Universul Literar, 1925 (Anul 43, nr. 1-52)

1925-04-26 / nr. 17

10­ No. 17. UNIVERSUL LITERAR Duminică 26 Aprilie 1925. Traducerile din clasici I. — In acești doi ani din urmă, s’a îndeplinit în mișcarea noastră cultu­rală un eveniment rar și îmbucurător: s­au tipărit peste treizeci de opere cla­sice în traduceri nemerite și adeseori unice. Evenimentul a trecut însă aproape nebăgat în seamă­­ de critică și de cititori. N’am văzut nicăeri o dare de seamă completă și justă asu­pra comorii antice tălmăcită în româ­nește, nici recenzii asupra volumelor separate- Peste tot, simple notițe in­formative- Și lucrul e nedrept pe ri­tm că faptul acesta e de o mare însem­nătate. II. — In ziua de azi, nu toț­i au timpul și mijloacele de a cunoaște cla­sicii în traducerile franceze sau ger­mane. (De cei cari pot citi textele ori­ginale nici nu mai vorbesc­­ un cu­­noscător al elenei și latinei, e astăzi o adevărată „rara avis“). Unele din ele s’au epuizat, altele se întâlnesc arareori prin vitrinele librăriilor noastre. Se pot procura numai co­m­­andându-se d­eadreptul editurii sau pirin mijlocirea unei biblioteci publi­ce- Numai socotesc că prețul lor e des­­tul de ridicat- Deci un prim folos al ser­iei de tălmăciri românești, pune la îndemâna tuturora pe un preț ne­pretențios- autori inaccesibili, până acum, în limbile apusene-III. — Și e de mare folos cunoaște­rea acestor autori. Mai întâi, mulți din ei au o filosofie prielnică epocei noastre , ne învață să luptăm pentru bine și adevăr și să ne resemnăm în fața soartei nestatornice. Un Marc­ Aureliu și Epicte, filosofi stoici, pot fi adevărate călăuze în viață. Maxime­le lor, călite în viață iar nu plăsmuite într’l vagă și ari­stro­crau­ că metafizică contemplativă, — ne arată ce e trecă­tor pe lumea aceasta, ne lămurește scopul existenței și ne îndeamnă la luptă și la datorie. O filozofie sinceră, adevărată, care te cucerește de la înce­put,­­ bunul simț alăturat cunoașterii profunde a nimicnirii celor omenești­ In generația noastră roasă de sport și pornografiile, lecturile, antice ar fi „d­ușul“ mântuitor. IV. — Apo­i, trebue să se știe că operile clasice erau făurite în muncă trudnică. Nu ajunge talentul pentru perfecțiune: intervine rațiunea cu migăleala ei fecundă care scutură opera de orice influență prea legată de epocă, de o personalitate caducă- Acesta era crezul artistic al celor vech­i. Și cetitorul de astăzi, chiar în traduceri­ urmărește arta antică, des­copere munca creatorului, talentul și cugetarea sa. Și cunoscând un dialog platonic sau o tragedie eschiliană în­deplinește în acelaș timp munca gân­ditorului și cea a filosofului­­.Repetăm că acea muncă a lectorului­ nu se petrece decât în lectura clasici­lor. Pentrucă fără această muncă ei nu pot fi înțeleși. Și isprăvind cartei, două foloase se adaugă spiritului lec­torului : cel estetic — cunoscând pro­cedeele adevăratei și eternei arte — Și cel rațional prin analiza ce a fost silit sa­­ facă pentru priceperea cărții. V­—Și iată deci, trei foloase ime­diate ale casicilor : o morală alintă­­toare de suferinți, o estetică absolută și o judecată sănătoasă. (Cetitorii să mă ierte că stărui atât de îndelung a­­­supra „foloaselor imediate", dar eu nu uit că și în cultură, chiar și în fi­­los­ofie, se caută astă­zi cu deosebi­re utilitatea). In afară de acestea, lecturile antice ne aduc în minte vremuri și oameni cari interesează ca orice trecut istoric