Tribuna, aprilie-iunie 1885 (Anul 2, nr. 74-146)

1885-06-11 / nr. 131

Pag. 522 de răsbunare nu-­l ţine, nici vrea se audă de pedeapsă (Strafe) în bani, ci cere numai ca să se publice o formală retragere a calomniei şi o desminţire a clevetitorului. Aceea se şi făcu pre­cum o cetim anume în Nr. 271 din 16 No­­emvrie 1850 al lui „Volksbote“ precum ur­mează : Erklärung, den Romanenanführer Ianlcu betreffend. Ich bekenne hiermit, dass ich mich durch einen, mir persönlich unbekannten Correspon­denten täuschen Hess, jenen ehrenrührigen Ar­tikel im „Volksboten“ Nr. 25 vem 29. Ja­nuar 1850, Seite 99 gegen Herrn Ianku, einen Mann von unbescholtenem Charakter, zu ver­öffentlichen. Ich erkläre jenen Artikel seinem ganzen Inhalte nach für eine Unwarheit und den Verfasser desselben Grafen Bethlen Lajos, wel­chen ich aufforderte, nachdem die Sache vor Ge­richt gekommen, Beweise für seine Aussage zu liefern, und welcher nicht im Stande war es zu thun, für einen böswilligen Verleumder, und gebe hiermit Herrn Ianku eine öffentliche Satis­faction. Wien, am 2. November 1850. „Der Volksbote“.*) Mai trebue comentat? Iată agitatorii. Eu de astfel, die redactor, v’aș mai putea servi mai multe, dacă și de altă­dată îmi veţi da loc în coloanele „Tribunei.“ Au defăimat foile maghiare mult şi o de­făima diua de 3/15 Maiu şi glorifică pe 15 Martie. Am văcjut sofismele Ungurilor, cari uitând că trăesc în regatul de sub coroana sf. Ştefan, a cărui rege e Maiest. Sa Francisc Iosif I, încurcă câte verdi şi uscate. Maiestatea Sa pe acei Români, cari s’au luptat în 1848,­­i-a lăudat şi remunerat cu mul­ţime de medalii. Batalionul I din regimentul II de graniţă căpetă la steagul seu în 1851 şi me­morabila medalie de aur. Iată cum: „Das erste Batalion des zweiten Romanen-Grenz-Regimentes, hat im Iahre 1848 seinen Fahneneid unter den allerschwierigsten Verhältnissen treu bewahrt; es hat den vielfältigen Ver­lockungen und glänzenden Verheis­­sungen der Rebellen-Häuptlinge kein Gehör gegeben, alle ihre Drohungen, es durch Decimirung zum Treuhruche zu zwingen, mit Verachtung zurück­gewiesen, allen Misshandlungen mit Berufung auf seinen geleisteten Eid ehrenvoll widerstanden, und als es von der Uebermacht umzingelt, getheilt, entwaffnet und kriegsgefangen er­klärtwurde, wusste es noch seine Fahne zu retten. Solche Treue zu ehren und das Anden­ken an selbe für immerwährenden Zeiten zu bewahren, verleihe Ich demsselben eine goldene Medaille mit meinem Bilde und der Umschrift: „Für standhaftes Ausharren der beschwo­renen Treue im Iahre 1848.“ Dieselbe soll bei allen feierlichen Gelegen­heiten an die Fahne des Bataillons geheftet und so getragen werden. Schönbrunn, am 27 August 1851. Franz Ioseph m. p., [M. K. 4743 G. von 28 August 1851.] *) Să vedem acum, cum şi ce o fi însemnată e 15 Martie. Cine o glorifică această di a acelora contra statului şi a liniştei, căci toţi câţi au inscenat-o au fost pedepsiţi parte cu furci, parte cu exil, parte cu închisori grele dela 5—20 ani. Tribunalul marţial din Pesta condamnă pe mai mulţi (38) indivizi cari şi după eşirea manifestului împărătesc dela 3 Oct. 1848 luară