Universul, iunie 1895 (Anul 13, nr. 127-152)

1895-06-10 / nr. 135

Universul No. 135. Abia dispăruți, Mița, Elena începu să plîngă. — E imposibil, murmură ea, Mița nu poate se însoare •» Gogu­ acepu , M ri Șa trecutul rî ’I sta d’inainte... Amorul nebun ce ea avusese pentru actel om — era atâta timp de atunci! —Și se revedea așa cum era atunci, asemenea ca fiica ei, aceeași frumusețe atrăgă­toare, același păr de aur. In casa mătușei sale ea întâlnise pe Gogu, fecior de bani gata , fu­seseră prezentați și el obținuse de la ea voia să­­ facă vizită. Cu încetul­­ și aduse aminte de vizitele lui, de spaima ei, când, întrevăzând pericolul, se agă­țase,—ca­­ să zic așa,—de fiica ei, și căutase un sprijin în dragostea bărbatului ei.’ Dar d. Fluturescu nu știa ce e dragostea, el se însurase ca să se însoare și nu iubea nimic de lumea asta de­cât politica. O ușoară roșeață ’î coloră obrajii, cănd ’și a­­m­inti ’cum, dupe lungi luni de rezistență’ ea sedase în fine lui Gogu; întrevederile lor nu fuseseră de­cât o lungă poemă de sărutări și­­ urîsuri iar zilele lor, zile de paradis. Ea ’și amintea totul,­par’că zărea încă lucră­­mile lui Gogu când ’i rugă să nu mai caute să revadă. Și ea fusese foarte atinsă de acea despărțire : ți-o mărturisea; dar puțin câte puțin, pacea ’î te întorsese în inimă, copila pe care o creștea „la idolul seu, și Gogu devenea o dulce amin­tire. Elena ’i era recunoscătoare că el, după ce a călătorit mult, când s’a reîntors, n’a căutat să m­ai răscolească cenușa trecutului; el i păstrase mitul în inima lui ; ea, era toată a fiicei sala­ lu­i și mai amintea de nimic. Și trebuia ca printri o­ nenorocită fatalitate, drăguța sa fiică, acea Miță de care era așa mân­ară, să iubească cu toată puterea inimei sale „inere pe acel om, de care un abiz o des­părțea ! Gândirea Elenei mergea de la fiica ei la Go­­lu, tânăr încă cu toți cei 40 de ani ai lui, se­ducător, fără să caute a fi, și 'și amintea că abia cu două zile mai înainte, fiica ei, ’i măr­turisise, cu brațele atârnate de gâtrul ei,­­că’i iubește și se miră cum el nu s’a prezentat încă să o ceară de nevastă! Cât despre el ea­ era sigură că nici­odată nu se gândise la așa ceva! Și reveria ei se prelungea făcându-l să­­ sângereze inima, când clopotul anunță un vi­zitator. Gogu fu introdus: — ’Mi păreți suferindă, de cât­va timp, doamnă, și voiam să am știri despre d-voastră. Ea nu răspundea, absorbită. Gogu o privea cu o mare tristeță. — Gogule, e nevoie ca să te depărtezi. — Mă gândisem deja la aceasta, răspunse el. Elena ’l privi, erau aceeași ochi ca odinioa­ră și ea pare că văzu și durerea fiicei sale. — Ce ispășire ! suspină sărmana femee. •Gogu era mut. Elena rămăsese idolul său, și suferințele ei ’l făceau­ să sufere mult. Se ri­dică. Decizia lui era luată; avea să plece. Un pas ușor se auzi. Mița intră îmbrăcată într’o rochhe albă. S’ar fi zis’ că era o frumoasă apariție ca în basme. — Bună seara, d-le Gogu, exclamă ea tre­murând din tot corpul, întinzându-î mica ei mână, pe care el depuse o sărutare. In acest timp intră și d. Fluturescu, cei douî bărbați își strînseră mâna. — Petrecere bună, fiica mea. Atunci Gogu, drept înaintea ei,­­ luă mâna i-o sărută și zise lung. — Adio, d-nă. Două luni au trecut. Gogu este în Franța. Mița moare de lipsa lui. Ea a întrebat pe mama ei, când a aflat despre plecarea­ lui. Elena î-a răspuns că se vede că *i cuprinsese din nou patima călătoriilor, pentru că cei cari au trăit în țări depărtate se îmbol­năvesc de nostalgie. Și copila, ca și cum ceva s’ar fi