Tribuna, octombrie-decembrie 1885 (Anul 2, nr. 223-279)

1885-10-24 / nr. 243

Nr. 243 Amil II Sibiiu. Joi în 24 Octomrie (5 Noemvrie) 1885 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., x/4 an 2 fl. 50 cr., x/4 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă, cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., x/4 an 3 fl. 50 cr., 10 an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate. Apare în fiecare an de lUCrU 10 an 10 ir., x/a an 20 fr., 1 an 40 ir. ’ Inserţiunile 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un immer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Cestiunea naţionalităţilor. IV. „Pesti Napló“ publică un nou ar­ticol asupra situaţiunii elementului maghiar în Ardeal şi resolvă oare­cum cestiunea, pe care noi am lăsat-o neresolvată. Nu voim noi Românii unirea Ardea­lului cu Ungaria, — z­ice­­jiarul buda­­pestan, — dar’ voim unirea lui cu Ro­mânia. E în adevăr un lucru de tot hazul, cu câtă nevinovăţie afirmă unul dintre marile organe de publicitate ale ţerii această gravitate a noastră spre regatul român. Se discută, par’că ne-am juca pe nuci, o cestiune, care, la urma urmelor, numai prin o straşnică vărsare de sânge s’ar pută resolva, şi sântem direct provocaţi să ne pronunţăm, dacă mai voim ori nu să facem parte din regatul ungar ori am urzit în adevăr planul de a profita de cea mai apro­piată ocasiune, ca să ne unim cu fraţii noştri de preste Carpaţi. Prea bine! dacă se poate discuta ce­stiunea aceasta, n’avem nici noi cuvinte de a ne impune vre-o reservă, şi vom spune fără de sfială, care este după cea mai in­timă convingere a noastră sentimentul po­porului român în ceea­ ce priveşce posi­­ţiunea Ardealului. Şi oamenii politici ai Ungariei ar face bine, dacă ar fi cu multă luare aminte, căci le vorbim în cea mai deplină cuno­­scinţă de cauză, ca oameni bine informaţi despre cele ce se plănuiesc atât aici în Ardeal, cât şi în cercurile politice din Ro­mânia. Dacă e vorba ce vor Românii, trebue înainte de toate să facem deosebirea, pe care chiar „Pesti Napló“ a indicat-o în primul lui articol. Este în adevăr un fel de conflict între aspiraţiunile clasei culte române şi tenden­­ţele, de care sunt purtate massele popo­rului român. Pentru clasa cultă română cestiunea naţională e o cestiune culturală. Noi Românii cu sciinţă de carte vă- zând aptitudinile poporului nostru, vădend bogăţia literaturii noastre poporane, văzând bunul gust ce ese la iveală din produc­tele primitive ale poporului român, vădend progresele, pe care le-am făcut în timp de câte­va decenii chiar în luptă cu niste împregiurări foarte grele pentru noi, ne-am pătruns încetul cu încetul de convingerea, că suntem o rasă nu numai cu deosebire trainică, dar­ totodată şi înzăstrată cu ap­titudini culturale exraordinare. Şi din di­en­şi tot mai adese şi tot mai stăruitor ne întăresc şi popoarele apu­sene în această convingere. Astfel s’a stabilit în cele din urmă în clasa cultă română convingerea, că noi Românii suntem poporul menit a primi cultura apuseană şi a o comunica celora­­lalte popoare din Orient, fiindcă suntem foarte accesibili pentru spiritul apusean şi avem relaţiuni cu toate popoarele din Orient. Se vor împlini în curând şeptec­eci, numai şeptedeci de ani, de când ardeleanul Gr. Lazar a întemeiat prima şcoală româ­nească preste Carpaţi şi a început să pro­page cultura germană faţă cu rămăşiţele