parte la dieta cea nelegiuită a Ungariei şi funcţionară ca co­misari ai guvernului rebel. „Pester Zeitung“ dela 7 Oct. 1851 publica sancţionarea sentenţei prin Mai. Sa şi spe­cifică delictele politice ale fiecărui din următorii: Bernáth Iozsef, Becze János, Boszko Dániel, Bonis Samuel, Borokai Albert, Boronkai Lajos, Csertán Sándor, Csiky Sándor, Dobotzi István, Egresi Gábor, Eötvös Mihály, Farkasani Sámuel, Ferdinandi Bertalan, Fiat István, Hatzel Márton, Hodos Miklós, Hunkar Antal, Jankovics Joszef, Iosipovics Antal, Komáromi József, cont. Kuhn *) Primul batalion din al doilea regiment român de graniţă ’şi-a păstrat în a. 1848 jură­mântul seu pe steag cu credinţă între împregiu­­rările cele mai grele, n’a ascultat de amăgiturile de tot soiul şi de promisiunile splendide ale capilor rebelilor, a repins cu dispreţ toate ame­ninţările lor de a-’i constrînge prin decimare la ruperea fidelităţii, a resistat cu onoare tuturor maltractărilor provocându-se la jurământul depus şi a soitit să-­şi mântuiască steagul seu şi atunci când a fost încungiurat de o putere preponderantă, a fost împărţit, desarmat şi făcut prin soner. „Pentru a onora totdeauna o astfel de credinţă şi spre a păstra pentru toate timpurile amintirea aceleia, îi conferesc aceluia o medalie de aur cu icoana mea şi cu inscripţia: „Pentru perseveranţă la anul 1848 în credinţa jurată. „Aceea să se atîrne la toate ocasiunile festive la steagul batalionului şi să se poarte aşa. Schönbrunn, 27 August 1851. Francisc Iosif m. p. M. K. 4743 G. dela 28 August 1851. Gothárd, Lombai Emerik, báró Luzenski Pál, Madorani Pál, Mann Iózsef, Miháli Gábor etc. Toţi aceştia dovediţi şi găsiţi vinovaţi de crimen­­esae Maiestatis, a măsurat art. 5 din legea marţială se osândiră la moarte prin spânzură­toare şi la confiscarea averilor. La câţiva însă prin hotărîrea din 25 August li s’a schimbat această pedeapsă cu închisoare de 10 ani. Acum să mai însămnăm aici şi numele celor 36 matadori şi membri ai partidei răstur­nătoare ungare, cari citaţi înaintea tribunalului marţial din Budapesta la Ianuarie 1850 neîn­­făţişându-se, se judecară şi se osândiră ca vi­novaţi de crimen­­esae Maiestatis in contu­maciam şi la 22 Septemvrie se spândurară în efigie. Furcile s’au ridicat în Pesta, în piaţa de lemne, gendarmi călări şi un despărţă­mânt de infanterie excorta acest act, trei au­ditori cetiră judecata şi sentenţa, care călăul spânzură de furci o tablă neagră, pe care se aflau scrise cu litere albe următoarele nume: 1. L. Cseh, Csernatori, conredactor a unei foi n. „Martzius Tizenötödike“, apoi secretar ministerial. 2. Almási Pál, vice-preşedinte a camerei de jos. 3. Balog J., deputat. 