rupt în­­tr'însa, s’a îngălbenit și n’a răspuns nimic. Insă, din acea zi, viața a părăsit-o ; frumoasa sa față se ofilea și doctorii nu știa si ce nume să dea boale­ secrete care o mina. In zilele noastre s’a stabilit că nu se mai moare de amor, și doctorii moderni nu mai ca­ută în inimă cauzele răului care ne consumă corpul. — E o criză de anemie, zic acești învățați, care în câte-va zile se va vindeca. Elena și-a condus fata departe, dar nici soa­rele, nici florile nu pot să readucă surîsul pe buzele ei și­ roșeața pe fața ei. Intr’o întunecoasă zi de Decembre, Mița e în agonie ’! O femee îngenuchiată, acoperă de sărutări și de lacrămî mâinile ei aproape înghețate. Este Elena. Ea ar da sângele din vinele ei spre a ’și scăpa fata. Dar prada e frumoasă și vai 1 moar­tea ’și va împlini opera ei. Ochii mari ai fetei se deschiseră pentru ul­tima oară; într’un suspin sufletul ei și-a luat sborul. Odaia e tăcută, nu se aud de­cât sughițurile convulsive ale mamei, iar printre sughițuri un singur cuvânt: — Iartă-mă. Tomir unUSI pe ZI împotriva sughițului.—împotriva sughițului sunt feli de fel de lucruri, recomandate de specialiști. Iată unul foarte simplu și al carui efect e sigur. Să se ia o bucățică de zahăr, să o mmoae <in oțet și să se lase să se­ topească încet in gura persoanei care sufere de sughi­ț. Asasinarea miilor din Djeddah Constantinopol 4 Iunie Vă trimit amănunte complecte asupra atenta­tului senzațional săvârșit la Djeddah și care a produs o vie impresie în toată Europa. In ziua de 30 Maiü, consulul englez Richard, cu vici-­consul să fi Abd el-Razzak, cu consulul rus Bandt­­ și cu vice-consulul francez Dervilla s’au dus să se plimbe prin împrejurimile orașului. Ei au ajuns până la un fel de piață situată la o distanță de 600 de metri departe de oraș. Pe piața aceasta sunt așezate numeroase bănci de piatră făcute de europeni. Intre piața aceasta și oraș se află o cazarmă. Consulii s’au așezat pe bănci. Pe la orele 8 seara red­eșind din cazarmă 8 negri în costum de beduini, 7 inși erau înar­mați cu pistoale iar unul avea un baston în mână. Sosind aproape de europeni, beduinul cu bas­tonul dă un semn și cei 7 inși traseră asupra consulilor 7 focuri și apoi o luară la fugă. Vice-consulul Abder Razzae a fost omorît pe loc, Richard a fost rănit la șold, consulului Brandt îi străbătuse un glonț fălcile, iar lui Derville i-a rupt un glonț nasul. Richard, care fusese rănit mai ușor de­cât cel­l’alțî s’a dus la cazarmă și a cerut ajutor. Soldații și ofițerii l’au luat însă la goană. In timpul acesta cei 3 greu răniți s-au târât cu chiu cu var până în oraș. La poarta orașului le-a ieșit în cale girantul vice-consulatului austro-ungar, Galimberti, cu dragomanul său Mino Kominas. Galimberti, a cărui casă se află în apropierea porței, auzise de pe terasă de tunăturile pistoa­lelor. El și cu Kominas au dus pe răniți la stați­unea sanitară unde li s’au dat acestora primele ajutoare. Galimberti s’a dus apoi împreună cu consu­lul francez la vice-guvernatorul Samid-pașa (gu­vernatorul era dus la Meca) și la comandantul militar Mehmet-Bey. Aceștia au pus posturi de soldați în diferite puncte ale orașului și pe la consulatele streine, căci era temere să nu se întâmple peste noapte un masacru îngrozitor. OAMENII ZU­/Fii Italo Salsi Italo Salsi e primul invetător rural italian ales deputat. . . Părinții lui au fost tirani săraci dar onești. Italo Salsi s-a născut la 1865. Prin urmare e abia de 80 de ani. Tatăl li­­i a fost un anti-clerical înfocat. Sassi s-a instruit singur