de cultură bizantino-muhamedană ale Gre­cilor, care astăzi nici că se mai simte, că acolo, la gurile Dunării, au fost vre­odată Grecii mari şi tari. Sunt abia douăzeci de ani, de când poetul nostru Vasilie Alexandri, intrat în curentul latin pornit de la Blaj, ca ministru de culte, a dat ordinul, ca nimeni să nu mai scrie cu slovele cirilice întrebuinţate de popoarele slavone, care astăzi sunt rari oamenii, care mai pot decifra ceea­ ce e scris cu slove. Prin cele mai radicale prefaceri cul­turale poporul nostru a trecut răpede şi fără de perturbaţiuni mai simţite în spi­ritul public, şi nu numai a făcut progrese atât în ceea­ ce priveste primirea culturei, cât şi comunicarea ei cu massele, dar­ a mai propagat-o şi în afară, cu deosebire faţă cu vecinii lor Bulgari, încât pretutin­­denea în Bulgaria se simt astăzi efectele binefăcătoare ale vecinătăţii cu poporul român. Aceasta e direcţiunea în care voiesce să ducă societatea cultă română pe popo­rul român. Sub ocrotirea popoarelor apusene ea voiesce să ţină, piept cu înrâurirea Rusiei mongolisate, să primească cultura apuseană, atât din Germania, cât şi din Francia, să o adapteze la firea poporului român şi să o comunice atât masselor române, cât şi celorlalte popoare din Orient, pe cât ele nu o iau direct din Apus. Aceasta e misiunea spre care tinde societatea cultă română, care e una singură, petrunsă de acelaşi spirit, atât preste Carpaţi, cât şi aici, unde nimeni nu mai îndrăznesce a se opune curentului pornit de acolo. Şi de aceea pentru noi, Românii cu sciinţă de carte, e cu desăvîrşire indife­rent, dacă Ardealul se ţine ori nu de Ungaria: lucrul de căpetenie este, ca nici aici Românii să nu fie jigniţi în lucrarea lor culturală. Chiar însă fiind jigniţi, precum sun­tem, ne vom feri, pe cât ne va sta în putinţă, de idea, pe care concetăţenii noştri maghiari vor cu ori­ce preţ să ni-o impună. Razimul firesc al vieţii noastre cul­turale e statul român, şi câtă vreme există acest stat, nimeni în lumea aceasta nu va pute să ne oprească în mersul nostru cul­tural. Dacă nu putem lucra aici, trecem hotarele, lucrăm acolo şi comunicăm roa­dele lucrării noastre cu fraţii noştri ră­maşi aici. Astfel mergem încetul cu în­cetul după fraţii noştri de preste Carpaţi, cu anevoiă, luptând cu fel de fel de greu­tăţi, dar­ mergem şi nici nu ne mai oprim, nici unei alte înrîuriri culturale nu cedăm. Statul român, acest razim al vieţii noastre culturale, nu poate însă exista decât răzimat pe imperul Habsburgilor, şi de aceea suferim toate miseriile, pe care ni le fac concetăţenii maghiari, de aceea alipirea noastră câtră Dinastie e sinceră şi adevărată, de aceea nu numai noi, Ro­mânii din ţerile supuse coroanei austriace, ci noi toţi Românii suntem gata să ne dăm sângele şi averea, când e vorba să susţinem puterea Casei de Austria, de aceea suntem duşmanii firesci ai tuturor celor ce slăbesc această putere. „Pesti Napló“ acasă politica aus­triacă, pentru­ că „s’a înfiinţat regatul ro­mân“, şi dice, că „guvernele au trebuit să fie mai prevăzătoare dela anul 1854 pănă la 1885“. Da! fără îndoeală ! Stim noi încă de mult, că Maghiarii n’au destulă prevedere politică, pentru­ ca să se scie bucura de existenţa statului ro­mân, e cu toate aceste importantă această mărturisire duşmănoasă, pentru­ că ea scoate la iveală identitatea de interese, care îl leagă pe poporul român de monarchia