mai ales că acest trecut a fost un­ul din cele mai mărețe ale omenirii și păstrează legături trainice cu ființa românismului de astăzi Când realitatea ajunge nesuferită prin urâțenia și țepii ei, priveliștea unei lumi eroice o poate îndepărta cu ușurință. Și această priveliște nu e un joc copilăresc, un romantism în­târziat, cum îl învinuesc bancheri­i­­filozofi­­ci, o nevoie imediată a spiri­tului. Numai într-un trecut idealizat de depărtare și imaginație, se mai poate găsi conștiința unei lumi per­fecte. Și acest trecut—prin moralita­tea sa—poate fi foarte bine acela al Republicei și imperiului roman. (Nu vorbesc de decadență ; ea se întâlne­ște peste tot în zilele noastre, așa în­cât nu se simte nevoia de a o căuta în antichitate). Din cunoașterea tre­cutului învățăm să prețuim cum tre­buie prezentul , și tot din viețuirea câtorva clipe în mijlocul lui, căpă­tăm puteri nouă pentru lupta de toa­te zilele. VI —După ce am arătat faptele pen­tru care lecturile antice sunt demne de a merita atenția cititorilor, mă în­torc la vraful de tălmăciri românești din ultimii doui ani. Am scris că si­nele sunt unice , de pildă " „O­di sei­a" în versiunea d-lui Mumu­. E de pri­sos să stărui aici asupra meritelor tălmăcirii; cei cari cunosc .,Uada"a­­celuiaș­i traducător își pot da seama de măreția lucrării. Pomenim apoi „Dialogurile­“ lui Platon, traduse de d. Cezar Papa­cos­­tea, precum și ,­Perșii" lui Es­chil în traducerea d-lui Ion Foti In ce pri­vește tălmăcirile d-lui 57. Bezdechi­ele sunt numeroase și alcătuite într’o limbă vie,’tinerească ; a fost însă a­cuzat cu dreptate că traducerea lui Lucian n’a fost făcută după textul grec ci după versiunea franceză. In general traducerile sunt corecte și muncite, iar editarea ieftină la ,,Cassa Școalelor” și artistică la ,,Cul­tura Națională". VII. — Pomenind numele acestor două edituri de seamă, ne apropiem și de rezolvarea unei ultime proble­me : de ce au apărut în doi ani atâtea traduceri, pe când în ceilalți ani nu­mărul lor era atât de restrâns? Răs­­punsul ar fi chiar în ființa acestor două edituri dezinteresate. Până acum nimeni nu întreprindea asemenea lucrări, pentru că era sigur că va păstra manuscrisul în sertar, e­­ditorii nepublicând decât acele cărți a căror desfacere e asigurată. De aceea și numele acestor două institute cultu­rale nu trebuie uitat în scurta noas­tră citare de seamă- Mircea Eliade Balada râsului Eu sunt cascadă de opale și safire; De diamante, de topaze, pietre scumpe ; Eu sunt o strălucire ce irumpe; Sunt flăcăii de lumină în potire-Spontană izbucnire de viață, Răsfrângeri de culori ■ printr un cristal Un val de spumă, înflorind, un val— Ce se înalță scânteind din ceață. Simfonică beție de lumini — Ce se împletesc în străluciri bizare, Sunt amforă din, care stropi virgini De rouă, bei în zori de sărbătoare- Petre Antonescu însemnări de SILVIU NICOARA Balzac a fost un mare mâncăcios. E și explicabil, când ne gândim la cele patrusprezece ore de muncă zilnică, muncă grea de creator și care i-a adus pierirea, atât de timpurie, la cincizeci de ani. Pe lângă aceasta bea și foarte multă cafea, care îi aducea insomnia trebuincioasă lucrului, dar care l-a și zdruncinat nervii. Avea odată o cafea atât de „tare“, încât Balzac pre­tindea că șease cești ar omorî un om. Lucrul e, de bună seamă, exagerat, însă prietenii aveau grija să adaoge, când îi cereau o ceașcă din cafeaua aceasta minunată:

Next