Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 2-19)

1938-06-25 / nr. 19

- — -= 25 iunie 1­9­3­8 — ■ [UNK] ■ -— 3 UNIVERSUL LITERAR De vorbă cu d-na Intr’una din frumoasele-i „Figuri­nes”, criticul Jules Lemaître, cu simțul său lin de moralist, a trecut în revistă variata caracterologie a văduvelor oa­menilor iluștri. („Les veuves”, în „Les Contemporains”, Sixième série). Din capul locului, el observă că „Afară da­că este foarte bună, foarte simplă, foar­te modestă, și când a iubit pe defunc­tul ei „pentru el însuși“, — să nu cre­deți că este ușor rolul de văduvă a unui om mare sau a unui bărbat ilu­stru, ori a unui om celebru“. Una din rarele excepțiuni, care fără să fi aca­parat memoria, dar nici să se fi des­prins de amintirea soțului ei, trăește de douăzeci și mai bine de ani în Capitala noastră și nimeni nu are cunoștință de existența ei retrasă. Este văduva ma­relui Caragiale. Am avut cinstea să-i fiu prezentat de către d-na Ștefania Paul Zarifopol, care i-a păstrat o de­votată și atentă prietenie, după neui­tații ani de ședere la Lipsca, când avea prilejul să se întâlnească foarte des cu familia Caragiale, stabilită la Berlin. D-sa, ca și regretatul Paul Zarifopol, a fost în intimitatea cea mai aleasă cu familia marelui scriitor și a rămas pâ­nă astăzi, păstrătoarea fanatică a unui cult religios pentru „Herr Direktor“ și „Fraui Direktor”. Așadar, prin bună­voința d-sale, am cunoscut mai acum un an pe d-na Alexandrina I. L. Cara­giale. Reporterul ocazional ar dori să fie mai la largul lui, decât îi îngădue împrejurarea și să poată împărtăși ci­titorilor săi uimirea cu care s’a aflat în fața unei persoane căreia vremea n’a adus nici o pustiire, în frumusețea mândră și nobilă, de meridională. Eram de altfel avertizat de distinsa mea în­soțitoare, că d-na I. L. Caragiale, ca și gloria soțului ei, nu cunoaște jignirea aspră a timpului, că circulația sgomo­­toasă și haotică a Bucureștilor nu-i spe­rie pasul sprinten. De atunci încoace, o criză dintre cele mai primejdioase n’a isbutit să sdruncine organismul ne­­deprins cu boala, al gazdei mele de a­­stăzi, care mă primește, abia întreba­tă, spune d-sa, dar cu o vigoare de con­valescență, pe care i-ar invidia-o orice tânăr. Domnia-sa ascultă cu bunăvoin­ță nesecata indiscreție a subscrisului și-mi răspunde la toate întrebările, cu o amabilitate desăvârșită. — Doresc să împărtășesc cititorilor „Universului literar“ câteva amintiri despre marele d-voastră soț. Știți că * I. L. Caragiale a fost un credincios co­laborator al ,,Universului“. Casa „Uni­versului“ vi se deschide astăzi prin pa­ginile „Universului literar“. Ce ne-ați putea spune despre părinții, despre co­pilăria și adolescența lui Caragiale DESPRE PĂRINȚII ȘI COPILĂRIA LUI I. L. CARAGIALE — Jean îmi vorbeau adesea despre tatăl său și despre mama lui. I-a iubit adânc pe amândoi ; vorbea de mama lui ca de o icoană. A moștenit de la ea inteligența și înclinarea pentru mu­zică. Ea era brașoveancă, născută, da­că nu mă înșel Carabeas. A rămas vă­duvă în 1868, cu doi copii. Soțul meu a îngrijit de ea și de sora lui, Lenei, (Elena), luându-i cu sine la București. Sora lui era extraordinar de inteligen­tă, destul de urîtă, dar cu ochi nespus de mobili