Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)
1887-11-25 / nr. 267
Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fi. 50 cr., l/a an 5 fl., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fi. 20 cr., Vi an 3 fi. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fi. Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., l/a an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Anul IV Sibiiu, Mercuri 25 Noemvrie (7 Decemvrie) 1887 Nr. 267 Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costig er. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază Kibiiu, 24 Noemvrie st. v. Nivelul discuțiunilor parlamentare e adese-ori foarte jos, car’ aceasta pretutindenea, nu numai în Francia în Englitera, ci pănă chiar și în Ungaria. Căci pasiunile pretutindenea sânt pasiuni şi pretutindenea sânt oameni, care, cuprinşi odată de pornirile pătimaşe, se coboară la argumente comune şi fac, fie chiar şi în mijlocul parlamentului, sfadă din ceea ce numai discuţiune ar trebui să fie. Aceasta pănă chiar şi în parlamentul Ungariei. Şi adeseori sferile de felul acesta sânt şi mai interesante, şi mai instructive ca discuţiunile făcute cu dignitate şi aplomb. O asemenea sfadă pe cât de interesantă, pe atât de instructivă s’a petrecut zilele aceste în dieta Ungariei între trei deputaţi, toţi trei somităţi politice: unul e dl Carol Eötveös, advocat în Budapesta, altul dl secretar de stat Weckerle, care al treilea dl Hegedűs, un fel de cumulare în cele financiare. Nu vom întră în amănuntele încăierării, ci ne vom mărgini a precisa caracterul ei. Dl Carol Eötveös, care a fost odată guvernamental, e trecut aci în oposiţiune, fiindcă nu mai putea, precum cr vice d-sa, să voteze mereu tot ceea ce îi cerea guvernul. D-nii Weckerle şi Hegedus au rămas însă consecvenţi şi stau în serviciul guvernului, unul ca secretar de stat în ministerul de finance, care celalalt ca raportor financiar în parlament şi membru în consiliile de administraţiune ale mai multor întreprinderi financiare. In cursul discuţiunii dl Carol Eötveös vorbesce, între altele, şi despre inconvenientele ce resultă din împregiurarea, că contribuabilul pentru o încurcătură de a fi, trebue să facă o petiţiune în scris, dacă, vrea să-’şi afle dreptatea. Cei mai mulţi dintre contribuabili nu pot să-’şi facă ei înşişi petiţiunea. In cele mai multe caşuri nu e nici notarul comunal în stare să li-o facă. Trebue deci să meargă la advocat, car’ o petiţiune făcută de advocat costă parale. O scie din propria sa experienţă! — strigă cineva, dacă nu chiar dl Hegedüs, de pe băncile guvernamentale. De aici se nasce sfada. « Pe când guvernamentalii rămaşi consecvenţi afirmă, că dl Eötveös a trecut în oposiţiune, pentru ca să câştige, ca advocat, mai mulţi bani; dl Eötveös le spune, că el câştigă cu muncă grea şi onestă pe când cei rămaşi în partea guvernului câştigă pe nemuncite. Căci,rice dl Eötveös, e destul să fii oposiţional, pentru ca atât la tribunale, cât şi pe la curţi să-ţi fie foarte grea exercitarea profesiunii de advocat. Aşa z jice dl Carol Eötveös, care e advocat maghiar şi „patriot“ bun: ce vor fi Zicând advocaţii români, care nu sânt nici maghiari, nici patrioţi ? Şi dacă rău este, ca bietul contribuabil să fie silit a face petiţiune scrisă chiar şi într’o încurcătură de 2 fi., cu atât mai rău e să fie silit a face această petiţiune într’o limbă, pe care n’o înţelege. Ear’ contribuabilii români sânt siliţi la aceasta, ba sânt chiar siliţi să meargă la advocaţii maghiari, ca să le facă petiţiunea, căci, dl Bötveös ,ice, e greu să-’i faci cuiva vre-o treabă, dacă eşti oposiţional, car’ advocaţii români sânt mai ales oposiţionali. Dacă am fijis noi, ori dacă vre-un advocat român ar fijis ceea ce dl Carol Eötveös aJisi ni s’ar fi aruncat vorba, că îi calomniăm pe Maghiari şi defăimăm statul ungar, ne pare deci bine, că putem să ne luăm drept mărturie pe dl Carol Eötveös, care „scie din propria sa experienţă“ ce scumpi sânt advocaţii în ţeara noastră, cât de mult favorisează legislaţiunea ţerii profesiunea de advocaţi şi cât de greu este să exercitezi această profesiune, dacă ai ambiţiunea de a-ţi