4. Hajnik P. báró N. Józsika, Báron Marteni, Horváth Mihály, Bátyani şi alţii la­olaltă 36. Dintre ofiţerii săcui grăniţeri s’au pedepsit în diverse moduri 58 inşi, economi maghiari adecă rebeli 66 cu pedeapsă în bani. Suma tuturor pedepsiţilor e circa 200 — toţi de aceia pe cari îi glorifică astăzi foile maghiare în 15 Martie. Cred că deci aici nu trebue comentat. Acum să mă întorc de unde am pornit şi anume de la őszinteség-vs. maghiar. Un Deák Farkas scrise în an. 1861: „Őszinte szó a ro­mán testvérekhez“ o broșură de 24 pagine. Iată cum începe, după­ ce citează o sentență de a lui Seneca: „Légy ember, ez a czél — légy magyar, ez a legjobb eszköz“. (Fi om, acesta e scopul — fi Ungur, acesta e cel mai bun mijloc). Cine a mai auzit absurdităţi de acestea decât dela Maghiari. Adecă spre a pute fi om, mijlocul cel mai bun e să te faci Maghiar. Dar’ cine sfântul să se şi facă Maghiar ca să se însoţească cu corifeii din 1848, osândiţi la spânzurători şi încă tot ei să te denunţe de agitator şi de nepatriot. Nestor. Revistă politică. Sibiiu, 10 Iunie st. v. Deputaţii partidei germane din Aus­tria s’au întrunit astăzi în Viena într’o conferenţă spre a se consulta asupra or­­ganisării viitoare a partidului. Cu toate, că organele de publicitate ale Germanilor liberali asigurează lumea, că între membrii acestui partid există armonie şi bună în­ţelegere, conferenţele prealabile de pănă acum dovedesc contrarul şi dovedesc, că deputaţii acelui partid sunt de astfel de vederi opuse, încât nu e de loc ex­clusă probabilitatea, că în sinul acestui partid se vor nasce în curând desbinări. Două grupe stau faţă în faţă: una e par­tida conservativă, şi cealaltă partida par excellence germană, care negreşit va forma un „club german“ separat. ţirarele vieneze, între cari îndeosebi „N. Fr. Presse“, stă­­ruesc grozav prelungă aceea, ca confe­­renţa să nu fee nici o hotărîre meritorie, care ar pută să deoblege pe deputaţi, şi zic, că succesul moral al conferenţei ar sta într’aceea, dacă deputaţii ar ajunge prin schimbare de idei şi prin informaţiuni îm­prumutate la convingerea, că toată par­tida liberală germană va pută să facă o po­­siţiune solidară. Cabinetul gutlibury ce e drept s’a format, cu toate aceste conservativii nu se cutează a lua ca minoritate în mână frenele guvernării. Miniştrii conservativi sîmt, că nu stau pe basă destul de tare şi trebue să prevadă greutăţile, cari se gră­mădesc între ei şi fotoliele de miniştri. Miniştrii liberali, cari au demisionat, au h­o­­tărît în săptămâna trecută, de a nu face noului cabinet o posiţiune de partid, de a-­i controla însă cu scrupulositate politica ex­ternă şi financiară şi la cas dacă nu le va plăcă budgetul proiectat de conservativi, se­ ș l combată cu toată energia. Tory-ii cer acum ca liberalii să fie o atitudine neutrală în parlament faţă cu proiectul noului cabinet, în urma căruia deficitul de trei milioane ar fi să treacă în budgetul de pe anul 1886. Salisbury a încercat să îmmoie pe liberali prin ameninţarea, că numai decât va disolva cabinetul­ Glads­tone, însă nu s’a spăriat şi în urma ce­lor mai noue scrri e hotărît a nu satisface de loc dorinţelor d-nilor Salisbury şi Hicks-Beach în direcţiunea aceasta. Ast­fel e de înţăles, că chiar şi în tabera con­servativilor se aud voci, cari sfătuesc pe conducătorii Tory-ilor să se lase de for­marea unui cabinet apt de guvernare pre­dând misiunea aceasta grea și plină de­ res­ponsabili­tate iarăși vechiului conducător al liberalilor. Nu se poate însă admite, ca Salisbury să urmeze acestor sfaturi, deoare­ce prin o retragere