și sclipitori, ca și ai fratelui ei. N­ adora și mă iubea foarte mult; a murit în brațele noastre, care aler­gasem de la Berlin; era în vârstă de 48 sau 49 de ani (1856—­1905). La întrebarea mea, d-na Caragiale adaugă că Luca avusese trei copii cu cea de a doua soție a lui, — un frate al lui Caragiale murise de mic. I. L. Caragiale a fost un copil vioiu și scăpăiat: odată, la Ploești, pe când se scoseseră ferestrele din țâțâni, ca să fie spălate, el s’a distrat să le ia la țin­tă cu pietrele, spărgându-le pe toate. Povestea cu entusiasm despre institu­torul său, Basil Drăgoșescu, de la care pretindea că învățase să scrie cum tre­­bue și căruia spunea că-i e dator cu ce realizase. DESPRE O MUZA A LUI EMINESCU După moartea lui Luca, Jean și cu ai lui au stat câtăva vreme la verișoa­ra lui, Cleopatra Lecca, divorțată de colonelul Poenaru. Aci, o ’ntrerup pe d-na Caragiale și o ’ntreb dacă nu cumva Cleopatra Le­cca a fost inspiratoarea versurilor „Pe lângă plopii fără soț“. D-na Caragiale confirmă: Cleopatra Lecca venea și la lecturile .,Junimei“, in casa Uri ,Titu Maiorescu. Apărea grozav de vopsită și stârnea sensație. Eminescu aștepta mahmur, până ce ea își făcea apariția Intr’o vreme, poetu­lui îi cășunase ș­i prietenul său i-ar face curte verișoarei și-l amenință cu moartea. Caragiale se străduia să-l li­niștească și nu reușea fără greutate.­ Era un impulsiv, Eminescu. CUM L-A CUNOSCUT D-NA CARA­GIALE PE VIITORUL EI SOȚ A venit la Teatrul Național, însoțită de câteva prietene, să asiste la o reprezentație cu Sarah Bernhard. Nu mai erau bilete, la cassă. In timp ce stăruiau pe lângă Alexandru Brăiloiu, secretarul, a intrat în birou I. L. Cara­giale, directorul general al teatrului. Caragiale a ascultat surâzând dolean­țele domnișoarelor de a fi îngăduite măcar la galerie, și le-a făcut plăcerea. Doamna Caragiale își amintește ca și cum ar fi eli, cum Caragiale a luat-o de braț, ca pe o veche cunoștință, ca să-i ajute să urce scările. Aci se inter­calează o altă plăcută amintire a ilu­strei văduve. Zărind pe o doamnă bă­trână, care urca cu anevoe treptele spre galerie, Caragiale și-a lăsat tânăra par­teneră de 19 ani și a oferit brațul ve­nerabilei persoane. Studenții de atunci, sgomotoși ca și cei de azi, și care-și aș­teptase rândul, la locurile gratuite, fă­ceau apoi comentarii impertinente, — când Caragiale, în antract, venea să vadă dacă aceea care avea peste câ­teva săptămâni să-i fie soție, era mul­țumită de locul ei (anume, junii obraz­nici se prefăceau a se -ntreba, dacă d. director general vine pentru doamna cea prea trecută sau pentru domnișoara cea de tot tânără). A fost, așadar, le coup de foudre. Fac reflecția, că, de nu s’a ales cu plăceri profesionale prea mari, în timpul direcției sale generale, oricum, și-a găsit tovarășa de viață. OBÂRȘIA ȘI FAMILIA DOAMNEI CARAGIALE La remarca judicioasă a reporteru­lui, cum că doamna trădează o fizio­nomie și un temperament de meridio­nală, d-sa rectifică. — Bunicul meu era florentin, un De Castro. Era căsătorit cu o rusoaică și s’a refugiat, în timpul sbuciumelor ! \ *y>'l­e coufffrf,' (par.. Phufaeditt Ș/ Urec/ie^Pi­.' ifeire, jv­r-V JpPr' ett/ww/r­f*' * k J­o_. aceasPr C&4­t;~? Carte poștală trimisă din