să-i dumerească. Nu se poate susţină, că în scris „simţiriie inimii“ se exprimă cu mai puţină fidelitate ca prin graiu viu, nici că un discurs de mai nainte pregătit trebue neapărat să fie mai puţin sincer ca unul improvisat, căci atunci din acest discurs de deschidere s’ar trage conclusiunea, că abia acum ’i-a fost dat bisericii să afle din rostul capului ei o sinceră mărturisire de sentimente. De sigur dar’ nu astfel trebue să fie înţelese cuvintele Archiereului. Un discurs de deschidere nepregătit de mai nainte e tot ca unul pregătit cu multă chibzuire, însă o formă mai confidenţială, mai familiară, ceva mai „sans faţens.“ E cu toate aceste important, că se accentuează, „simţirile inimii,“ şi încă mai important este, că înalt Preasfinţia Sa Părintele Metropolit Miron se declară „aderent călduros al sinodalităţii.11 Mai ales faţă cu actuala situaţiune această declaraţiune lămurită trebue să producă cele mai bune efecte. Orci şi care ar fi vederile unora asupra organisării sinodale, astăzi sinodalitatea bisericii române greco-orientale e o cestiune de ordine socială pentru patria noastră, şi nimeni, om serios, nu se poate gândi la vreo reformă în această biserică. Un întreg şir de relaţiuni sociale foarte complicate şi foarte importante au fost odată regulate prin statutul organic, încercarea de a face o nouă regulare, fie chiar mai bună, dacă s’ar pută aceasta, ar fi o revoluţiune bisericească, o turburare a ordinii odată stabilite în o importantă parte a vieţii noastre comune. Nu se poate dar’, ca în cercuri serioase să străbată convingerea, că în împregiurările actuale vreo schimbare în biserica română gr.-orient. ar fi compatibilă cu resonul de stat, şi dacă însă totuşi se vor fi ivit pe ici pe colo nedumeriri în această privinţă, ele vor trebui să dispară în faţa declaraţiunii făcute de capul acestei biserici. Dacă este însă aşa, atunci urmează, că susţinerea, desvoltarea, cultivarea instituţiunilor sinodale nu este un interes particular al acestei biserici, ci o datorie cetăţenească. Şi dacă în adevăr pentru unii ori pentru alţii sinodalitatea ar fi o sarcină mai mult ori mai puţin supărătoare, ei trebue să poarte cu abnegaţiune patriotică această sarcină, fiindcă altfel ar fi şi mai rău, înţelegem clar amintirea celor trei mari virtuţi creştinesci. Credinţa, speranţa şi iubirea sânt fără îndoeală frumoase, şi dacă toţi ne-am împodobi cu ele, în adevăr o mare prosperitate ne-ar fi răsplata. Sânt însă unii dintre moralişti, care susţin, că orişicare virtute e totodată şi un fel de slăbiciune, fiindcă un om poate să abuseze de virtutea celuialalt. îndeosebi despre virtutea iubirii se poate susţine aceasta cu multă tărie de argumente. Cel ce iubesce este îngăduitor, şi dintre doi oameni e totdeauna mai în câştig acela, care iubesce mai puţin, şi anume destul de puţin, pentruca să nu-şi facă mustrări, când abusează de iubirea celuialalt. Şi totdeauna sânt între oameni şi de aceia, care pot să abuseze de iubirea altora. E însă o compensaţiune firească: iubirea se omoară prin abusul ce se face de ea. Şi tot astfel se perde şi credinţa şi speranţa, dacă sânt luate în deşert. Constatându-se dar’, că lipsesce undeva iubirea dintre oameni, ni se pune de sine întrebarea: cum s’a perdut ea? Căci dela fire omul e inclinat spre iubire, întocmai precum inclinate spre credinţă şi speranţă, şi numai acela nu iubesce, care se teme de a mai iubi, numai acela nu crede, care în deşert a crezut, numai acela nu speră, care amăgit a fost, îndeosebi noi Românii mult ne-am iubit şi chiar ne mai iubim încă unii pe alţii, mult am crezut, mult am sperat, şi dacă astăzi lipsa de iubire a început să străbată între noi, dacă slăbim în credinţă, dacă speranţa ne părăsesce, causa este, că s’au ivit între noi oameni, care nu ’şi-au dat silinţa de a-’şi păstra iubirea celorlalţi, ci, făcând păcatul, ’şi-au zs. Ei mă vor ierta, fiindcă le sânt frate, şi iubirea nu-m i va lăsa să mă dee de gol! Cuvintele rostite de înalt Preasfinţia Sa Părintele Metropolit Miron nu pot dar’ să aibă decât înţelesul, că trebue să ne dăm cu toţii şi fresce care îndeosebi silinţa de a ne face vrednici de iubirea obştească, pentru că numai astfel pot să se