Tribuna, ianuarie-martie 1887 (Anul 4, nr. 1-72)
1887-03-22 / nr. 66
Anul IV Sibiiu, Duminecă în 22 Martie (3 Aprilie) 1887 Nr. 66 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1li an 2 fl. 50 cr., V, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/4 an 3 l. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: la an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. In immer costă 5 cr. Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Ca la Aprilie v. 1887 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela făşiile, în cari li s’a trimis diarul pănă acuma. Administraţiunea diacului „Tribuna“. Nibini, 19 Martie st. v. A vorbit contele Leo Thun în casa seniorilor din Viena şi afis, că „idea unui împărat fără împărăţie nu se poate menţină“, în acelaşi timp a cuvântat în casa deputaţilor Ungariei deputatul Csanády. Acesta în discursul seu a „nimicit“ împărăţia cu totul, dând ţerile de dincolo de Latta Germaniei, care Galiţia dimpreună cu ceilalţi Poloni o unesce sub sceptrul regelui Francisc Iosif I cu Ungaria. Discursul acesta n’a fost învrednicit de aceeaşi atenţiune ca al contelui Thun. Cu toate că, deşi ridicol, merită mai multă atenţiune. „Nu-’mi pot închipui împărat fără de împărăţie“, fiice contele Leo Thun. „N’avem lipsă de împărăţie, prin urmare nici împărat nu ne trebuea, fiice Csanády, însă, ni se va zice, Csanády este o figură în parlamentul unguresc, care, dupăcum aţi observat înşivă produce ilaritate, şi aşa cuvintele lui nu pot fi puse în cântarul, cu care se cântăresc cuvintele unui Thun. Şi noi sântem de părerea, că cu altă măsură trebue măsurat ceea ce a fus Thun şi cu alta ceea ce a fiis Csanády. Deşi ultramontan pronunţat, cu aiurări germanizătoare, odinioară, ca fost ministru, în timpul absolutismului austriac, conservatorul Thun nu poate sta nici un moment alăturea cu figura cea nihilistă şi ridicolă a lui Csanády. Acela, orişicum a avut, în felul seu, valoarea de bărbat de stat şi nu ştim cu ce drept am pute să tragem la îndoeală, că nu ar fi considerat şi astăzi ca atare. Acesta n’a avut altă funcţiune în viaţa publică decât, ca representant al „poporului“, a stârni rîsul în colegii sei. S’ar pută deci ca, cu toate aceste, să fiicem şi încă în toată liniştea consciinţei, că cuvintele lui Csanâdy n’au altă importanţă, decât de a produce bucurie în ceice-’l aud, ori cetesc ceea ce a vorbit. Copiii şi exaltaţii se fiice că spun adevărul, fără de nici o reservă. Ceea-ce a spus Csanâdy, de sigur că nu s’a născut dela sine şi prin sine în sufletul lui. El de bună seamă este numai reproducătorul cel mai fidel al unor lucruri, care se petrec în sufletele multora, însă care stiu mai bine decât dînsul a ascunde ceea ce se petrece într’înşii. ... Şi ca să nu mergem în depărtări mari în trecut, să căutăm numai asupra motivării interpelaţiunii lui Meszlényi şi a replicei lui la discursul ministrului bar. Fejérváry şi vom veda, că cel puţin premisele dela conclusiunea lui Csanády sânt cuprinse, atât în interpelaţiune şi motivare, cât şi în replica la răspunsul ministrului de honvezi. Tendenţa spre o armată „naţională“ maghiară este începutul. Când armata aceasta ar fi gata şi independentă cu totul de Viena, desigur, că pretensiunile lui Meszlényi et consortes nu ar fi pe deplin satisfăcute. Şi ei ar fiice atunci ceea ce (fice astăfii Csanády, se înţelege, că în alt ton şi pre lângă alte consecvenţe. Incidentul din care s’a născut interpelaţiunea lui Meszlényi ne îndreptăţesce la presupunerile noastre. Şi apoi acest incident nu stă isolat. El este o continuare din afacerea Janski şi a altor afaceri de felul acesta, pe urma căror am pută merge înapoi pănă la 15 Martie 1848. Oricât de ridicol s’ar părâ, dar’ la prima privire discursul lui Csanády despre destrămarea monarchiei austro-ungare, el representă o direcţiune cu tendenţa cătră destrămarea monarchiei şi ca atare are un nex causal cu al contelui Thun, în care e representat centralismul cel mai riguros; în discursul acestuia, ca şi în al aceluia, este depusă câte o idee de importanţă, numai că amândouă sânt doi poli cu totul opuşi, în