Berlin, de I. L. Caragiale, soției sale din peninsula neunificată, la Constanti­­nopol. O parte din frații și surorile lui au trecut în Rusia și s-au aliat cu fa­miliile mari de acolo. Tatăl meu, Gae­tano Burelli, a stat aproape 25 de ani în Franța, unde a urmat școala de Bele-Arte și arhitectura, luând diplo­ma de argint ca laureat. A fost adus în țară de generalul Florescu și de prin­cipele Bibescu, după ce fusese un timp secretarul lui Lamartine, poate chiar în timpul Revoluției de la 1848. Aci la noi, a fost efor și restaurator de mo­numente istorice. S’a căsătorit cu o domnișoară Fălcoianu. A murit la a­­dânci bătrâneți, în 1896. N­ vizitam, dimpreună cu soțul meu, la moșia sa, de lângă Pătârlagele. Aci, Jean ședea ceasuri întregi de vorbă cu un țăran foarte ager, Cuțiteiu. (Acest Cuțiteiu trece direct, cu numele său, în nuvela „Păcat” — întrerup eu și doamna Ca­­rigiale încuviințează). CARAGIALE IN FAMILIE Jean a fost un desăvârșit soț și tată. Nu-i plăcea să mă vadă lucrând, cu­rând, sau văzând de ale casei. Era câ­teodată coleric cu prietenii, dar cât se poate de prevenitor cu mine și copiii. Până în ajunul morții, m’a ținut de rău să nu mă ostenesc cu lucrul de mână : pregăteam câte ceva, fiindcă trebuia pe­ste două-trei zile să plecăm la Trave­münde; era la noi și Cellica (Dela­­vrancea); el mi-a cerut să las lucrul și să stăm de vorbă. S’a retras pe la II­2 —12 noaptea cu Lucky (Luca, fiul cel mic) și au mai stat de vorbă o oră-două. A doua zi de dimineață, n’am îndrăznit să-i scol de­vreme, fiindcă îmi spusese că avea de gând să mai lucreze. L-am așteptat să sune, ca de obiceiu, cerân­­du-și micul dejun. Când s’a întors Lucky de la Bismarckgymnasium, la 11­2 dim., am intrat la el în odaie, să văd dacă s’a deșteptat. L-am găsit a­­lunecat pe jos; era cu lampa dela că­­pătâia aprinsă, cu jurnalul și ochelarii căzuți. Atunci mi-am dat seama de ne­norocire; se vede că se prăpădise în­­tr’un acces de tuse, pe care-1 auzisem, parcă pe la ora 6­2 dimineața, își adora copiii. Bine că s’a dus — adaugă d-na Caragiale — înainte de a-l pierde pe Lucky (mort în 1922, în vârstă de 28 ani). Mie nu mi-a fost dat acest noroc. Aci, d-na Caragiale își deschide ini­ma, vorbind cu însuflețire de strălu­citul Luca, copilul-fenomen, care com­punea de la vârsta de 11 ani, stăpânea patru sau cinci limbi și era un cititor nesățios , de mic, pișcociul grăsuț, ce­rea să viziteze pe anticarii din Alexan­derplatz și suia pe scări, să-și rupă na­sul, nu alta. — Ce am pierdut eu, când te gân­dești­­ așa bărbat, așa băiat. Ascult cu emoție confesiunea vădu­vei și a mamei și caut să-i abat gân­dul prin­­ întrebări de alt ordin. Dau însă, la aceeași rubrică, din nevoia de a fi mai strâns aci, decât în convorbire, c­ele împărtășite despre viața de fami­lie a marelui Caragiale.