studiind in deosebi ches­tiile sociale, politice și economice. De ientr încă a început o vie propagandă democratică-socialistă. Din cauza propagandei lui agere și neîntrerupte­­ a fost dat de multe or­ in judecată și condamnat. In timpul din urmă nu i se mai dăduse voe să iasă din comuna lui. Cercurile democratice italiene sunt foarte vesele de alegerea lui Italo Sassi ca deputat. "curier judiciar TRIBUNALELE STREINE Din Roma se scriu următoarele: Acum câte­va luni a fost expulzat din Monte­­rotondo, preotul Pietro de Vila Croce, francez de origine, corespondentul mai multor ziare stră­ine. Se zice că el a trimis acelor ziare corespon­dențe în care defăima Italia. Din cauza aceasta s’a dat împotriva lui un decret de expulzare. Aflându-se însă mai târziu că adevăratul nume al preotului e Pierre Lancelon și că e născut în Grenoble, el a fost arestat și dat în judecată pentru fals în acte publice. Pierre Lancelon a compărut deună­zi înaintea tribunalului. El a zis că mulți streini cari au venit în Italia și-au­ schimbat numele fără să crează prin a­­ceasta că fac vr’un zeu. Dânsul a fost constrîns să’și schimbe nu­mele fiind-că trăia cu o femee și voia să’și le­gitimeze fiica, pe care o avea cu femeea a­­ceea. Ministerul public menține acuza, admițând circumstanțe,, atenuante. Tribunalul, ascultând concluziunile ministe­rului public, a condamnat pe Pierre Lancelon la 7 luni închisoare și 15 zile de recluziune. 2 — Xașile ^coaselor Se numesc definitiv la catedrele lor : D. .G. I. Ionescu­-Gion profesar­ de limba fran­ceză, cursul superior, la liceul Matem-Basarab din București. D. Mihail Tipeiü profesor de limba elenă și li­ceul din Focșani. D-na Eufrosina S. Crainic profesoară de geo­grafe la enternatul secundar de fete din Focșani. In postul de revizor școlar al județului Mehe­dinți, care este vacant, se­ transferă d. D. Cazacu, actual revizor școlar al județului Tulcea. — D. C. Antone­scu, actualmente institutor defini­tiv la școala de băe­î No. S din Huși, se numește re­vizor școlar al județului Fălciu, în locul­­ d-lu C. Petrescu, demisionat, și care urmează să -și reia catedra de institutor și postul de director la școala primară de idei­ din Brăila. — D. C. Vasilescu, actual institutor definitiv la școala de băeți No. 1 din București, se numește re­vizor școlar al județului Tulcea.­ — D. I. E. Vasiliu, actual institutor definitiv la școala primară de băeți No. 1 din Bârlad, se numește revizor școlar al județului Tutova. — D. Dumitru Ionescu, actual profesor suplinitor al catedrei de comptabilitate și corespondența comer­cială de la școala comercială de gradul I din Bu­curești, a fost numit profesor cu titlul provizoriu­ la zisa catedră. — D. Gheorghe Scorpan a fost numit profesor cu titlul provizoriu la catedra de caligrafie și desemn de la școala comercială de gradul 1 din Iași, in lo­cul d.­hn C. Penel, care acum suplinește acea catedră. Acum vr’o trei zile aude că lîncă­ sa duce o viață luxoasă și aflând unde locuește, s’a dus sa o vază. Atît a mai trebuit nenorocitului pă­rinte­­ ca să fie cu totul zdrobit. S’a întors acasă. După câte­va ore, iată vine soția și fiica sa și căzându-i la picioare și cer iertare spunându-i că acum au cu ce să tră­iască. Dar tatăl și soțul nefericit, furios de ne­cinstea familiei sale, le-a gonit din casă. Trei zile Plachetcko n’a mai ieșit din casă, ședea la masă, având înainte­­ portretul fiicei sale. El plângea mereu de durere, uitând de foame, căci nu mâncase nimic de trei zile, deși mai avea în buzunar câți­va lei. Alaltă­ierî