care se representă : centralismul de o parte şi destrămarea de altă parte. Curios, ba am trebui să .Siceva, însuflător de îngrijire fenomen este, că acum, după ce s’au votat milioanele, acum când mergem spre evenimente mari, vin pe tapet în parlamentele monarchiei astfel de lucruri la discusiune. Noi Românii în situaţiunea, în care ne aflăm, avem cel puţin trista mângâiere, că stăm la mijloc între cele două extreme şi nu contribuim, pentru că nici nu putem contribui, la discuţiuni, care pun accentul, nici mai mult, nici mai inim, derât pe existe nta ne marchici. A Cine oare are. să ,tungă foloase din asemenea discuţiuni ? Desigur că aceia nu sânt în lăuntrul monarchiei. Forţa „Tribunei“. O cestiune de principiu. (Urmare.) Sunt tradiţiunile unui întreg secol de lucrare culturală, de care ne-am lăpăda, dacă am lăsa să se propage în societatea noastră spiritul de particularism preconisat în „Luminătorul“. George Şincai a lucrat o viaţă întreagă, ca se scrie cronica, nu a Ardealului, ci a Românilor, a întregului popor românesc, care „Cronica“ aceasta nu s’a tipărit nici la Blaj, nici la Sibiiu, nici la Timişoara, ci la Iaşi. Baronul Eudoxiu de Hurmuzachi a lucrat o viaţă întreagă şi a cheltuit o avere întreagă, ca să adune materialul pentru istoria, nu a Bucovinei, ci a Românilor, şi materialul acesta nu s’a publicat la Cernăuţi, ci în Bucuresci. Timoteiu Cipariu a lucrat o viaţă întreagă, ca să lămurească limba, însă nu cea ardelenească, ci cea românească, şi recunoascerea generală a acestei lucrări nu s’a făcut la Blaj, ci la Bucuresci. încă la întemeiarea culturii noastre moderne s’a stabilit principiul, că în lucrarea culturală una suntem cu toţii, că nu poate să fie vorba de Ardeleni, de Moldoveni, de Munteni, nici de Bănăţeni, ci numai de Români în viaţa noastră culturală, şi că acela dintre Români, care produce vre-o lucrare de valoare, pentru toţi Românii o produce, şi e indiferent unde s’a născut el şi unde lucrează, dar’ foarte important, ea să fie acolo, unde poate să lucreze în cele mai favorabile condițiuni. Tinerimea noastră nu trebue să scape niciodată din vedere, că ea va avea să ducă mai departe lucrarea începută sânt acum o sută de ani și să meargă pe urmele bătrânilor, care au condus această lucrare pănă înfilele noastre. Fericiți aceia, care au putut să stee și să lucreze aici, sânt mari meritele lor pentru desvoltarea noastră națională și numele lor au să fie scrise cu litere mari pe paginile istoriei noastre. Aici însă, având să lupte cu cele mai mari și mai felurite greutăți, ei n’au putut să ajungă la desfăşurarea, pe care o ajungeau lucrând în condiţiuni mai favorabile, şi recunoascerea generală a lucrării lor nu aici s’a făcut. Eişi-au consumat viaţa în lupte şi astfel n’au putut să desfăşure lucrarea, de care erau capabili. Nu vom cerceta, ce ar fi ajuns cei rămaşi, dacă s’ar fi dus, ci ne vom întreba: ce se alegea din cei duşi, dacă ar fi rămas? Ioan Maiorescu, după ce ’şi-a terminat studiile la universitatea din Viena, a trecut în Oltenia şi s’a făcut dascăl de copii la Cerneţi, înfiinţând prima şcoală românească în Oltenia. în curând a fost apoi însărcinat să înfiinţeze gimnaziul de la Craiova. Mai târzi, a organisat învăţământul naţional în România. La bătrâneţe a ajuns, în sfârşit, profesor de istorie la universitatea din Bucuresci. Iată modelul, pe care trebue să-l aibă tinerimea română în faţa ei. Nu „ interesele private materiale“, ci sentimentul unei „misiuni culturale“ ’l-a făcut pe acest om să primească sarcina de „dascăl“, când ar fi putut să fie aiurea şi profesor. Şi acelaşi sentiment a povăţuit întreaga pleiadă de oameni distinşi, care au trecut preste Carpaţi. Fără durere nu-şi părăsesce nici un Român ţeara, familia şi prietenii din copilărie; durerea e însă, că foarte multora dintre Români, care vor să l u,c r e ze, nu le rămâne decât să-şi părăsească ţeara. Şi fericiţi noi, că tot mai putem să găsim undeva în lumea aceasta un colţişor de pământ, unde ni se ofere terenul de lucrare pacînică, pe care în patria noastră ni’l dispută alţii, — fameiţi noi şi binecuvântat acel colţ de pământ. Adâncă trebue dar’ să fie durerea ori-şicărui Român, când într’o foaie românească cetesce cuvintele: „regatul român nu ne despăgubesce cu nimic, nu ne dă absolut nici o pipă de tutun, ba nici bineţe, când miniştrii sei trec prin teara noastră.