­­ Caragiale ținea să-și ascundă iu­birea față de copii, dintr’un principiu formal de educație, își manifesta cu stârcenie sentimentul, printr’o mân­­gâere furtivă, pe creștet. Idealul său de creștere era oarecum englezesc. Sl găsea mai realizabil, și sub raportul in­strucțiunii, la Berlin, decât în țară. Că­lătorisem împreună prin Italia, Fran­ța, Belgia, Olanda și Tirol, până s’a ho­­tărît să ne stabilim la Berlin, unde-i încântau ordinea, cinstea, curățenia, confortul. DESPRE CÂTEVA METEHNE ȘI PASIUNI ALE LUI CARAGIALE Cunoșteam din corespondența lui Caragiale cu Zarifopol, temperamentul sensibil la variațiile climaterice, ale marelui scriitor. Dar țineam s’a descos pe d-na Caragiale și in alte privințe, despre care spicuisem de aiurea. — E adevărat, întreb­ cu sfială, ca I. L. Caragiale era cam ipohondru ? — E foarte adevărat. Ii era frică de incendiu și de aceea nu frecventa cine­matograful și ni-l interzicea. Nu-i vor­bă, și la teatru, se temea de foc. Avea și fobia epidemiilor. Văzuse holera la București și se alesese cu spaima. A­­vea o frică grozavă de cancer, spunând că va muri de această boală, ca și ma­ma și sora lui. In tren, tremura la gân­dul deraierilor. Când pleca pentru câ­teva zile în țară, eram înțeleși să-i te­­legrafiem zilnic, ca să fie liniștit că nu ni s’a întâmplat nimic. La Sinaia, o­­dată, când întârziase telegrama de la noi, îi spunea lui Gherea că-i înnebu­nește nesiguranța. Știind că marele ei soț nu se deprin­sese tocmai bine cu limba germană, o întreb pe d-na Caragiale cum se des­curca el la Berlin. — Știa destul, din vocabularul u­­zual, ca să se ’nțeleagă atât cât trebuia. Se ’mprietenise cu toți fumișorii, de la mare la mic. Din câteva cuvinte, unite cu gesturi și mimică, se punea în uni­son cu toți. Cine-i cunoștea, spunea a­­ceiași vorbă: „Ach, der reizende Mensch !” (Ce om fermecător !). La Berlin, buc­uria cea mare a lui Caragiale era muzica de cameră, cu pianistul Dumitriu, cu maestrul Baroz­­zi, cu Cella Delavrancea, erau apoi concertele, pentru care se duceau cu predilecție la Lipsca, unde se întâlneau cu soții Zarifopol. Caragiale știa pe di­nafară și flucra toate operele și simfo­niile. Scria foarte greu și numai noaptea. Se tortura scriind și simțea nevoia să-și verifice impresiile prin lectură : îmi citia tot ce scria, spune d-na Caragiale, mie și mamii și la surori, — era capa­bil să cheme și pe bucătăreasă să-i ci­tească (asta poate părea curios numai pentru cine nu știe că la fel proceda și Moliére, din nevoia de confruntare cu bunul simț, propriu clasicilor). Citea foarte mult și era în curent cu tot ce se scria în țară. La întrebarea mea, cum explică d-sa pasiunea politică a lui Caragiale, din ultimii săi ani, când aderase cu atâta înfocare la acțiunea lui Take Ionescu, urmându-l în turneul prin țară, din 1908, d-na Caragiale îmi răspunde foarte sigur : — Nu iubea politica. Dar avea un singur vis : să ajungă în Parlament, să-și spună cuvântul, de la tribuna Ca­merei. A fost între el și Take Ionescu un pact : să-l urmeze cu credință, că va fi deputat, la­ prima ocazie. Ii întăresc d-nei Caragiale aminti­rea,­ citând dintr’o scrisoare a lui Ca­ragiale către d-lul Alceu Ureche — în esență, era vorba acolo de piedicile ce-i puseseră conservatorii în manifestările lui personale, bănuindu-i de a nu fi tocmai un amant fidel al ..Constituției noastre arhondologice”. D-na Caragiale își manifestă antipa­tia pentru politică, rostind într’o impe­cabilă englezească vorba lordului Bea­r­consfield, care observa că în politică, întocmai ca și în dragoste, nimic nu e nepermis. Mă răscumpăr de ignoranța mea, cu privire la limba lui