noapte, în fine, «drobit de durere, nenorocitul și-a pus capăt suferințelor. Pe la la orele 12 a luat un revolver și s’a împușcat în tâmplă. A murit imediat. Cadavrul a fost transportat la Morgă. A SOSIT: “HER­CU­LE, Sinuciderea tragica din Galați «Galații« dă următoarele amănunte asupra sin­uciderii unui tâner cu numele Crystalis— sinu­cidere despre care am amintit într’unul din nu­merele noastre trecute. Christea Crystalis era un tâner în vârstă de 18 ani, impiegat la marele toptangiu de coloniale din port E. E. Haljapostofis & comp., în calitate de expeditor. Crystalis era un tâner deștept și și-ar fi putut creia o carieră frumoasă dacă nu ar fi apucat calea escrocheriilor. Se știe că Haliapostosis face un comerț în­tins în România și importează în toți anii can­tități considerabile de mărfuri. După usul pieței mărfurile se aduc la Galați ca mărfuri de transit. Plătind aci taxa maxi­mului fiscal se eliberează o chitanță asupra sumei percepute asupra mărfurilor. Cu această chitanță trebuie a doua zi să se ridice marfa de pe cheiü, fie pentru a fi între­­pozitată în localitate, fie pentru a se reexpedia în altă localitate, și în cazul din urmă fiscul restituie proprietarului mărfei, pe baza acelei chitanțe, suma ce a perceput asupra lor ca taxa maximală. A treia zi chitanța nu mai are valoare pentru restituirea banilor. Ce făcea tânărul Crystalis ? Aduna mai multe chitanțe deja rambursate, le prescriea și ridica cu ele pentru a 2 oară su­mele indicate pe ele. Cu modul acesta tânărul Cristea Crystalis es­crocase în zilele din urmă aproape 14.000 lei, pe care îi risipi. Simțindu-se însă la vamă deficitul cassei, di­recțiunea orândui o anchetă ca să constate lucrurile. Când tânărul Cristea Crustalis află despre o­­rînduirea acestei anchete, vezu îndată că escro­cheria sa trebuie să iasă la lumină. Speriat, de consecințele care o așteptau, tână­rul Cristea Crystalis se duse acasă, în str. Te­cuci, scrise o scrisoare, arătînd cauzele care ’i înping să’șî curmeze firul vieței, închise aceas­tă scrisoare într-un plic și lăsă plicul pe masă. După aceea eși în oraș și își cumpără un re­volver și o cutie de cartușe. Apoi încărcă arma și se duse ca să se îm­puște. Cristea Crystalis și-a descărcat două focuri de revolver unul în piept și al douilea în cap. La al douilea moartea a fost instantanee. O CUGETARE PE ZI La toate faptele bune sau­ rele este un martor in­­visibil, pe care nu-l poți amăgi : conștiința, care în secret te răsplătește sau te pedepsește după cum meriți. Sinuciderea din calea Plevnei iată câte­va amănunte în privința acestei sin­ucideri emoționătoare . Ladislas Plachetko, polonez de origină, fost contabil la fabrica de paturi de fier din calea Griviței, certându-se acum câte­va luni cu pa­tronul său, a fost nevoit să demisioneze din funcție. Deprins de a trăi bine, Plachetko, în etate de vre o 50 de ani, avea acum dese neînțelegeri cu soția și cu fiica sa din causa lipsei. Dânsul a în­cercat toate mijloacele pentru a căpăta o slujbă la vre o întreprindere comercială și tocmai în mo­mentul când dobândise o așa slujbă și când plin de bucurie se ducea a­casă, în str. Plevnei No. 212, pentru a comunica vestea bună familiei sale, o nouă nenorocire îl izbi. Sosind acasă, bietul om găsește casa goală. Pe o masă găsește o scrisoare pe care citind’o ră­mase ca și trăsnit; prin acea scrisoare nevasă-sa cu care a trăit 22 de ani, îl vestea că ne mai putând trăi într’o sărăcie atât de mare, pleacă cu fiica sa în lumea largă... Nefericitul soț și părinte, izbit