Habs­­burgilor. Nu abia acum, ci încă în secolul trecut, imediat după încheerea tractatului de la Carloveţ, cercurile din Viena au pre­­­­vă­z­ut, că poporul român este unul dintre stâlpii, pe care se razimă puterea casei de Austria şi de aceea în toate timpurile Moldova şi Muntenia au fost ocrotite de monarchia noastră, pentru aceea curtea din Viena a favorisat după timpuri şi împregiurări desvoltarea elementelor ro­mâne din ţerile de la Răsărit, dându-i şi si­linţă să le despartă de Rusia şi să câştige simpatiile şi încrederea lor. Nici că au fost zădarnice aceste silinţe. Şi cu toate aceste, — ne vor fi di­­când cei ce au conspirat timp de şese­­spretrece ani, — cu toate aceste Românii îşi mai caută şi alt razim. Fără îndoeală, însă nu între duşmanii monarchiei noastre, ci între aliaţii ei, între duşmanii ei îşi vor căuta ra­zimul numai atunci, când monarchia aceasta, bucătăţită în fel de fel de state şi stătuleţe întemeiate pe principiul stîr­­pirii reciproce, va fi ajuns a fi un prea slab razim, atunci, când Maghiarii vor fi ajuns a proclama independenţa Maghia­­riei, când Croaţii îşi vor fi întemeiând marea Croaţie, când Boemii se vor erigea în stat naţional, atunci abia, dar­ şi numai atunci vom discuta şi noi în toată serio­a­sitatea cestiunea, dacă Ardealul e Maghia­­rie ori România. Deocamdată cricem, că e, precum a fost o ţeară, care e patria comună a celor ce locuiesc în ea, nici maghiară, nici să­sească, nici românească, ci lăsată de Dum­­nez­eu pentru toţi de­o­potrivă. Ce vrem noi ? Voim să trăim în pace noi cu copii noştri, voim ca fii şi fraţii noştri să nu mai fie siliţi a-’şi părăsi ţeara, pentru­ ca să-’şi câştige pânea de toate­­filele, voim ca din roadele muncii Românului tot Ro­mânul să trăiască şi interesele românesci să se satisfacă, voim ca Maghiarii să tră­iască din săul lor, car’ nu din al nostru ! Ne reservăm a arăta altă dată cum se presentă această voire în massele po­porului. Convocarea congresului naţional-b­seri­­cesc din Sibiiu. iii. Conform cond­usului congresual con­gresul următor (al patrulea), avea să se întrunească la 1 Octomvrie 1880. Fapt însă este, că el s’a convocat şi întrunit numai la 1 Octomvrie 1881. Nu stim dacă această convocare se poate aduce în conglăsuire cu „regula indispensabilă a Metropolitului a se conforma în viitor strîns terminilor fixaţi“, nu seim dacă avem de a face şi de astădată cu vre-un fel de „baubau“ ; toate aceste nu le seim din causă, că protocoalele şedinţelor acestui congres pănă astăcji n’au ved­ut lumina­­jilei, deşi ele aveau să se tipărească şi să se predee publicităţii numai­decât. Conform statutului organic, congresul al cincilea trebuia să se întrunească la 1 octomvrie 1882 (primul la 1870, al doi­lea la 1873, al treilea la 1876, al patrulea la 1879), deoare­ce însă congresul al treilea (ţinut la 1878) a fixat termenul pentru congresul al patrulea pe anul 1880, şi încă odată deoare­ce congresul al patrulea nu s’a ţinut la 1880 ci la 1880­, ar re­sulta din această confusiune babilonică, că congresul al cincilea ar’ trebui să se întrunească la 1882 (după socoteala sta­tutului organic) sau la 1883 (după soco­teala congresului) sau la 1884 (după so­coteala Metropolitului Miron). în realitate însă congresul al cincilea n’a fost convocat la nici unul din aceste termine și preste tot el încă nu s’a convocat și „regula indispensabilă a metropolitului a se