Shakes­peare, adoptând formula lui Nietzsche, și folosind-o în acelaș sens ca și Dis­raeli : „Jenseits von Gut und Böse”. Doamna Alexandrina Caragiale, — căreia-mi îngădui să-i amintesc de ori­gina d-sale italiană, ca să-i subliniez pasiunea pe care o lasă a se străvedea în tot ce spune, — mărturisește că ar fi dorit să trăiască în Italia, dar în timpul Renașterii : — Trăesc în afară de mine. Spune d-sa, cu închipuirea. Mă interesează frumosul, sub toate chipurile. Ce vrei să mă pasioneze in București ? — block-house-urile ? — întreabă d-sa cu o legitimă desconsiderare. ALTE AMINTIRI — DE-A VALMA In două ore și jumătate, cât mi-am prelungit cutezanța reportericească, d-na Caragiale răspunde la orice în­trebare și se lasă în voia amintirilor. Caragiale a fost într’o vreme revizor școlar, la Piatra-Neamț. Intr’o iarnă, l-au surprins, pe când străbătea dru­mul, călare, o haită de lupi, de care a scăpat cu greu, prin focuri de revolver. Atunci cunoscuse și se legase el cu un sărman birjar, căruia i-a trimis până la moartea lui — anunțată de Rosetti- Roman, — câte 25 de lei lunar. Când a luat conducerea restaurantu­lui gării din Buzău, — întreprindere care nu i-a reușit, — îi spunea lui Ghe­rea, care ținea restaurantul gării la Ploești : — Ai să vezi, Costică, o să te lase clienții și o să vină la mine,, D-na Caragiale își amintește cu plă­cere de lecturile din „Junimea”, la Maiorescu. La cetirea „Năpastei” asis­ta și arhitectul Lecomte du Noüy, res­tauratorul mănăstirii Curtea-de-Argeș. Francezul deprinsese limba noastră și a găsit cu cale să-și spună și el impre­sia : — C’est très bien, Caragiale, La­­vez-vous ce qu’il y manque ? Une toute petite note rose ! In acele ședințe, Duiliu Zamfirescu își pierdea firul și firea când era în­trerupt. Atunci au convenit ceilalți, ca poetul să lase manuscrisul pe masă, în timp ce citea, și ei să facă doar câte un semn, în margine, ca să-i prezinte o­biecțiile, la sfârșit. După o astfel de lectură, Caragiale a pus mâna pe ma­nuscrisul, acoperit de cruci, și i-a spus poetului, în hazul tuturor : — Asta nu mai e poezie, mă Duilică, e cimitir. Titu Maiorescu se ținea mereu de ca­pul lui Caragiale, să-l facă să primeas­că de la el o slujba, după ce demisionase de la conducerea Teatrului Național. Atunci s’a supărat Caragiale : — Dar ce, i-am cerut eu ceva ? Și s’a stricat cu Maiorescu, ținând conferința despre :,Gâște și gâște literare”. Ascult câte deapănă prea îngădui­­toarea mpa­razdă. Și nu știu ce să ad­mir mai mult : flacăra întunecată a privirii, memoria fără greș și îmbelșu­gată, ca un corn al abundenții, sau a­­ristocrația gestului. La cererea mea, de neînduplecat neofit al reportajului, d-sa scotocește într’un plic de fotogra­fii. Din prețiosul relicvariu, aleg un portret de tinerețe al lui Caragiale : la 24—25 ani, fruntea era vastă și fără cute, dar privirea e dârz fixată în necunoscut, iar bărbia e voluntară. D-na Caragiale, îmi ghicește intențiile și le întregește : „om fără noroc !”. Ii răspund : „ V’a avut pe d-voastră, co­piii și gloria­­ cea adevărată, nu aceea oficială, care nu dăinuește. O carte poștală ilustrată îmi iubește privirea, prin asemănarea tinerei fete, în port național, cu un portret de dom­nișoară al d-nei gazde. Doamna mă au­toriză să citesc carta poștală, iubito­rul tată și soț, expediând din țară, în 1907, cartolina ilustrată și colorată, își întreabă șăgalnic, doamna . .,Vă place această carte poștală ?”. Dar ne place și nouă și ne cerem voe să redăm măcar autograful pentru cititorii „Uni­versului Literar”. La capătul bunăvo­­inții, ilustra doamnă nu găsește aspri­mea să ne refuze. Ii mulțumesc în nu­mele admiratorilor de azi ai marelui ei soț, după ce d-sa își arată plăcerea pen­tru apariția apropiată a vol. IV și V din ediția de „Opere” ale lui Caragiale. Mă bucur să aflu de la d-sa că urmă­rește cu viu interes reproducerea inte­grală a operelor carageliene. O felicit pentru rezistența pe care a dovedit-o, la aproape trei ore de canon reporteri­cesc și mă retrag, înțelegând parcă mai bine de ce marele Caragiale și-a găsit un adevărat refugiu în familie, față de asprimile vieții și ale socie­tății. A­ Jfr Hp -DOK, /aprttfL Alexandrina I. L. Caragiale de ȘERB­AN CIOCULESCU­ parținân­d d-nei I. L. Caragiale­ D-na I. L. Caragiale Q03&& PrtfOtOfy C/list/­/Ar­tter-tyUi... & **** .*'*' Caragiale la 25 and (După o fotografie inedită a­ » SCRIBA Și-alese rana lui din toate Ce ’n lume dor și ard și-adorm Și ’ncet un înger zise : „Poate. Trăind, a plâns și-a râs enorm. Cuminte — acum din piept va scoate, Târziu, un geamăt uniform“. Venir’ apoi, de pază, stele Din nopți pierdute ’n scris, pe când Veghi a plecat pe tomuri grele . Surori, ce l-au văzut lucrând, Pierzându-și zâmbetul, când ele La orizont păleau pe rând. Știind că, tot așa precum îngăduit fi­e să răsară, Din văi de abur și de fum, Cu ’n zâmbet nou mereu și iară, El trebue­ ajutat pe drum, — L-au dus de mâini prin recea seară. I-au pus comprese moi de vis Pe-adânci mâhniri și­ alint de floare In nări ce larg s’au mai deschis Spre lume. Și, din mâini ușoare Ca­raza, crude griji i-au zis : „Nimic... E doar un somn ce doare“. Dar ochi ce pân’ atunci, măriți. Priviră ’n lucruri drept ca ’n pagini De cărți, îi fură­ acoperiți. Priviri orfane de imagini ! Neștiutori și umiliți Luminători de vechi paragini ! AEGER­ EI, ce privise ’ntreaga viață, De viață, numai, sta privit. Cu ce drept e­ un cristal de ghiață Topit de-amiezi, desăvârșit ? S’așteaptă la fântână ’n piață Ce vas pe umeri cumpănit ? O, să poți fi mereu ce-ai fost. Stăpân pe tot ce vei mai fi! De nu-mi poți face adăpost, Tu viață, ’n răni nu-mi mai privi! Stă la doi pași, suprem, un rost Și’n van zărindu-i, zăbovit. ...Vreau să mă plimb acum, o clipă, E tot ce-aș vrea să spun... Ba nu ! Sugrumă sborul din aripă Căci vreau să stau, De nu poți tu, Să vină celălalt în pripă ! E-o nebunie... Nu te da ! Cuvinte, pete-ale gândirii, Virtute­a inimii, tăcere ! E-un basm frumos cu trandafirii Cei albi, c’o inimă ’n durere, Cu ’n ultim strop. Dar unde-s mim­i Și jertfa-mi, oare, cine-o cere ? „Nimic decât un somn ce doare“... Dar dacă nu mai vreau să dorm ? Durerea însăși o să sboare Din piept cu­ un geamăt uniform Și n’o s’audă nicio floare Ecoul râsului enorm ! Atunci, deodat’ văzu, târît Pe-un țărm de farmec înapoi, — Pământ strălucitor, precât Bandajul alb părea noroiu, — Un ochiu mustrând : „Numai atât ? Am spus : Iubiți-vă ’ntre voi !“ * STEFAN STANESCTJ

Next