Universul Literar, 1927 (Anul 45, nr. 1-43)

1927-05-08 / nr. 19

■m UNIVERSUL LITERAR vizată în afara cadrelor facultăților ra­ționale. — Unirea cu Divinitatea... — Aceasta e. Experiența mistică e transformarea omului în Dumnezeu. La început a fost un dualism intransigent : Dumnezeu — Om. Prin Christ, s'a în­cercat o colaborare între cele două Prin­­cipii, cu scopul de a mântui pe Om, de a-l transforma în Dumnezeu, dar veni­rea lui Crist a rămas fără rezultat. Oa­menii nu și-au îndepărtat bestia. Sin­gura nădejde, e de a face să renască Crist în noi, de a deveni noi Dumnezeu. Dar lucrul acesta e atât de greu... — Care a fost misticul cel mai perfect și mai specific italian ? — Trebuie să precizezi,­­pentru că sunt mistici catolici, și mistici în afara Bi­­sericei. — Misticul cel mai catolic, a fost, fără îndoială, Ion Bonaventura... — Un mistic, ași spune, metafizic. Ia­­cobpone da Tocit e cel mai perfect din a doua categorie... Dar asupra mișcării religioase contem­porane, din Italia, ce credeți ? E o ade­vărată renaștere mistică. Sunt mistici puri, și mistici amatori. Și sunt studioși harnici și prețioși. — Foarte adevărat. Intre numele pe care mi le-ai pomenit în ultima scrisoare, regret că nu întâlnesc și pe Zanfrognini. E unul dintre cei mai reprezentativi și dintre cei mai autentici. A publicat de curând două cărți pe cari te sfătuesc să le citești : Le vie d­ei sublime (Bocca E­­ditore) și Itinerario di uno spirito eche si cerca. Acum câteva zile, a apărut tot de Zanfrognini o scurtă istorie a filoso­­fiei : Da Talete a noi (Carabba), un mo­del al genului. — Dar Manacorda ?... Nu cunosc, din nefericire, decât pagini răzlețe.... — Trebuie să-l citești. E tot atât de original. . . . Papini îmi arată, de mult timp, cărți după cărți. Disipare în odăile alăturate, tot atât de pline cu rafturi, și îmi aduce câte o carte rară, câte o broșură pe care mi-o recomandă entuziast. Pare că mă cunoaște de mult. Nu se stânjenește de italiana mea, dureroasă pentru un poet florentin. — Iată Mistica minore și perso una nuova mistica. Manacorda pregătește a­­cum Mistica maggiore, cartea lui capi­tală, și un volum din Dizionario del omo salvatico­­ — Am lucrat la el mult timp și se afla scris în bună parte. Dar Giulliotti com­pune acum o culegere de psalmi, iar eu am fost prins de ale lucrări. Vom con­tinua Dicționarul mai târziu. ,...Mă întrebi dacă eu sunt un mistic nul. Trebuie să recunosc, cu durere, că nu sunt. Eu nu am decât arareori expe­riențe mistice. Restul timpului sunt nu­mai un amator. De altfel, eu am spus și altădată , cei mai mari mistici sunt ne­cunoscuți. Pentru că îndumnezeirea omu­lui nu poate fi redată nici prin vorbă, nici prin gesturi. Adevărata experiență mistică e incomunicabilă. Cei cari și-au scris memoriile, nu sunt cei mai perfecți. Și însăși memoriile lor sunt mult depăr­tate de realitatea, de concreteza expe­rienței. A treia categorie de mistici, sunt dile­tanții, amatorii, erudiții, criticii. Ei sim­patizează cu misticismul, d­ar nu au ex­periențe intense.... S-a înserat. Au trecut aproape două ceasuri, de neostenite cuvântări, de pe­regrinări printre cărți. In bibliotecă, fum gros de țigară. Giovanni Papini a­­prinde lumina. Mă ridic să