reîntăreascâ în noi cele trei mari virtuţi creştinesci. Şi nu este greu a urma această povaţă archierească. N’are fiesce care decât să-’şi facă da-z toria, să poarte sarcina ce la împărţirea lucrării comune a căzut asupra lui. Păstorul să poarte grije de turma lui, plugarul să muncească în sudoarea feţii sale, meşteşugarul să se ţină de meseria lui, neguţătorul să-şi vadă de interese, diregătorul să păzească dreptatea, preotul să se supună misiunii lui, Vlădica să fie Vlădică, cu toată splendoarea şi cu toată lăpădarea de sine ce i se cuvine după porunca lui Dumnezeu. Ce oare este biserica, dacă nu o legătură făcută între oameni, că aşa are să fie? ! Să fie dar’ aşa! — şi dacă nu este destulă legătura încheiată odată între părinţii noştri, să ne mai legăm încă odată cu jurământ greu, că vom păzi legea noastră, și alungat să fie din mijlocul nostru acela, care se va abate dela această lege, ca străin să rămână în lume, nicăiri să nu afle nici adăpost, nici îndurare, nimeni la groapa lui să nu plângă, nimeni să nu-i ceară iertarea păcatelor. Căci chiar instinctul de conservare individuală trebue să-’l îiruţe pe fiescecare a-’şi câştiga iubirea celoralalţi, şi acela, în care ar fi lipsind acest instinct, este o parte bolnavă, wire ea prin ea se scoate din trupul săneto^UUv 'diîroară trupul, ce nu are destulă energie vitală spre a o elimina. Vor fi fără îndoeală şi în mijlocul nostru oameni cu aplecări rele, nu o tăgăduim aceasta; stricăciuxxea însă nu s’a încuibat pănă acum între noi, şi cu puţină bunăvoinţă car’ putem să fim aduşi la înţelegere frăţească. Bunăvoinţa aceasta să o găsim nxxmai pretutindeni. Căci nimeni fără de păcat xxu este, şi nimeni dar’ nu va îndrăsn x să ridice cu faţa curată peatra asupra celui ce pocăit se întoarce din căile rătăcirii, dacă sânt în adevăr şi de aceia, care uxnblă în aceste căi. Sus să aibă cu toţii inimile, căci cei ce sus le vor avă, într’un gând se vor uni, de sine se vor lăpăda şi nu vor căuta decât pacea şi mângâierea acelora, dela care trimişi au fost. Revistă politică, Sibiiu, 1 Aprilie st. v. Cu privire la cea dintâiu ciocnire între trupele ruse şi angliane scrie „Times“ într’un articol de fond între altele, că procederea lui „Komar o ff“, dacă nu se va desavua şi pedepsi, nu însemnează altceva, decât resbel între Rusia şi Anglia. Lupta aceea — fi cediarul englez — noi nu o putem privi de o întâmplare nefericită, deoarece trebue să ne tragem seama cu Afghanii, şi trebue să ne luptăm nu numai în interesul Afghanilor, ci şi în interesul nostru propiu, la cas când Rusia nu va rechiăma pe Komaroff la moment şi nu-şi va retrage trupele din toate posiţiunile. Se zice, că din partea Angliei s’a trimis la Petersburg un ultimatum, şi dacă Rusia va răspunde negativ sau evasiv, armata indiană numai decât va primi ordin, ca să înainteze spre Kandahar. Un alt ziar englez „Daily Telegraf“ zice, că pentru Rusia numai o singură scăpare mai există, şi anume pedepsirea aspră a celora, ce au participat la fapta aceea şi retragerea trupelor la Saroks. Dacă Rusia nu se va ispăşi în felul acesta, atunci Angliei numai o cale îi mai rămâne, de a întreprinde odată lupta trăgănată de atâta amar de timp. Lessar s’ar fi exprimat cu prilegiul unui intex’viv, că atacarea Perdelx-ului decătră Komaroff a fost causată prin aceea, că Afglxanii axx atacat antepostxxl rus din Zulficar și ’l-au constrins a se retrage pe teritor persian. Lessar e de ex’edinţă, că declarările lui Griers vor da Angliei deplină satisfacţiune. Dealtcum disposiţiunea anti-rusească a devenit pasionată la amândouă partidele. Dacă declaraţiunea Rusiei se va înai trăgăna, sau nu va fi mulţumitoare, guverxxul englez va fi silit a declara răsbelul, sau a repăşt apoi cu desevîrşire. Prin biruinţa lxxi Koma roff în Petersburg sânt toate cestiunile puse la o parte, toţi se ocupă de eveninentele din Asia şi ziarele sânt de părere, că e pripit a privi în lupta de lâxxgă fluviul Rus începerea răsboiului între Rusia și Anglia, deoarece evenimentul e numai de o însemnătate locală și aplanarea pacinică a conflictului e frxcă posibilă, și la cas când cestiunea aceasta va deveni un conflict serios, toată responsabilitatea cade asupra Angliei.