de durerea de a fi părăsit mai ales de fiica sa, pe care o iubea foarte mult, și-a neglijat noua­­ funcție și a în­ceput a colinda stradele Bucureștilor, căutând timp de două săptămâni pe soția­ și pe fiica sa. AMENUNTE -A­cte oficiale Sunt numiți și permutați în următoarele funcțiuni medicale: D. doctor M. Tocitu, actual medic la plasa Târgu- Mijlocu, din județul Teleorman, se numește provizo­riu­ medic al urbei Roșiori-de-Vede, din acel județ, in locul d-lui doctor Ion Eremia; d. doctor Dimitrie Popescu, actual medic la plasa Glavaciocu-Neajlovu­­de-Sus, din județul Vlașca, se permută în asemenea calitate la plasa Târgu-Mijlocu, din județul Teleor­man, in locu­l d-lui doctor M. Tocitu, și d. doctor G. I. Drăgescu, actual medic­ primar al județului Olt, este permutat in asemenea calitate la jud. Brăila, in locul d-lui doctor M. Roșianu. LUCRURI DIN TOATA LUMEA. De unde vine numele Americei.—O ceartă mare și îndelungată se iscase odată cu privire la origina numelui Americei. După versiunea cea mai veche, numele conti­nentului ar fi venind de la numele de botez al vestitului comerciant din Florența Amerigo Ves­pucio. Un lorenez din St. Die, anume Waltzeemül­­ler, a tradus în nemțește la 1507 relațiile de călătorie ale faimosului Florentin sub titlul: Patru călătorii cu corabia ale lui Amerigo Ves­­pucio. In prefața cărței se zice între altele : «Acest al patrulea continent ar trebui numit Amerigland sau America pentru­ că a fost des­coperit de Amerigo Vespucio.» Cartea lui Walzeemüler se răspândi mult și ast­fel se populariza în Germania numele de America, iar de aci trecu în toată lumea. După o versiune mai nouă, origina numelui de America ar fi cu totul alta. Anume , între lacul Nicaragua și coasta Moskito se află un lanț de munți numit Amerique adică Țara vânturilor. De la acești munți încă înainte de Waltzeemül­­ler un francez a dat numirea întregului conti­nent. Azi cearta a încetat. Un învățat italian, anu­me Govi, a descoperit o scrisoare a lui Vespu­cio cu data de 30 Decembre 1492 iscălită . Amerigo Vespucio mer chart te fiore­n­tino în Sybilia. Dar în nici un calendar nu se află nici un sfânt Amerigo, de unde căpătase Vespucio acest nume ? D. Govi lămurește lucrul. Florentinii aveau o­­biceiul să transforme numele de botez, de e­­xemplu , făceau Dante din Durante, Stagio din Anastasie, Goro din Gregorio, Beco din Dome­nico, Amerigo din Emmerico sau Emery. Numele Americei vine clar de la Amerigo sau Emmerico Vespucio. Pieptănături vorbitoare.­Japonezele au un od ae a ’și potrivi perul în așa chip în­cât să se deosibească fetele de măritat de cele­l­ alte, văduvele neconsolabile și acelea consolabile. Fetele care doresc să’ găsească un soț ’și fac o pieptănătură înaltă în partea de d­ inainte­a capului și așează părul în formă de evantail, ornându-l cu ace de aur sau de argint. O văduvă care caută un al douilea bărbat, ’și piaptănă părul in formă de coc pe care o așează orizontal. Aceea care vrea să rămâe credincioasă până la moarte, ’și tunde părul scurt și o piaptănă în sus. E bine însă să spunem că se găsesc foarte puține femei pieptănate în așa chip. D’ALE JUSTIȚIEI Sunt numiți: D. N. Georgescu, actual ajutor la judecătoria de pace Fălticeni, în aceeași calitate la Lespezi, jude­țul Suceava; D. G. Guter, actual ajutor de grefă la tribunalul Suceava, ajutor la judecătoria de pace Fălticeni. D. C. Petrescu, actual ajutor­ arh­ivar în ministe­rul de justiție, ajutor de grefă la tribunalul Ilfov. D. Dimitrie Serrea al II-lea este numit portărel la tribunalul