plec, cu da­rurile primite sub braț. La ușă, mă cheamă să-l vizitez a doua zi. Dar, pru­dent, refuz, îmi amintesc atâtea pagini sincere împotriva vizitatorilor ino­por­­tuni, din Un ttomo finito. I le reamintesc. Zâmbete tăinuite, îmi strânge mâna vi­guros și mă bate pe umăr. — Dacă mai ai nevoie de ceva, scrie­mi. Iți trimit răspuns în România. A­ri­­viderci.... S-a închis ușa. Cobor treptele și ajung în stradă cu sufletul în zâmbete. Mă opresc și ascult. Mă chema, ispititor, Florența. Și pornesc pe străzi, odată cu cele dintâi lumini care se aprind. MIRCEA ELIADE Califul Ileșam II, care a trăit în seco­lul al XI, era spaima supușilor săi, prin cruzimea sa. Intr'o zi plecă prin țară fără nici o suită. Intâlnindu-se cu uz­ arab, îl întrebă : „Cine este acest om care se numește Ilesam și de care se vorbește atât „Heșam nu este un om“, răspunse a­­rabul, ,,ci un tigru, un tiran sângeros, disprețuit de tot poporul“. „Dar ce-a făcut ?“ „Tot felul de crime dintre cari cea mai mică ar fi de ajuns spre a-1 condam­na la moarte“.­­ „N­ cunoști ?“ ,,Nu. Și asta ar fi pentru mine o tra­gică onoare“. „Ei bine !“ strigă Heșam, nebun de mânie, „privește-i bine, e în fața ta“. .,La rândul tău știi cine sunt ?“ „Nu“. „Sunt unul din membrii familiei Zu­bar ai cărei­­ descendenți înebunesc o zi pe an și ziua mea de nebunie e tocmai as­­tăzi“. In fața acestei prezențe de spirit, l­e­­șam surâse și se depărta, spre a nu mai pedepsi pe acel om. ■ ♦ Un ilustru pictor englez, James Thor­­nill, lucra pe o cupolă înaltă a bisericei Sfântul Paul din Londra. Schela era ri­dicată la câteva sute de metri înălțim­e și nu era înconjurată cu nici un parapet. Intr'o zi pe când se afla pe schelă cu un prieten, lordul Arundel, pictorul încân­tat de capul sfântului Paul pe care toc­mai îl terminase de pictat, uită în ce loc se află și spre a-și admira opera, se de­părtă încet mergând cu spatele spre mar­ginea schelei. Amicul său văzu pericolul, dar era prea târziu spre a i-l arăta, căci pictorul nu mai avea decât un pas de fă­cut și ar fi alunecat, căzând de la o înăl­țime amețitoare. Prietenul lui James Th­ornill avu o inspirație subită. Luă o pensulă, cu, vopsea brună și o aruncă pe capul sfântului Paul, mâzgălindu-l în­grozitor. .,Ai înebunit s“ strigă pictorul și se repezi asupra profanatorului. .,Ți-am distrus opera, dar ți-am salvat viața“, răspunse nobilul prieten, arătân­­du-i marginea schelei. Dându-și seama de primejdia din care scăpase, pictorul se îmbolnăvi și stătu la pat câteva zile. Mai târziu, el picta un tablou ce reprezenta această scenă care se găsește și astăzi la familia lor­și­dului Arundel. Harris, directorul revistei unde Bernard Shaw a fost critic dramatic mulți ani, po­vestește următoarea anecdotă care se în­tâmplă colaboratorului său la un teatru. Intr'o seară un controlor declară lui Shaw că nu poate intra în stal cu costu­mul pe care îl purta. Shaw se grăbi și scoase vestonul. — Nu, nu, spuse controlorul. Vreau să spun să vă îmbrăcați la fel cu celelalte persoane. El își plimbă privirea în rândul doam­nelor foarte decoltate. — Nu pot să-mi scot cămașa, zise el, ca să fiu la fel cu clienții d-voastră ! Și plecă. AUTOGRAF AL LUI GIOVANNI PAPINNI Firenze, April.

Next