acum înaintea alegerilor ar strica foarte mult întregului partid al Torg­ilor. Miniştrii conservativi vor face tot ce pot ca să se poată odată afirma definitiv. Resolvarea crizei ministeriale d­i­n Italia încă întimpină greutăţi, cu mult mai mari decât credeam. Disposiţia în cercurile parlamentare e pentru rămânerea dlui D e p r e t i s şi din toate părţile se pre­tinde numai demisionarea ministrului de *) Declaraţiune, privitoare la conducătorul Românilor Iancu. Recunosc prin aceasta că m’am lăsat a fi înşelat prin un corespondent mie personal necu­noscut când am publicat acel articol injurios în „Volksboten“ nr. 25 de la 29 ianuarie 1850 pag. 99 contra dlui Iancu, un om de un caracter ne­­petat. Declar acel articol în întreg cuprinsul seu ca un neadevăr și pe redactorul aceluia, pe contele Ludovic Bethlen, pe care după­ ce lucrul a venit înaintea judecătoriei ,l-am provocat a pro­duce dovezi pentru aserţiunile sale, şi care n’a fost în stare a face aceasta, îl declar de un ca­lomniator maliţios şi îi dau prin aceasta dlui Iancu o satisfacţiune publică. Viena 2 Noem­­vrie 1850. „Volksboten“. Foiţa „Tribunei“. Bunica de Bojena Nemcová, tradusă din limba boemă de Prof. Dr. Urban Iarnik. (Urmare.) Copii audend glasul Cristincăi năvăliră în tindă, şi după­ ce Ioan căpătase porumbaşii cei frumoşi, apucă pe faţă de gât şi de bucuria o strinse aşa de tare, încât pe gâtul alb îi rămase o dungă roşie. Mai mult ’i-ar fi plăcut ca în­dată se-’i ducă însuşi în porumbar, dacă Barunca n’ar fi strigat: „Iată tăicuţa vine!“ Mai în aceeaşi vreme sosiră cu căruţa la Bresorea veche şi domnul taica şi domnul pădurar. Dl Prosek vedéndu-se în giurul prietenilor iubiţi şi ai fami­­miliei, pe care o iubia aşa de ferbinte şi de care se bucura aşa de puţin preste an, era foarte miş­cat şi când Barunca începu să-­şi dică urarea podidită la vremi. Copiii vătrând pe tatăl, pe a şi pe bunica plângând se’ncurcară în şi se pusără pe plâns şi ei. Betea şi culcând după uşă recitarea, îşi acope­­furţele lor albastre şi plângeau şi tare decât alta. Dl taica­­adecă­rcea tabachiera ca o roată de îşi ştergea cu mâneca frumo­­t (căci era în deplină pr­­emoţiunea. Cristinca însă sta la fereastră şi nu se ruşina de loc de lacremi, pănă­ ce dl taica apropiându-se de ea o lovi cu tabachiera pe umăr şoptind: „Vezi, d-ta gândesci: când o să-’mi ureze mie aşa!“ „Voi, d-le taică, totdeauna trebue să sgân­­dăriţi pe oameni“, — Zise fata Ştergându-’şi ochii. Cu lacremi în ochi, dară cu bucurie şi mulţumire în inimă, dl Prosek păşi spre measă şi turnă vin în păhar. „Spre sănătatea tutu­rora!“ — Zise deşertând cel dintâiu păhar. Apoi beură toţi în sănătatea gazdei, şi în curând le străluciră feţele de veselie. Ioniţa era cel mai fericit: căpătase dela pădurarul doi iepuri albi, dela doamna maica (adecă morăreasa) o nămilă de colac, presărat cu toate băcăliile ce-’i plac lui, dela bunica unul dintre sfanţii, ce-’i avea strînşi într’un săculeţ de pânză în ladă, dela părinţi fel de fel de daruri, şi după prânz­eată se pomenesce în pomăt doamna principesă cu contesa, şi după­ ce dl Prosek şi doamna îm­preună cu bunica şi cu copiii au alergat afară să o primească. Ioniţa căpătă de la contesa o carte frumoasă, în care erau zugrăvite fel de fel de dobitoace. „Am venit să văd, Ioane, cum te veselesci azi“,­­ grăi prietinos principesa cătră măiestrul seu de staul. „La familia mea şi cu câţiva prietini buni, totdeauna bine, Alteţă“,­­ răspunse dl Proşek. „Cine e la d-ta?