Tecuciu. D. George G­­oițu, actual judecător de instrucțiune la tribunalul Argeș, se numește președinte la tribu­nalul Constanța, în locul d-lui Mihail Paulinescu. ILUSTRAȚIA NOASTRĂ .pa­voie­ a murit deună­zi la Burgos (Spania) orașul Ruiz Zorrilla, bătrânul șef al­­ republicanilor spanioli, fost ministru în timpul domniei re­gelui Amedeo, reîntorcându-se în patrie după mulți ani de exiliü (parte de silă, parte de bună voie) am"" ~ sau natal. Don Manuel Ruiz Zorrilla, s-a născut la Bur­gos de Osma (districtul Soria) în anul 1834. A studiat dreptul la Valladolid și s-a stabilit ca avocat în Madrid. Intrând în luptele politice, a ajuns în curând unul dintre cei mai influenți membri ai parti­dului progresist. La 1856 a fost ales deputat­­ și a început să combată cu energie politica ministerului de a­­tunci. Avându-se cu Prim, a luat parte activă la revolta din Madrid de la 1886 și, după potoli­rea nevoinției, a fost silit să fugă 4Iiai Spania. El s-a dus la Paris. Când a izbucn­it la 1868 revolu­țiunea în Spa­nia, dînsul a venit la Cadix împreună cu Prim și cu Sagasta și după răsturnarea reginei Isa­bela, a făcut parte din guvernul provizoriu ca ministru al lucrărilor publice. Noul guvern a devenit în scurtă vreme foarte impopular. In deosebi era atacat Zorrilla, care ținea foar­te mult să se aducă pe tronul Spaniei ducele de Genua. Din cauza aceasta a fost silit să de­misioneze­ prese­putaților și șef al partidului radical. In ianuarie, acelaș an, s-a dus la Florența, ca să anunțe pe prințul Amadeu, duce de Aosta, că cortesii (deputații) l’a fi ales ca domnitor al Spaniei. La 1871, retrăgându-se de la putere Serrano, Zorilla a fost numit președinte al consiliului de miniștri. Formându-se o coaliție reacționară, Zorilla a demisionat, dar la 1872 a fost che­mat din nou în capul ministerului. La 1873 când a abdicat regele Amedeu, Zorrilla a căzut de la putere. Proclamându-se republica, el s-a dus în Spania. Peste cât­va timp s-a întors la Madrid și a declarat că aderă la republica conservatoare așa cum o înțelegea Juliu Castelar. Când, după lovitura de stat militară a fost ri­dicat pe tron regele Alfonso XII, Zorrilla a pri­mit ordinul să părăsească Spania. La 1875 dânsul s’a dus din nou la Paris. In urma cerere! guvernului francez Zorrilla a fost expulzat la 1877 din Franța și s’a dus în Elveția. La 1879 revocându-se decretu­l de expulzare el s’a reîntors la Paris. Cam aceasta e viața politică a lui Zorilla care a fost unul dintre cei mai distinși bărbați po­litici ai Spaniei. ____________________ NOTA SATIRICA — De ce-l lași să țipe așa de tare....... și nu dai țită. — i-am dat destulă.... e sătul... •— Atunci de ce plânge ! — De.... uite căt e de mic și ar vrea să se plimbe cu velocipedul. — Atunci o să mergem la «Universul», unde mi s’a spus că a­ sosit un­­ mare transport de velocipede bune și ieftine și’î vom cumpăra unul._______ Profesorul.—Bine băiete, cum de nu faci nici un progres în citire? La vârsta ta, eu citeam ca pe apă... Băiatul (naiv).—De­sigur, că d-ta ai avut un pro­­fesor mai bun ca mine!____ ȘTIRI PRIN POSTA Franța. — Baletista și cântăreața pariziană, foarte cunoscută sub pseudonimul Nelson, abuza de mai mulți ani de băutura coniacului. De­ună noapte ea a fost găsită în pielea goală pe pavagiul stradei Lauriston, unde locuia, oribil mutilată. Se crede că într’un acces alcoolic ea s’a aruncat pe fereastră.­­ Grădina de aclimatație din Paris a primit deună­ zi un aligator care măsoară aproape 4 me­tri lungime și are peste 250 kilograme greutate. Acest monstru enorm a fost așezat într’o îngrădire instalată ad-hoc la intrarea grădinei, în fața Palatului de iarnă. Italia.