păstra independenţa faţă cu guvernul. Forţa „Tribunei“. Roma învinsă. — Tragedie în acte. — DeAlexandru Porodi. Traducere de I. L. Caragiali. Actul IV. (Urmare.) Posthumia. Taci, crudule! tu însuţi, tu singura-’i scăpare, Tu singurul ei sprijin, nici tu n’ai îndurare! Voi toţi, ce sânteţi faţă, voi toţi ce m’ascultaţi, Vedeţi-’mi desnădejdea cumplită. Nu uitaţi Că poate fiecare aveţi copii ca mine, Gândiţi-vă la dânşii. — Tu Luciu! Cătră tine Mă ’ntorc! Ascultă-’mi glasul, atotputernic eşti Să nu mă laşi perejării, să te milostivesci! (Cade în genunchi şi caută mânile lui Luciu.) Ţi ’mbrăţişez genunchii, îndură-te, stăpâne, De lacrimile unei nemernice bătrâne! Destul am tras năcazuri, am pătimit destul! De chinuri nesfîrşite am sufletul sătul! De-atâţia ani sânt oarbă, lipsită de lumină, Şi n’am o Zi de pace, o noapte de odihnă! Gândesce-te, preasfinte, la traiul ce-am trăit, Din urma când pe biata copilă ne-ai răpit! — Durerea’mi este hrană, şi-a inimii arsură Atâţia ani de jele s’o stingă nu putură. Ani cincisprezece, vremea cu lacrimi o măsor. Trecfilele, trec anii, dar’ ciasu ’ngrozitor, In care fără milă m’a fulgerat durerea, Şi ’mi-am perdut copiii, şi ’mi-a săcat vederea, Statornic stăpânesce adâncu-’mi sufletesc, E vecinie pentru mine, în el mereu trăiesc! (Se scoală.) Da, fiica mea, înjiua în care-ai fost răpităDin casa pârintească, cu inima sdrobită De focul tău, sfîrşitul tătâne-tău şi-a dat, dar’ maică-ta la capu-’i jelind a leşinat, înţepenită, moartă. — A douafi venită Ca să ridice mortul. Pe dînsa se siliră S’o ’ntoarcă la viaţă, zadarnic. — O lăsai Acasă’n prada morţii, şi după mort plecai.------Cu mortul isprăvisem, şi rugul s’aprinsese, Când ne trezim de-odată cu maică-ta că ese Din mijlocul mulţimii. Toţi au încremenit De spaimă! Dă năvală, cu perul despletit, Cu haina sfâşiată, cu ochi plini de văpaie îşi face loc, s’aruncă la rug şi vrea să saie în flăcări. Dau un ţipet şi mă reped la ea S’o scap, s’o smulg din flăcări: „Stăi! ce faci ? fata mea! „Opresce-te! Ascultă!“ Dar’ glasul ’mi se stinge... Mă lupt cu ea de moarte, se sbuciumă, mă ’mpinge, Apucă un tăciune, și’n rătăcirea ei, în frunte ’mi-l isbesce. — Sânt oarbă... Ochii mei Sânt stînși pentru vecie. — Nebuna se pornesce Pe rîs, şi rîde, rîde şi’n foc se prăvălesce!.... (Mişcare de groază dela toţi cei de faţă). Cunoasceţi toţi acuma durerile ce-am tras, Romani! şi sciţi că’n lume atât ’mi-a mai rămas — Nepoată-mea. — Nu-’mi stingeţi şi-această bucurie . Lucrarea, bătrâneţea cruţaţi-mi! — să vă fie Copiilor pomană! Şi voi sânteţi părinţi: Vă rog, cad în genunche, vărs lacrime ferbinţi! De-a inima perdută vă faceţi îndurare: Iertare pentru mine şi pentru ea — iertare! (cade). Pontifex (rece). Preoţi bătrâni ai Romei, înalţi judecători Ce patriei şi legii sânteţi apărători! Povaţă dreaptă ţeii din cer să vă trimită! Gândiţi-vă că Vesta şi Roma prihănită Ne cer o ispăşire şi trebui să le-o dăm. Să mântuim cetatea şi cerul să î mbunăm. Rostiţi-vă deci. (Consultă tribunalul). Numai un glas a Zis: „Iertare“, Posthumia. Dar’ ceialalţi ? Luciu. Osândă. .. Posthumia. Osândă? Spune-’mi care Osândă ? Luciu. Moartea... Posthumia. Moartea! Călău nelegiuit! Tu fiară tu !... O p mia. Osânda ce ’mi s’a cuvenit! Fabiu. Dreptate! Posthumia. Daţi-’mi pace! De vreme ’ndelungată, De-un veac de om tac mută, lăsaţi-mă odată Să spun ce am pe suflet (cătră Luciu.) — Călău cumplit ce eşti, Ce tot nu te mai saturi de jertfe omenesci! ’Mi-ai smuls din ochi lumina şi nu-’ţi ajunge încă? în bezna vieţii mele, în jelea mea adâncă, O singură nădejde ’mi-a mai rămas, şi vii Să ’mi-o târăsci la jertfă? Hah, blăstămat să fi! Hienă!! . . . (cade leşinată în braţele Gallei.) O p i m ia. Eu sânt gata se merg la datorie. Fabiu (în parte.) Sosit-a ceasul, Fabiu! ţei! daţi-ne tărie! Luciu. Să ascultăm cereasca poruncă pe deplin: Luaţi-o! să pornească pictorii! Ies cu toţii şi cu osândită. Remâne Fabia, Posthumia şi Galla.) Cel puţin S’o scap de chinul groapei! Cum însă? cum aş face. (vrea sa ese.) Posthumia (venindu-’şi în sine.) Ce linişte? Nu-i nimeni, în prejmă îmi este pace. N’a fost aievea, poate, — un vis