“ „Vecinii mei, morarul cu familia lui şi pă­durarul de Riesenburg“. „Nu te împedeca pentru mine, întoarce-te în mijlocul lor, o să plec şi eu îndată.“ Dl Proşek se închină, necutezând a opri pe stăpâna sa, dară bunica sinceră începu în­dată: „ţ)eu, frumos ar fi, să nu cinstim pe mi­lostiva doamna principesa şi pe coconiţa nici cu un colac. Dute, Terezo, du-te, adu; ceea­ ce vine pe neaşteptate, vine la poftă. Bunico, tu să te duci iute, o coşarcă, vreau să culeg ce­va cireşi. Doară ’i-ar place milostivei doamne şi niţică smântână sau niţel vin ?“ loan şi Tereza erau în nedumerire, le era frică, ca poftirea cea simplă să nu vateme pe principeasa, dară dimprotivă, cu un zimbet prie­tenos sări de pe cal, întinse frâul lui loan şi şezând pe lăvicioara de sub păr. Zise: „Găzduirea voastră îmi va fi foarte plăcută, dar’ nu vream, să negligaţi pe oaspeţi; aşa dară să vie în mij­locul nostru.“ Doamna Proşek dispăru, dl Proşek având calul legat de pom, aduse măsuţa afară, şi după o leacă de vreme veni dl pădurar cu o închină­ciune mare şi dl morar sfiindu-se tare. Dar’ când doamna principeasă îl întrebă, cum se ma­cină, cât câştig îi aduce moara, era în elementul seu şi îndrăsni să-­i întindă principesei o prisă de tăbac. După­ ce fiecăruia a zis un cuvinţel prie­tenos, primi dela doamna Prosek un colac şi dela bunica un păhar de smântână. „ In vremea aceasta copiii încungiurară pe loan, care le arăta dobitoacele sale şi contesa sta la ei, se bucura de bucuria şi de uimirea lor, respingând foarte bucuros la fiecare întrebare a lor. Măicuţo, uitaţi-vâ, asta e căprioara noastră!“ strigă Bertie mama, când loan le arăta căprioara şi mumele şi copiii îşi cufundară capetele în carte. „Sultan, eată Sultan!,, strigă Vilin, şi când la strigarea aceasta Sultan se pomeni în mijlo­cul lor, loan îi arătă cartea Zicând: „Uitate eată dta!„ Era acolo şi elefantul cel nămilos, de care Adelia se chiar spăriă? un cal era acolo şi vaci, un iepuraş, veveriţă, găini, şopîrle şi şerpi, broasce, fluturaşi, mam­uţe, ba şi o furnică; toate aceste copiii le cunosceau, şi bunica îşi duceau văzând scorpionii şi şerpii: „Ce nu fac acum oamenii, zugrăvesce şi jigănii d’alea“. Dară când doamna morăreasa voia se vadă pe smeoaica cea rea, căreia îi ese foc din gură, Zise contesa, că un astfel de animal nu este, că asta e un monstru, o scorni­tură? Dl morar înse auzând asta, își întoarse tabachiera între degete, strîmbă gura şi Zbe­­n Gab coconița, nu e scor­nitură, astfel de smeoaice rele, veninoase, cu limbi de foc, sânt destule pe lume, dară se ţin de neamul omenesc şi de aceea nu sunt între dobitoacele aceste nevinovate“. Contesa zimbi, dară doamna maică îl lovi pe dl taica preste mână, Ziend: „Multă vorbă, tăicuţă!“ (Va urma.) TRIBUNA Nr. 131

Next