Universul Literar, 1927 (Anul 45, nr. 1-43)
1927-08-28 / nr. 35
549 UNIVERSUL LITERAR Gânduri pentru pomenirea lui Hajdeu „...iară mie unuia îmi place mai ales a mă îndruma pe căi nebătute“. Filozofia portretului lui Țepeș, 1864, p. 13. Că Hajdeu a fost un precursor, e astăzi lucru știut și trâmbițat. Raportarea activității lui — de la „Luca Stroici“ până la „Sic Cogito“ — către publicistica contemporană, rămâne totuș mijlocul cel mai recomandabil pentru a-i înțelege geniul. Printre bârguelile, popularizările, împrumuturile, lipsa de nerv și de orizont științific al timpului — Hasdeu pare un strein, un anticipator, un savant occidental descălecat într'o cultură la începutul fermentației. Hasdeu e matur, e personal, o sintetică de la cele dintâi broșuri, tipărite la Iași, în 1864, cu titlul general : ,,Studii fitice asupra istoriei române“. Concepția istoriei, schițată în presă , a „Istoriei critice" (1873), e singura justă : cercetarea și vădirea adevărului. Faptul, poate, e banalizat de manuale. Dar Hasdeu îl simțea și îl aplica. O bună parte din istoriografia noastră, ca și ea de pretutindeni, e numai un pretext de adâncirea neghioabă a câtorva fapte, de monografii care nu au cel puțin meritul unei statistici până la epuizare sau al unei narațiuni. Din pricina atâtor mediocre și nehigenice „Beiträge“, a vegetației erudiției universitare, a istoricilor și filologilor cu trup de amibă — noțiunea științifică a istoriei s‘a pervertit, s‘a deplasat, a ajuns meschină și comodă. Înainte de Pârvan, îi înțelegem rostul și duhul din cărțile lui Hasdeu. Tragicul neliniștei cauzalității , a torturat spiritul, a potențat resursele, a fecundat opera. Când scria ■— gândia și simfia. Sinteză rară, cu infinite posibilități de surprindere a adevărului (a existentei, deci). Un temperament dinamic, disciplinat de o inteligentă acidă și hrănit cu o formidabilă și multilaterală erudiție. Temperamentul nu-i îngăduia tic al vizitei mele, și promițându-mi în gând să mă reîntorc altădată cu mai mult timp și pe ndelete la fermecătorul castel-templu, am răspuns : — Am venit... am venit să intervievez pe d. Hașdeu în chestiuni literare. — Așa ? Și anume despre ce ? — Despre starea literaturei noastre și despre sorții ei de progres. — Atunci, zise d. Hașdeu, !ai decât să-ți începi întrebările. — Iată. Doresc a ști : ce credeți dv. despre literatura românească actuală in genere ? Care sunt personalitățile într'adevăr eminente ale literaturii noastre ? Ce desvoltare viitoare poate spera literatura română, având în vedere starea în care această literatură se află astăzi ? — Foarte bine. Am să-ți spun. Și, luând tonul sigur al omului deprins cu catedra universitară, d. Hașdeu îmi comunică părerile sale, pe care le voi reproduce cât se poate mai exact. . . • . . .• •• «! I. I. L. CARAGIALE odihnă: lecturi până în zori, desgropări de arhive (misiunea în Polonia, Director al Arhivelor Statului, „Arhiva istorică“, etc.), planuri și indice de noi lucrări, cărți scrise inspirat și polemici caustice; în Inteligența, însă, stăpânea. Echilibrul, marile lucrări științifice, nu era zdruncinat. Dacă pasiunea era germenele operii, rațiunea o structura, o organiza, îi dedea ființă. De altfel, geniul lui Hasdeu e tocmai această sinteză de patimă și rațiune, de temperament și intelignță, canalizată în cercetarea cauzalității. (Asupra „inteligenței“ dominante și precoce, vezi Iuliu Dragomirescu : Ideile și faptele lui B. P. Hasdeu , asupra personalității lui Hasdeu raportată către cea a lui N. Iorga, articolul nostru din „Cuvântul“ , asupra originei non-intelectuale a descoperirilor științifice, v. Meyerson : „De l‘explication dans les sciences și intervievul din ,,Les nouvellles littéraires“, Noembrie 1926). Pentru Hasdeu, deci, știința era constructivă. Istoria și filologia nu trebuiau să se satisfacă cu o suficientă sau înspăimântătoare erudiție. Erudiția, de altfel, nu are decât valoarea schelelor. Ajungând un scop în sine, se preface în patimă, trecând alături cu patima colecționarilor de nasturi, mărci poștale femei. Un Don Juan, ca și un bibliotecar și erudit dar incapabil să gândească — nu poate comunica viața lui lăuntrică, redusă la glanda sexuală. Se integrează în seria nesfârșită și pitorească a obiectelor de studiu, încearcă numai desfătări individuale. Cărțile lui Hasdeu cuprind miezul acela savuros al ideilor, al imaginației divinatorii, al