—D. De Felice într’o scrisoare pe care a trimes-o din închisoare mamei sale spune între altele că, cu toate suferințele pe care le îndură, nu pierde forța de spirit și nădăjduește că în curând va fi restituit familiei. El termină zicând fiicei sale : La revedere,­­ Regina­ Angliei a trimes 50 de lire sterline (1250 de fr.) prefectului Florenței pentru victi­mele cutremurului de pământ. Spania.—Consiliul de miniștri spaniol a de­cis cumpărarea a 25 de canoniere pentru insula Cuba și trimiterea a 25 de mii de oameni, a­­fara de cei 10 mii cari vor pleca în acea insulă peste câte­va zile. 203 BANDITUL IN HAINE NEGRE PARTEA III Grezitilora <9.a cale la­rg­ă, XV Desperare mai spui nimănui nimic afât disperat, uimit, întins­— Să taci, să nu Cât despre mine Cu su­­tut de moarte. Omul trebuie să Se aștepte tot d’a­ fina la o nenorocire. Te Credeam mai presus de ori­ ce mizerii, de această stare boln­ăvicoasă. — Zi infamie. Dinsul dete cu tristețe din cap. — Am zis bolnăvicoasă, repetă dânsul. — Ce hotărești ? — Te rog să’ te ții de angajamentul ce­­ ți-am luat în scrisoarea pe care am aruncat-o în foc. — Care ? — Să nu te mai întâlnești nici­odată cu d. de îmochineire. — Cum, nu mă alungi? — Nu. — Ei bine, faci rău, căci sunt nevrednică d’a locui într’o casă cinstită. Urăște-me, disprețu­­iește-me, alungă-mă ; asta ’mi va fi pedeapsa. — Nu te urăsc, Suzana, zise Bernard Jarry cu o seriositate blândă. N’o să te alung. — Ce o să faci atunci? Dînsul o privi cu ochii plini de lacrimi. — O să’mi fac meseria, zise dînsul, o să mă­i pe­va. Pe acela, de voiü putea să-l lovesc fără să ating pe o femee pentru care am un fel de ve­­nerațiune, o să-l lovesc. «Cât despre d-ta, Suzano, sper să găsesc în mine forța de a te ierta mai târziu. Până atunci vom trăi despărțiți sub același acoperiș. «Ai fi putut să minți, ar fi fost poate mai bine. Căci chinul prin care trec acum e mai rău de­cât al iadului. «Insă d-ta ești cinstită chiar în trădare. «Deci, să nu afle nimeni de ceea­ ce s’a petre­cut între noi, nici Chiar complicele d-tale sau mai bine autorul perzaniei d-tale. «îmi făgăduești asta ? «Da... Foarte bine. Acum te las, Suzana, tu­rnai cu bine, ai ucis sărmana noastră fericire. D’acum n’o să mai renască. Rămân cu bine. Trecu în camera vecină. ‘Suzana T auzi câte­va momente preumblându­­se încet, apoi scoborîndu-se în grădină și apu­­­când spre grajd. Curând T vezu încălecând, ca un adevărat doc­tor de Țară care se duce să’șî viziteze bolnavii și dispărând la cotitura drumului. Stătu mult zăpăcită, ca și cum ar fi fost lo­vită în cap cu o măciucă, incapabilă de a cugeta; semăna cu un ventier care trăește fericit, sigur de veniturile sale și căruia vine cine­va sa’i a­­nunțe d’o dată perierea averei sale. Insă ceea ce dânsa perdea acum era mai mult de­cât o avere. Era tot ce face onoarea și fericirea vieței. Dînsa nu mai era și nu mai putea­ să fie de­cât o urgisită. Greșeala sa îi apărea acum cu împrejurări și în niște culori de care n’avusese nici bănuială în momentul căderei sale, în beția plăcere! pe care o visase atâta vreme și din care nu găsia nimic în paharul ce i se oferise. In acest pahar nu găsise de­cât rușine, amă­răciune și remușcări. Și în dezastrul acesta al său nu’i rămânea nici măcar acea mângâiere pe care o au toți des­­moșteniții soartei, să aibă lângă sine o inimă amică sau un tovarăș de nefericire care s’o sus­țină, pe sînul căruia