Universul Literar, 1925 (Anul 43, nr. 1-52)
1925-04-26 / nr. 17
10 No. 17. UNIVERSUL LITERAR Duminică 26 Aprilie 1925. Traducerile din clasici I. — In acești doi ani din urmă, s’a îndeplinit în mișcarea noastră culturală un eveniment rar și îmbucurător: sau tipărit peste treizeci de opere clasice în traduceri nemerite și adeseori unice. Evenimentul a trecut însă aproape nebăgat în seamă de critică și de cititori. N’am văzut nicăeri o dare de seamă completă și justă asupra comorii antice tălmăcită în românește, nici recenzii asupra volumelor separate- Peste tot, simple notițe informative- Și lucrul e nedrept pe ritm că faptul acesta e de o mare însemnătate. II. — In ziua de azi, nu toți au timpul și mijloacele de a cunoaște clasicii în traducerile franceze sau germane. (De cei cari pot citi textele originale nici nu mai vorbesc un cunoscător al elenei și latinei, e astăzi o adevărată „rara avis“). Unele din ele s’au epuizat, altele se întâlnesc arareori prin vitrinele librăriilor noastre. Se pot procura numai comandându-se deadreptul editurii sau pirin mijlocirea unei biblioteci publice- Numai socotesc că prețul lor e destul de ridicat- Deci un prim folos al seriei de tălmăciri românești, pune la îndemâna tuturora pe un preț nepretențios- autori inaccesibili, până acum, în limbile apusene-III. — Și e de mare folos cunoașterea acestor autori. Mai întâi, mulți din ei au o filosofie prielnică epocei noastre , ne învață să luptăm pentru bine și adevăr și să ne resemnăm în fața soartei nestatornice. Un Marc Aureliu și Epicte, filosofi stoici, pot fi adevărate călăuze în viață. Maximele lor, călite în viață iar nu plăsmuite într’l vagă și aristrocrau că metafizică contemplativă, — ne arată ce e trecător pe lumea aceasta, ne lămurește scopul existenței și ne îndeamnă la luptă și la datorie. O filozofie sinceră, adevărată, care te cucerește de la început, bunul simț alăturat cunoașterii profunde a nimicnirii celor omenești In generația noastră roasă de sport și pornografiile, lecturile, antice ar fi „dușul“ mântuitor. IV. — Apoi, trebue să se știe că operile clasice erau făurite în muncă trudnică. Nu ajunge talentul pentru perfecțiune: intervine rațiunea cu migăleala ei fecundă care scutură opera de orice influență prea legată de epocă, de o personalitate caducă- Acesta era crezul artistic al celor vechi. Și cetitorul de astăzi, chiar în traduceri urmărește arta antică, descopere munca creatorului, talentul și cugetarea sa. Și cunoscând un dialog platonic sau o tragedie eschiliană îndeplinește în acelaș timp munca gânditorului și cea a filosofului.Repetăm că acea muncă a lectorului nu se petrece decât în lectura clasicilor. Pentrucă fără această muncă ei nu pot fi înțeleși. Și isprăvind cartei, două foloase se adaugă spiritului lectorului : cel estetic — cunoscând procedeele adevăratei și eternei arte — Și cel rațional prin analiza ce a fost silit sa facă pentru priceperea cărții. V—Și iată deci, trei foloase imediate ale casicilor : o morală alintătoare de suferinți, o estetică absolută și o judecată sănătoasă. (Cetitorii să mă ierte că stărui atât de îndelung asupra „foloaselor imediate", dar eu nu uit că și în cultură, chiar și în filosofie, se caută astăzi cu deosebire utilitatea). In afară de acestea, lecturile antice ne aduc în minte vremuri și oameni cari interesează ca orice trecut istoric mai ales că acest trecut a fost unul din cele mai mărețe ale omenirii și păstrează legături trainice cu ființa românismului de astăzi Când realitatea ajunge nesuferită prin urâțenia și țepii ei, priveliștea unei lumi eroice o poate îndepărta cu ușurință. Și această priveliște nu e un joc copilăresc, un romantism întârziat, cum îl învinuesc bancheriifilozofici, o nevoie imediată a spiritului. Numai într-un trecut idealizat de depărtare și imaginație, se mai poate găsi conștiința unei lumi perfecte. Și acest trecut—prin moralitatea sa—poate fi foarte bine acela al Republicei și imperiului roman. (Nu vorbesc de decadență ; ea se întâlnește peste tot în zilele noastre, așa încât nu se simte nevoia de a o căuta în antichitate). Din cunoașterea trecutului învățăm să prețuim cum trebuie prezentul , și tot din viețuirea câtorva clipe în mijlocul lui, căpătăm puteri nouă pentru lupta de toate zilele. VI —După ce am arătat faptele pentru care lecturile antice sunt demne de a merita atenția cititorilor, mă întorc la vraful de tălmăciri românești din ultimii doui ani. Am scris că sinele sunt unice , de pildă " „Odi seia" în versiunea d-lui Mumu. E de prisos să stărui aici asupra meritelor tălmăcirii; cei cari cunosc .,Uada"aceluiași traducător își pot da seama de măreția lucrării. Pomenim apoi „Dialogurile“ lui Platon, traduse de d. Cezar Papacostea, precum și ,Perșii" lui Eschil în traducerea d-lui Ion Foti In ce privește tălmăcirile d-lui 57. Bezdechiele sunt numeroase și alcătuite într’o limbă vie,’tinerească ; a fost însă acuzat cu dreptate că traducerea lui Lucian n’a fost făcută după textul grec ci după versiunea franceză. In general traducerile sunt corecte și muncite, iar editarea ieftină la ,,Cassa Școalelor” și artistică la ,,Cultura Națională". VII. — Pomenind numele acestor două edituri de seamă, ne apropiem și de rezolvarea unei ultime probleme : de ce au apărut în doi ani atâtea traduceri, pe când în ceilalți ani numărul lor era atât de restrâns? Răspunsul ar fi chiar în ființa acestor două edituri dezinteresate. Până acum nimeni nu întreprindea asemenea lucrări, pentru că era sigur că va păstra manuscrisul în sertar, editorii nepublicând decât acele cărți a căror desfacere e asigurată. De aceea și numele acestor două institute culturale nu trebuie uitat în scurta noastră citare de seamă- Mircea Eliade Balada râsului Eu sunt cascadă de opale și safire; De diamante, de topaze, pietre scumpe ; Eu sunt o strălucire ce irumpe; Sunt flăcăii de lumină în potire-Spontană izbucnire de viață, Răsfrângeri de culori ■ printr un cristal Un val de spumă, înflorind, un val— Ce se înalță scânteind din ceață. Simfonică beție de lumini — Ce se împletesc în străluciri bizare, Sunt amforă din, care stropi virgini De rouă, bei în zori de sărbătoare- Petre Antonescu însemnări de SILVIU NICOARA Balzac a fost un mare mâncăcios. E și explicabil, când ne gândim la cele patrusprezece ore de muncă zilnică, muncă grea de creator și care i-a adus pierirea, atât de timpurie, la cincizeci de ani. Pe lângă aceasta bea și foarte multă cafea, care îi aducea insomnia trebuincioasă lucrului, dar care l-a și zdruncinat nervii. Avea odată o cafea atât de „tare“, încât Balzac pretindea că șease cești ar omorî un om. Lucrul e, de bună seamă, exagerat, însă prietenii aveau grija să adaoge, când îi cereau o ceașcă din cafeaua aceasta minunată: