Universul Literar, 1927 (Anul 45, nr. 1-43)

1927-05-22 / nr. 21

327 UNIVERSUL LITERAR Veșnic târzii de ANDREI ADY Târzii suntem veșnic în toate, Căci, sigur, venim de departe, Cu pas istovit ca de moarte, Târzii suntem veșnic în toate, Când moartea ne bate la ușă, Nu știm să ne stingem în pace, Din suflet jeratec se face, Când moartea ne bate la ușă, Târzii suntem veșnic în toate, Târziu ne e visul și rodul, Nădejdea, odihna, amorul, Târzii suntem veșnic în toate. Trad. de A. P. TODOR neobicinuite pentru clasa V-a de liceu. Și trupul îi era nepotrivit pentru un a­­dolescent, își lunecă mâna pe față, și degetele întâlniră obraji înfrigurați, cu pielea aspră. Avea brațe prea lungi —■ și le privea ca un străin. Se întrebă cum de nu luau în seamă cei din clasă de ne­potrivirea aceasta. Și încercă să continue pe Caesar. Dar șirurile i se risipiseră din minte. Uitase chiar și începutul fra­zei. Strada se prefăcu iarăș. Tovarășul care-l chemase — nu trebuia să fie jos. Zvonuri stinse, frânturi de gânduri, ve­denii — îi străbătură, șuvoaie, luminița sufletului. Află, așa, cum se află în vis, că prietenul murise de mult, și că ani grei s'au așternut de atunci, destrămând amintirile și prăfuind chipurile. Frământări noui s'au împlinit în su­flet, printre întunecimi. Se trezi la fe­reastră, cu ochii străpungând strada. Cine îl îndemnase să ajungă aici ? Și nu-și putea aminti ce gândise până acum, și de ce se deșteptase zâmbind, și d­e ce se înfrigurase... * Păși în odaie, ca un străin. Căută masa de lemn, deschise sertarele și se uimi găsind hârtiile scrise. Răsfoi cărți groase, însemnate pe margini. Se așeză, apoi, la loc­­— cu grijă. Privi cadra, așezată dea­supra patului — și se întrebă. Ii chi­nuiau bănueli, dureroase. I se părea că a zărit cândva chipul de fată zâmbindu-i chiar aici, în odaie. Dar nu putea lămuri nimic. Amintirile i­­e destrămau ca un vis. Se culcă, închise ochii, și vru să a­­doarmă. Mai păstra o singură nădejde : că toate se vor lumina, l­a deșteptare. Cu întuneric sub ploape, încercă să nu gân­dească la nimic. Se întrebă, însă, cine luase hotărîrea aceasta. Deschise ochii, și se privi. Nu își recunoștea trupul, nici chipul. Se întrebă cum viețuise atâția ani, ca un străin, în trupul necunoscut. Și se întrebă de când a aflat că e străin în trup.­ Și cine e el. Se privi, cum stătea întins pe pat. I se părură ciudate mâinile cari se sfârșesc cu degete. Degetele se mișcau lin sau precipitat — și aceasta îl uimea. Suferea știind că niciodată până acum nu a privit cu luare aminte meșteșugul degetelor. Niciunul dintre oamenii cari trec pe stradă nu-și privesc atenți degetele. Iar el — de ce și le-a privit ? Cine era el ? Nu-și putea aminti decât puține fapte. De mult timp, de o lună, de un an — s'a simțit turburat pe stradă, și s'a întors aici, în încăpere cu o singură cadru. Un tânăr necunoscut l-a ajutat să se des­­brace. Apoi tânărul a plecat, și l-a che­mat din curte. S-a dus la fereastră și de acolo la privit. Necunoscutul pierise. De atunci—ce se petrecuse ? Cum se scurse­ră zilele, și nopțile­ și lunile ? Nu se încumeta să cerceteze trecutul. Se înspăimântă la gândul că nu va putea să lămurească întrebările. Cum de știe el că odaia aceasta îi aparține ? Și ce a făcut el tot timpul, înainte de a se deș­tepta la viața nouă ? Când a cumpărat și a citit cărțile de pe masă, din rafturi ! Și cadru ? Chipul fetii îi era aproape, îi alerga printre sclipirile rare ale conștiinței — dar nu știa nimic. Se hotărî să nu se mai întrebe, să nu scruteze nici una din du­reroasele taine cari îl copileșau, sugri­­mând­u-i. Strânse pleoapele, și-și afundă capul în perne. Dar tresări, deodată, în­grozit — și se ridică. Alungă vedenia cu pumnii rășchirați —izbiți, surd, de pe­rete. Ii era teamă să se culce, închise fe­reastra și ușa. Și se așeză, frânt, pe pat. I se părea că revărsatul zorilor se apro­pie în suflet. Tremura, ca în așteptarea minunei. Răspunsurile la atâtea între­bări înfloreau în negurile de sub țeastă. Privirile i se opriră pe o lumânare a­­proape sfârșită, așezată într'un pahar, deasupra caetelor. Alături, pete de ceară Un foc ținea semnul într'o carte legată în piele. Acestea îl făcură să tresară, chipul i se lumină, apropiindu-se de masă. Astă noapte cetise aici. Nu trecu­seră, deci, decât prea puține ceasuri. Ce­tise mult, aproape toată noaptea, pentru că lumânarea era pe sfârșite. Iar dimi­neața, se dusese la slujbă. Și nu avusese bani­­ pentru masa de la amiazi. Acestea toate, și le amintea acum cu ușurință, începea să se facă lumină, își întoarse, atunci, ochii către cadră Emoția îl sili să clipească pripit — ca să alunge lacrimile. I se păru atât de co­mic faptul că nu o recunoscuse... Vru să se apropie mai mult. Și atunci își aminti că trebuia s-o întâlnească Miercuri. Lumina prea multă îl orbi, și îl secătui. Se așeză pe pat, înțelegea a­­cum­ mult, înțelegea aproape tot. Dar neguri îl apăsau încă, îndurerându-1. Trebuia s-o întâlnească Miercuri. Deci.. dar când are să fie Miercuri ? Se trudi să afle, cu gândul. Nu izbutea să afle capătul săptămânii. Răscoli pe masă, dar nu întâlni nici un ziar. Se ho­tărî, atunci, încruntat, să însemne pe hârtie zi cu zi. începu cu Sâmbătă—când își vânduse pe Pascal. Duminică, rămă­sese toată ziua în casă» și citi. Luni—se limpezi cu greutate. Toată după amiaza era ascunsă în ceață. Nu-și putea aminti ce făcuse deja masă și până seara când, își întâlni vecinul de odaie. Zilele urmă­toare, erau tot mai întunecate, închidea ochii, își f­­rământa tâmplele cu pumnii — fără să găsească. De Luni la amiazi — timpul se schimbase , cli­pele atârnau grele, ceasurile copleșiau nopțile păreau ani. Renunță să se con­vingă. Știa că nu putea fi decât Miercuri, zi în care trebuia s-o întâlnească. Gân­dul acesta îl liniști. Se apropie de cadra» zâmbindu-i. Dar unde trebuia s'o întâlnească ? Cli­pi iarăș, ca să-și adune gândurile. Și care ceas fusese ales ? Nu își amintea nimic. Ceața îl coprinse mai dureros. Obrajii îi ardeau și toasta părea că stă să se sfarme. In drum spre pat, amețeala îl nățrui. Se ridică anevoie, aiurit, cu privirile turbu­rate. Se culcă, gemând. Răsuflă tot mai pripit. Și nu putea închide ochii. Vede­nia îl chinuia acum crunt, înfingându-i-se în carne. Se ridică, iarăș, și iarăș îi căzu capul pe pernă. Știa că e Miercuri, și că ea îi așteaptă. Dar unde ? Ar fi plecat s-o caute. Dar dacă venea în răstimp aici, în încăperea cu o singură cadră ? In vremea aceasta, vedenia poate se realizează. Poate că își desgolește trupul în brațele necunoscutului. Sau poate stri­gă după ajutor, așteptându-l. Se ridică. Și își amintește, în acea­aș clipă, că tot ce face se întâmplă cu el — s'au mai în­tâmplat odată, cu­ mult înainte. Acum, poate visează. Cadra îl privește stins. Și timpul începe să se scurgă lipsit de con­ținut, gol. Aproape de fereastră, înțelese că a rămas acelaș adolescent, tălmăcitor al lui Caesar. Totul a fost numai un vis u­­rât, din care nu-și amintește decât frân­turi desperechiate și stranii. I se pare că în vis suferea într'un pat, deasupra căruia atârna chipul unei fete. De câte ori i se împrospătează amintirea fetii, se întristează. Poartă încă în suflet durerea unei după amiezi de vară, când fata tre­buia să-l întâlnească — și nu l-a întâl­nit. Și-i înspăimântă, încă, vedenia pro­priei lui făpturi, în vis. Era cu mult mai mare, ochii îi ardeau în orbite vinete și buzele înălbite, îi tremurau. Și i se svâr­­colea în pat, într'o odaie cu o singură cadră. Și am­intindu-și toate acestea, rămase lângă fereastră, privind strada, și aștep­­tându-și prietenul. Trebuia să pregă­tească împreună versiunea latină. Și nu îndrăznea să-și întoarcă privirile în o­­daie, de teamă să nu întâlnească chipul fetii din vis. Și se rugă Domnului să-i trimeată mai curând prietenul —­ și cer­cetă lacom strada, așteptându-l. MIRCEA ELIADE AL. PLAMADEALA: PORTRET (Salonul Oficial)

Next