îngrozitor! Cei drepţi! ce vis! Conferenţa dela Caransebeş. Caransebeş, în 20 Noemvrie 1887. Număroasă, măreaţă şi impunătoare a fost conferenţa noastră convocată cu scopul, ca alegătorii să se pronunţe faţă de pasul făcut de dl deputat dietat al nostru. Ca la 600 de delegaţi din toate comunele Severinului afară de vro 67, au participat la această conferenţă, care prin importanţa, seriositatea şi însufleţirea ei extraordinară, întrece toate conferenţele noastre politice de pănă acuma. Cele mai îndepărtate comune ale Almajului au fost preste aşteptate bine representate. Şi în faţa delegaţilor vedeai seriositatea şi resoluţiunea. Această fisionomie a conferenţei în lăuntru a întărit încrederea, care în afară a insuflat respect. Iată decursul conferenţei: La 1014 înainte de a meacji se deschide conferenţa în sala otelului „Pomul verde“ şi se constituie, alegându-l şi de preşedinte pe dl protopresbiter Mihaiu Popovicu din Orşova, care de notari pe do Ioan Ionaşiu şi Patriciu Draganina. Preşedintele, făcând istoricul convocării acestei conferenţe, dă cetire literilor d-lui deputat Traian Doda, cătră preşedintele dietei şi apelului adresat cătră alegători ; apoi pune întrebarea, dacă conferenţa aproabă ori nu pasul făcut de dl deputat al nostru.............Abia rosti preşedintele aceste cuvinte şi întreaga conferenţă prorupse în strigări de „aprobăm să trăească deputatul nostru Traian Doda“ , care manifestaţiuni se repeţiră mai multe minute, pănă ce se făcu earăşi tăcere. Acum dl Dinu. Bogoeviciu din Bania face propunerea bine motivată, ca să votăm o adresă de aderenţă deputatului nostru. Dl Ştefan Velovan cetesce un proiect de adresă, pe care conferenţa îl primesce cu mare însufleţire şi-l subscrie îndată. După aceasta se alege un comitet de acţiune pentru viitoarea alegere de deputat dietat. Dl Ioan Ionaşiu, între vii aprobări, adresează conferenţei călduroase cuvinte pentru susţinerea solidarităţii între alegători, şi pentru păstrarea onoarei naţionale a cercului nostru electoral, în fine d. Pavel Boldea din Borloveni, propune ca conferenţa întreagă să meargă la dl General spre a-şi preda adresa. Această propunere se primesce, şi după ce preşedintele îndreaptă cătră delegaţi cuvântul de încheiere, toţi delegaţii merg în sala comunităţii de avere, unde dl General primesce adresa de aderenţă din mânile preşedintelui conferenţei. D. General în răspunsul seu la început este emoţionat, curând însă, recâştigându-’şi liniştea, desfăşură motivele pentru care s’a hotărît a nu întră în dietă, dar nici de a depune mandatul de deputat, apoi continuă: Scopul meu a fost ca să deştept pe Români şi totdeodată ca vaietele noastre se străbată până la locurile cele mai înalte, ca să vadă şi Maiestatea Sa, că nemulţumirea noastră este mare şi că suferinţele noastre au ajuns de nu le mai putem suporta, pentru că, dacă eu ca general, care am sângerat pentru Tron şi patrie, sânt silit să fac aceasta, atunci trebue să fie ceva putred în împărăţia noastră, şi că trebue luate mijloace spre sanarea răului. în fine dl General îi sfătuiesce pe alegători, ca să rămână şi pe viitor solidari, se păstreze onoarea cercului nostru electoral, să nu se dee amăgirilor şi momelilor, pentru că astăzi de onoarea cercului nostru electoral este legată onoarea naţională a tuturor Românilor din patrie, însufleţirea cu care a fost primită cuvântarea d-lui General este mai presus de orice descriere. Dela comunitatea de avere petrecură toţi pe iubitul deputat pănă acasă, între neîntrerupte strigări de „să trăească deputatul nostru, generalul Traian Doda“. Miseria. De lângă Someşul-mare, 1887. Sânt aproape o sută ani de când marea revoluţie franceză a sguduit societatea europeană, dând cu totului tot alt curs atât cestiunilor politice, cât şi progreselor culturale şi scientifice. Atunci când revoluţia era încă numai în faşă, atunci când oamenii de stat ai Franciei nu stiau nici dînşii unde o să ese lucrurile; atunci când nime nu era sigur de viaţă şi bunurile ce posedea; când mai în fiecare z ji erau crişe ministeriale, — atunci se afla, cum că adevărata causă a nefericirii ce ameninţa existenţa Franciei, era