“ Nimic! ? nici o pipă de tutun! ? — Alexandri e nimic, Bolintineanu e nimic, Eliade Rădulescu e nimic, Eminescu e nimic, Bălcescu, Hrişdău, Maiorescu, Odobescu, întreaga pleiadă de oameni de litere şi de şciinţă, întreaga lucrare culturală, care se săvîrşesce în România nu e nimic pentru noi!? Nimic nu este consciinţa, că dacă orişi-unde un Român va produce o lucrare de valoare, poate să fie sigur, că în România va găsi recunoascere generală? Nimic nu sânt miile de galbini, pe care România le cheltuieşte pentru publicaţiuni românesti, pe care le pune la dispoziţia tuturor Românilor ? Nimic nu sânt cele două sute de mii de lei noi cheltuiţi cu publicarea manuscriptelor rămase de Bucovineanul Hurmuzachi şi alte sute de mii date ca premii şi cheltuieli de tipărire pentru opere scrise de alţi Români, din ţerile vecine ? Nimic nu e, în sfîrşit, terenul de activitate, pe care îl găsesce ori şi care Român vrednic pe pământul României?! Toate aceste nu sânt nimic! — toate nu preţuiesc o „pipă de tutun!“ Regatul român ar trebui să ne dee drept ,,despăgubire“ nişte subvenţiuni pe cât se poate de grase şi importanţa, ca miniştrii lui se stee de vorbă cu noi. I Revistă politică, Sibiiu, 21 Martie st. v. Ochii diplomaţiei europene se îndreaptă asupra Rusiei. Dela atitudinea Rusiei atîrnă în cea mai mare parte deslegarea şi modul deslegârii cestiunii bulgare. Dar’ după experienţele de pănă acum şi mai ales dela atentatul în contra Ţarului şi dela descoperirea celui din urmă complot nihilistic încoace s’a adeverit, că pentru o înţelegere între Rusia şi Bulgaria nu mai există nici un prospect. Şi nici speranţele acelora, care presupuneau, că greaua situaţie la el acasă va îndupleca pe Ţarul să coopereze cu mai multă stăruinţă pentru resolvarea crisei bulgare, nu s’au realizat. Provocarea la comunele interese conservative, ce leagă pe Rusia de statele europene iubitoare de pace, a fost de cătră singuraticele jurnale rusesci respinsă cu dispreţ şi cu batjocură. Astfel „Novoie Vremia“ exclamă cu indignaţiune, că Rusiaşi-a vărsat în zadar sângele pentru eliberarea popoarelor subjugate şi pentru idea de drept şi dreptate, căci cu toate aceste Rusii sânt pângăriţi drept revoluţionari şi agitatori. „Europa“ — fiice numita foaie — „ar dori să stoarcă dela noi, sub impresiunea celui din urmă atentat anarchistic, concesiuni în cestiunea bulgară, dar’ o asemenea lăpădatură a unei haite nepatriotice, necredincioase şi necinstite niciodată nu va avă vre-o înrîurire asupra vieţii politice şi istorice a Rusiei “. Ce e drept, „Novoie Vremia“ e tot atât de puţin tubul oficiului de externe rusesc, ca şi ziarul dlui Katkoff, „PetersburgskiaViedomosti“ , dar a sentimentelor generale din Rusia se dă poate prin aceste jurnale o expresiune mai bună şi mai fidelă, ca în oricare jurnal oficial sau oficios. Katkoff a plecat la Petersburg şi după o depeşă ce primesce de acolo „Pol. Korr.“, pănă în momentul de faţă nu există nimic din ceea ce s’ar pută conclude, că guvernul are intenţia să facă paşi energici în contra bătrânului agitator rusesc. Se •vbrbăsce, • că dl de- Oiers a putut exopera dela Ţarul ordinul, ca lui Katkoff să ’i se dee cea dintâi o admoniţiune publică; unor amici cu influenţă ai acestuia le-a succes însă a cere retragerea acelui ordin. Deocamdată lucrul stă aşa, că acum vor să se mulţumească cu aceea, că vor îndupleca pe cale privată pe Katkoff, ca să înceteze cu atacurile sale în contra d-lui de Oiers şi spre acest scop a fost şi citat la Petersburg ad audiendum verbum. în cercurile panslaviste se crede de altmintrelea, că Katkoff nu e de loc învoit a sista campania, şi în acest caz devine iminentă o luptă hotărîtoare între Katkoff şi Oiers, al cărei resultat îl aşteaptă cu multă încordare toate cercurile rusesci. Termine-se lupta aceasta cum se va termina, disposiţia poporului rusesc va fi