construcției sintetice. Sunt imagini grele de gând , și un gând de acela ce se întâlnește prin culegere de maxime sau tratatele de filosofie. Ci gând izvorât din fapte, din viața stoarsă de prin cronici. Gând palpitând încă de durerile facerii. Idee nouă, luminoasă, care poate aduce migrenă sau extaz — după creere și împrejurări. De aceea cărțile lui sunt atât de personale și de greu de cetit. Gândirea lui Hasdeu nu e cursivă, ca a atâtor juni inteligenți români, frizând paradoxul și impertinența geniului. E drept, și limba lui — nu e cea de astăzi. Dar e o limbă târând după ea ciorchini și roade zămoase. Paginile din „Cuvente“ vol. II asupra cărților poporane, sau istoria bogomilismului din acelaș volum : ,,Originea termenului vlah" din al doilea studiu al „Istoriei critice“ , introducerile la cele trei tomuri din „Etymologicum“, și „Radu Negru“, introducerea celui de al patrulea, rămas nesfârșit ; „Principiile de filologie comparativă afro-europee“, cu istoricul, atât de captivant povestit, al filologiei comparate de la Terentiu’ Varro până la Henri Estienne , atâtea studii erudite și originale, ca acela, din nefericire nesfârșit, „Desțărarea lui Petru Vodă Rareș“, publicat în foaia „Lumina“ (fostă „Din Moldova“, Iași, 1863), sau acela, atât de nou și de curagios. „Perit-au Dacii ?“ („Foița de istorie și literatură“) — desfată pe orice îndrăgostit de idei și de aspra limbă românească, ce se scrie de la sfârșitul „renașterei“ până la sfârșitul „clasicismului“. „ A fost fecund, multiplu și original. A scris mult, multe și frumos gândite, frumos scrise. A deschis cărări în făgașurile cele mai întunecate —ceia ce e încă o trăsătură a geniului. Studiul „Perit-au Dacii ?“ e piatra angulară a istoriei originilor noastre, întărită prin „Strat și substrat“. Original claiivolant, Hasdeu înțelege substanța tracică a poporului român. Folosește cel dintâi izvoare slavone, de unde până atunci se epuizau textele greco-latine, puține și firave. De asemenea, fiziognomia și grafologia îl ajută să înțeleagă geniul lui Vlad Țpeș (Buc. 1864). In cărțile lui se întâlnesc pentru cea dintâia oară lucrările orientaliștilor contemporani, ale savanților în filologia comparată. Aduce nume noui și științe nebănuite. E un fior profetic în această formidabilă anticipare a unei culturi. Nici până acum, nu l-am ajuns în toate domeniile pe care el le-a străbătut cu cincizeci de ani în urmă. Deși multe din cărțile lui Hasdeu cuprind pagini aride prin însăși materialul științific uzat — opera lui e mai apropiată, mai actuală decât a multor contemporani. Cunoscut îndeaproape, se vădește într-o neobosită descompunere și compunere intelectuală. Mobil până la destrămare, păstrează totuș o structură organică, ghicită în penumbră. E obsesia cauzalității și setea de sinteză. E ceia ce ni-1 apropie, ceea ce ni-1 face prieten și îndrumător. Nu trebue să uităm, noi aceștia din cea mai tânără generație, că nu întâlnim pe nimeni altul în trecutul culturii române care să îmbine atât de fericit raționalismul cu misticismul, inteligența disciplinată cu temperamentul greu de rezerve. Și cum orice personalitate care se comemorează nu are sorți să rămâie în amintire decât prin ceea ce are comun sau fățiș potrivnic cu necesitățile actuale ale spiritului — înțelegem de ce trebue să cunoaștem și de ce vom îndrăgi pe Hasdeu. (O expunere organică a problematicei vieței interioare ce torturează elita generației noastre, am schițat în „Introducerea“ la cartea „Cetind pe torga“ și în articolul „Pro Domo“, Est-West N. 2. Umanismul lui a avut acea savuroasă fibră caustică, erudiția a fost însuflețită de geniul ipotezelor (pluralitatea Radu- Negrilor a fost, acum câțiva ani, adeverită la Curtea de Argeș ; o parte explicațiile Basarabilor sunt exacte din conduc logic la o nouă tâlcuire a începușiturilor istoriei noastre), inteligența și-a imporțit cu experența mistică materialul pe care îl grămădeau zilele și lecturile. La toate aceste aptitudini se mai adaogă sensibilitatea și însușiri, artistică, atât de fericită, uneori, în creații. Și în sfârșit, o hotărîtă încredere în sine și în virtualitățile neamului, o zilnică valorificare a eului, o virilă conștiință a geniului care îl consuma. Nu recunoașteți, acum, neliniștea, preocupările și nădejdiile generației noastre, umanitarismului filosofic, a și iei înatre matematică, eperiență și a aticism ? MIRCEA ELIADE