Universul Literar, 1927 (Anul 45, nr. 1-43)
1927-05-08 / nr. 19
■m UNIVERSUL LITERAR vizată în afara cadrelor facultăților raționale. — Unirea cu Divinitatea... — Aceasta e. Experiența mistică e transformarea omului în Dumnezeu. La început a fost un dualism intransigent : Dumnezeu — Om. Prin Christ, s'a încercat o colaborare între cele două Principii, cu scopul de a mântui pe Om, de a-l transforma în Dumnezeu, dar venirea lui Crist a rămas fără rezultat. Oamenii nu și-au îndepărtat bestia. Singura nădejde, e de a face să renască Crist în noi, de a deveni noi Dumnezeu. Dar lucrul acesta e atât de greu... — Care a fost misticul cel mai perfect și mai specific italian ? — Trebuie să precizezi,pentru că sunt mistici catolici, și mistici în afara Bisericei. — Misticul cel mai catolic, a fost, fără îndoială, Ion Bonaventura... — Un mistic, ași spune, metafizic. Iacobpone da Tocit e cel mai perfect din a doua categorie... Dar asupra mișcării religioase contemporane, din Italia, ce credeți ? E o adevărată renaștere mistică. Sunt mistici puri, și mistici amatori. Și sunt studioși harnici și prețioși. — Foarte adevărat. Intre numele pe care mi le-ai pomenit în ultima scrisoare, regret că nu întâlnesc și pe Zanfrognini. E unul dintre cei mai reprezentativi și dintre cei mai autentici. A publicat de curând două cărți pe cari te sfătuesc să le citești : Le vie dei sublime (Bocca Editore) și Itinerario di uno spirito eche si cerca. Acum câteva zile, a apărut tot de Zanfrognini o scurtă istorie a filosofiei : Da Talete a noi (Carabba), un model al genului. — Dar Manacorda ?... Nu cunosc, din nefericire, decât pagini răzlețe.... — Trebuie să-l citești. E tot atât de original. . . . Papini îmi arată, de mult timp, cărți după cărți. Disipare în odăile alăturate, tot atât de pline cu rafturi, și îmi aduce câte o carte rară, câte o broșură pe care mi-o recomandă entuziast. Pare că mă cunoaște de mult. Nu se stânjenește de italiana mea, dureroasă pentru un poet florentin. — Iată Mistica minore și perso una nuova mistica. Manacorda pregătește acum Mistica maggiore, cartea lui capitală, și un volum din Dizionario del omo salvatico — Am lucrat la el mult timp și se afla scris în bună parte. Dar Giulliotti compune acum o culegere de psalmi, iar eu am fost prins de ale lucrări. Vom continua Dicționarul mai târziu. ,...Mă întrebi dacă eu sunt un mistic nul. Trebuie să recunosc, cu durere, că nu sunt. Eu nu am decât arareori experiențe mistice. Restul timpului sunt numai un amator. De altfel, eu am spus și altădată , cei mai mari mistici sunt necunoscuți. Pentru că îndumnezeirea omului nu poate fi redată nici prin vorbă, nici prin gesturi. Adevărata experiență mistică e incomunicabilă. Cei cari și-au scris memoriile, nu sunt cei mai perfecți. Și însăși memoriile lor sunt mult depărtate de realitatea, de concreteza experienței. A treia categorie de mistici, sunt diletanții, amatorii, erudiții, criticii. Ei simpatizează cu misticismul, dar nu au experiențe intense.... S-a înserat. Au trecut aproape două ceasuri, de neostenite cuvântări, de peregrinări printre cărți. In bibliotecă, fum gros de țigară. Giovanni Papini aprinde lumina. Mă ridic să plec, cu darurile primite sub braț. La ușă, mă cheamă să-l vizitez a doua zi. Dar, prudent, refuz, îmi amintesc atâtea pagini sincere împotriva vizitatorilor inoportuni, din Un ttomo finito. I le reamintesc. Zâmbete tăinuite, îmi strânge mâna viguros și mă bate pe umăr. — Dacă mai ai nevoie de ceva, scriemi. Iți trimit răspuns în România. Arividerci.... S-a închis ușa. Cobor treptele și ajung în stradă cu sufletul în zâmbete. Mă opresc și ascult. Mă chema, ispititor, Florența. Și pornesc pe străzi, odată cu cele dintâi lumini care se aprind. MIRCEA ELIADE Califul Ileșam II, care a trăit în secolul al XI, era spaima supușilor săi, prin cruzimea sa. Intr'o zi plecă prin țară fără nici o suită. Intâlnindu-se cu uz arab, îl întrebă : „Cine este acest om care se numește Ilesam și de care se vorbește atât „Heșam nu este un om“, răspunse arabul, ,,ci un tigru, un tiran sângeros, disprețuit de tot poporul“. „Dar ce-a făcut ?“ „Tot felul de crime dintre cari cea mai mică ar fi de ajuns spre a-1 condamna la moarte“. „N cunoști ?“ ,,Nu. Și asta ar fi pentru mine o tragică onoare“. „Ei bine !“ strigă Heșam, nebun de mânie, „privește-i bine, e în fața ta“. .,La rândul tău știi cine sunt ?“ „Nu“. „Sunt unul din membrii familiei Zubar ai cărei descendenți înebunesc o zi pe an și ziua mea de nebunie e tocmai astăzi“. In fața acestei prezențe de spirit, leșam surâse și se depărta, spre a nu mai pedepsi pe acel om. ■ ♦ Un ilustru pictor englez, James Thornill, lucra pe o cupolă înaltă a bisericei Sfântul Paul din Londra. Schela era ridicată la câteva sute de metri înălțime și nu era înconjurată cu nici un parapet. Intr'o zi pe când se afla pe schelă cu un prieten, lordul Arundel, pictorul încântat de capul sfântului Paul pe care tocmai îl terminase de pictat, uită în ce loc se află și spre a-și admira opera, se depărtă încet mergând cu spatele spre marginea schelei. Amicul său văzu pericolul, dar era prea târziu spre a i-l arăta, căci pictorul nu mai avea decât un pas de făcut și ar fi alunecat, căzând de la o înălțime amețitoare. Prietenul lui James Thornill avu o inspirație subită. Luă o pensulă, cu, vopsea brună și o aruncă pe capul sfântului Paul, mâzgălindu-l îngrozitor. .,Ai înebunit s“ strigă pictorul și se repezi asupra profanatorului. .,Ți-am distrus opera, dar ți-am salvat viața“, răspunse nobilul prieten, arătându-i marginea schelei. Dându-și seama de primejdia din care scăpase, pictorul se îmbolnăvi și stătu la pat câteva zile. Mai târziu, el picta un tablou ce reprezenta această scenă care se găsește și astăzi la familia lorșidului Arundel. Harris, directorul revistei unde Bernard Shaw a fost critic dramatic mulți ani, povestește următoarea anecdotă care se întâmplă colaboratorului său la un teatru. Intr'o seară un controlor declară lui Shaw că nu poate intra în stal cu costumul pe care îl purta. Shaw se grăbi și scoase vestonul. — Nu, nu, spuse controlorul. Vreau să spun să vă îmbrăcați la fel cu celelalte persoane. El își plimbă privirea în rândul doamnelor foarte decoltate. — Nu pot să-mi scot cămașa, zise el, ca să fiu la fel cu clienții d-voastră ! Și plecă. AUTOGRAF AL LUI GIOVANNI PAPINNI Firenze, April.