conforma în viitor strîns termenilor fi­xaţi“, a rămas şi de astădată cuvinte, cari au să însemneze tocmai contrarul dela aceea­ ce înţeleg alţi muritori. La convocarea şi întrunirea congre­selor dela 1874 şi 1878 ne steteau la disposiţiune acte autentice (cerculare me­tropolitane şi protocoale ale şedinţelor). De astădată lipsesc şi aceste şi metropolia ca şi la 1877 s’a învălit earâşi într’o tă­cere profundă şi neatacabilă, în anul ex­pirat (1884) pe când cel puţin după so­coteala Metropolitului Miron avea să se întrunească congresul al cincilea, se răs­­pândiau faime, ca şi la anul 1877, că va fi congres, dar’... lucruri mari... se va amâna poate pănă la Noemvrie; mai târ­ziu se vorbia, că nu sânt pregătite încă afacerile pentru congres, dar’ la primă­vara viitoare sigur se va întruni con­gresul. Primăvara a sosit şi a fost fru­moasă şi plăcută dar’ despre congres nu s’a mai vorbit. în vara anului curent, oamenii acreditaţi la curtea metropolitană asigurau cu toată hotărîrea întrunirea con­gresului pe 1 Octomvrie a. c. în numărul seu, care a apărut în 1 Octomvrie a. c., „Telegraful român“, foaiă personală a Metropolitului Miron, publică un articol sub titlul „congresul naţional­­bisericesc al metropoliei Românilor gr.-or. din Ungaria şi Transilvania mai întru­­ni­ se-va când­va?!“, din care articol, scris altcum într’o limbă puţin urbană, extra­gem următoarele : „.. .. că metropolitul în privinţa aceasta, aco­­modându-se legii positive, conform acesteia ,şi-a făcut datorinţa cu punctualitate aşa, că după­ ce periodul congresual de trei ani expirase încă la 30 Septemvrie 1884, conform §. 150, stat. org., cu şese săptămâni înainte, a dispus în cale pre­­s­a­d­­­a­­­ă la toate eparchiele, ca să se facă ale­geri noue de deputaţi congresuali, cu valoarea mandatelor pentru periodul anilor 1884, 1885 şi 1886 ceea­ ce s’a şi efectuat în toată forma şi re­gula. Totodată a făcut şi guvernului ţerii pres­crisa notificare prealabilă (§. 152 stat org.) despre intenţiunea sa, de a convoca congresul (§. 152 stat. org.) pe 1/13 Octomvrie 1884, notificând apoi aceasta şi consistorului metropolitan, întrunit la 4/16 Octomvrie 1884“. Deasemenea se are lucrul şi cu neco­nvo­­carea resp. neîntrunirea congresului in anul acesta. Membrii consistorului metropolitan sunt martori vii despre aceea: cum părintele metro­polă a sufevat cestiunea convocării congresului în consistorul metropolitan plenar întrunit la 20 August (1 Septemvrie) a. c., sunt martori, cum a presentat şi cetit în şedinţă noua notificare prealabilă cătră guvernul ţerii despre inten­ţiunea de a convoca acum pe dina de mâne congresul — care nu îi venise la soco­teală guvernului de a se convoca la timpul normal în anul trecut; — care notificare s’a şi expedat atunci în aceeaşi z­i la adresa ministrului reg. ung. de culte şi instruc­ţiune publică. Neurmând la aceasta adestata resoluţiune prea înaltă nici după o lună de zile, vor fi sci­­ind de bună seamă gentilii gazetari şi tribunişti din canalele angagiate drept informatorii, cum înalt Preasfinţitul cap al bisericei, n’a întrelăsat — încă sub da­tul de 2 Octomvrie stilul nou anul curent — tot în calea presidială — a face şi a doua oară­ notificare guvernului într’acel înţeles, că deoare­ce pănă în aceeaşi­­zi încă nu sosise răspunsul la prima notificare prealabilă, el, me­tropolitul, îşi va ţine de datorință ca la cas, dacă /

Next