să’șî reverse o parte din durere. Cui ar fi putut să’și spună suferința? Mamei sale ? Bătrâna Maria Brignon, cinstita țărancă de la Chatelier, n’ar fi înțeles nimic din această căde­re nesculabilă. Obicinuită să meargă pe drumul cel drept, ne­­cunoscând patimele, neștiind de cât de datorie și devotament, și-ar fi întors fața cu greață de la dînsa, cu toate că ’î era mamă și că o iubea. De alt­fel Suzana [n’ar fi îndrăznit odată cu capul să’î mărturisească greșeala sa. Să spue Valentinei ? Dar tocmai pe Valentina o înșelase, o ultra­­giase în chipul cel mai ne­auzit. O vedea parecă ascultând-o cu o mirare dure­roasă, iertând-o poate, căci ura nu putea să înc­eapă ln sufletul ei divin. Insă pe ea însăși o vedea lovită de moarte, în inimă de știrea trădărei omului al cărui­ nume îl purta și al surioarei sale pe care o iubia mai mult ca pe ori­ce în lume. Și pe urmă Bernard nu­­ impusese condi­țiunea de a nu mai spune nimănui nimic ? Să se spovedească marchizului de Montelin ? Ce ar zice dânsul ? O așa dovadă de ingratitudine putea c a să fie măcar presupusă ? In sfârșit, să spue oare amantului său ? O ironie de amărăciune îi zgârci buzele mur­murând acest cuvînt. Un amant este ființa adorată care îngenuche înaintea unei femei, cu dragostea pe buze și cu patima în inimă, care capătă ori­ ce prin rugă­minți și jurăminte și care lasă femeei bucurii și amintiri dulci, neperitoare. Suzana, din greșeala sa, nu s’alese de­cât cu un fel de otravă. Mândria ’i era tot așa de înfrântă ca și inima. Se supusese în chip mișelesc la o silă neîn­țeleasă; nici­odată, în trecătoarea legătură tai­nică cu Robhenoire, nu se simțise cu adevărat iubită. Cuvintele contelui îi sunau fals la ureche a­­cum când nu era în dependența lui, când era sus­trasă de la puterea ciudată ce dânsul avea asupra’I. Nu, cu adevărat contele nu o iubea. Contele nu iubea în lume de­cât persoana sa. Suzana era sigură de asta. Ea nu fusese în mâinele lui de­cât num­iai o jucărie, un capriciu­ și roșeața rușinei ’i se ur­ca pe frunte gândindu-se să nedemna comedie de dragoste pe care Do jucase. Mai avea apoi pe comandantul Petel. Insă ce să’î spună ? Și ce putea dînsul să facă ? Pe remediu să găsească la o situație care nu avea nici un leac, care nu putea să aibă ? Toți aceștia o iubeau , era sigură de asta. Sora sa, marchizul, mamă-sa, comandantul Potel, bărbatul său, omul acela onest pe care dânsa’l desonorase într’un chip așa de stupid. Îi dăduseră destule și mari dovezi despre dra­gostea lor. Insă cu cât dânșii o iubeau mai mult, cu a­­tât greșeala ei ’i se părea mai nevrednică de iertare. I se arăta lor și lasă după ce fusese crimi­nală, i se părea absolut cu neputință. Și d’odatâ ’i­zbucni o idee în creeru’î bolnav, înferbintat de friguri. Să dispară ! Atunci bărbatul său va fi sigur de tăcerea ce-i impusese. Dânsa avea să ducă cu sine acest secret scârbos. Nu era asta cea mai bună, singura hotărîre ce putea să ia ? Curând avea să fie ora 5. Vremea era caldă și cețoasă. In întreaga na­tură se simțea o mare forță de viața, renaște­­nirea plantelor și însuflețirea animalelor. Suzana aftă. Și dînsa era plină de forță și de viață. Aspi­­ră aerul curat al grădinilor care o înconjurai­ cu lăcomia unui rănit tânăr și voinic părăsit ca un câmp de luptă, fără ajutor, fără tovarăși și care ar vrea să trăiască și se simte murind. Insă ce putea să facă ? Se puse la birou, în acelaș loc unde scrisese cu un ceas mai înainte epistola catre­ contele George de Rochenoire și scrise din nou cea ce urmează: (Va urmă).

Next