Universul, septembrie 1898 (Anul 16, nr. 230-259)

1898-09-15 / nr. 244

Anul XVI—No. 244. întrunirea dreyfusiștilor, mai mulți răniți. — Victor Napoleon proclamat împărat al Franciei. Faschoda, pori pe Nilul Alb« — (Vezi explicația în pagina aceasta). Ieri, D­uminecă,din ziarul UNI­­­VERSUL s’au tipărit 34.750 de exemplare. Ziarul UNIVERSUL se vin­­­de în streinătate cu 10 buni­­ exemplarul.­­ a — Redacția și administrația : str. Bre­­zoianui No.’ll. București.—Telefon No. 67. Centrala IV. CALENDAR pe ANUL 1898 Ortod­ox Luni, 14 Septembrie.— 1f Înăl­țarea Crucei. Cotoii« Luni, 26 Septembrie.—Cioran. H.s. soar. 5.53 Ap. soar. 5.46 București, 14 Septembrie. Societăți pentru înstrucție Am publicat deunăzi apelul d-lui Carpen pentru constituirea unei mari societăți românești, având membrii în toate unghiurile țării, societate care să înființeze școli secundare în­tocmai după modelul școalelor Sta­tului, cu același chip. Societatea nu va face specula din școlile sale, ci va lua în vedere numai instrucțiu­nea și educațiunea copiilor. ledeia e admirabilă. Se știe, în adevăr, că Statul, cu mijloacele de cari dispune, numai poate face față tuturor trebuințelor. Numerul copiilor cari vor să intre în școlile secundare crește din an în an, și Statul nu poate înființa me­reu școli, mijloacele sale fiind măr­ginite. Aci ar fi deci loc pentru inițiativa privată, care ar putea face minuni. Ne pare numai rău că, pentru a­­nul școlar care a început deja, e târziu acum. Dar, lucrându-se cu stăruință, până la vara viitoare s’ar putea înjgheba societatea și s’ar putea lua toate mă­surile pentru deschiderea școalelor di­n toamna anului viitor. * * * Ideia atât de frumoasă a d-lui Carpen ne-a sugerat o altă idee. Un curent foarte explicabil, bun altă­dată dar reu acum, împinge pe părinți să-șî dea copil la școlile se­cundare. E nenorocit astă­zi curentul acesta pentru că, de bine de reu, cadrele funcțiunilor publice sunt pline, pro­fesiunile zise liberale se umplu și ele, concurența e deja mare și tinerii cu învățământ secundar nu vor mai putea­ străbate așa de lesne, de aci înainte. In schimb, avem mare lipsă de meseriași și comercianți români, căci stăm reu, din punctul de vedere na­țional, cu comerțul și meseriile. Ar fi mare nevoie ca părinții, mai ales acei cari nu dispun de mijloace, să nu’șî mai dea copiii la școlile se­cundare, ci la meșteșuguri și la negoț. In loc de oameni nenorociți, aler­gând toată viața după o slujbă, ar face din copiii lor oameni indepen­denți, cari să’șî câștige cu înlesnire viața și să ajungă chiar la bogăție. Căci e mult loc, în țara noastră, pentru meseriași și comercianți ro­mâni. Statul, limitând numărul elevilor cari pot intra în școlile sale, va pu­ne stavilă curentului de până acum. Un mare număr de copii vor fi siliți să se ducă la meserii și negoț. Din nenorocire n’avem însă des­tule școli pentru acestea. Și acum iată ideea noastră.­­ Să se facă societăți cari să des­chidă ateliere de meserii și să în­ființeze mici școale de comerț. Copiii lipsiți de mijloace se vor duce la aceste școli, și va rămânea atunci destul loc în școlile secundare ale Statului. Ilist Candia — Prin poștă — Un corespondent al ziarului «Po­­polo», din Turin, primește din Can­dia următoarea corespondență cu privire la măcelurile care au avut loc acolo. Lupte între trupele engleze și musulmani In ziua de 5 Septembrie a. c. co­mandantul Hallet, escortat de un pluton de infanterie de marină s-a dus în bi­rourile vămei din Candia spre a instala pe nouiî impiegați, pe când un alt pluton ocupa poarta o­­rașului spre a împedica populația să se aglom­ereze și să năvălească pe cheia unde se află zisele biurouri. Demonstrația la început pacinică a luat o atitudine ostilă, până ce mul­țimea deveni enormă. Soldații la început au stat nepă­sători cu arma la picior; dar apoi, văzând că populația era gata să trea­că de la amenințări la fapte, au re­curs la arme spre a o menține pe loc. Primul foc lu semnalul de luptă. Englezii fură atacați și se încinse o luptă corp la corp între el și popu­lație. Primul care căzu mort cu ofițerul care comanda plutonul ; totuși sol­dații rezistară cu strășnicie, apărân­­du-se până ce, copleșiți de numărul asalturilor, și zecimați fură siliți să se retragă spre a se uni cu restul trupelor engleze care, punăndu-se sub arme, alergase la zgomotul îm­pușcăturilor, încingănd o adevărată luptă cu musulmanii. Bombardarea Cuirasatul englez «Trafalgar», an­corat în radă, a debarcat imediat 2 companii de marinari și contra-tor­­pilorul staționat în portul Candia, a tras câte­va focuri de tun asupra mulțimea, dar trebui imediat să în­ceteze spre a nu lovi și pe soldații englezi. Numai când toate forțele engleze p Bani in toata tara .....lir.rTt.n­imr.­i ^.in.f|-Tirll___________ - * ........ reușiră a ocupa loc pe bastioane, cuirasata putu începe bombardarea orașului, pe când lupta dura înver­șunată între trupele care­ luase po­­zițiune și mulțimea care căuta să -i gonească de acolo. Numai atunci trupele imperiale turcești ale garnizoanei săriră în ajutorul englezilor, fără să­­ facă­ uz de arme în contra coreligionarilor lor, căci Coranul­­ I oprește de la asta, îndată ce soldații turci ajunseră pe bastioane s-a lăsat jos drapelul englez, înălțându-se în locul său cel otoman, ceea ce puse capăt luptei. In cartierul creștin, care constituie partea cea mai frumoasă a orașului, aceea unde se află cele mai bune magazine și casele cele mai frumoa­se se pusese foc, și locuitorii ataca­ți, fugeau în mase în direcția portu­lui, sperând de a găsi acolo refugiu pe imbarcațiuni. Acela la momentul cel mai teribil în care s’a manifestat toată ura ma­homedanilor. Numărul victimelor ucise sau arse chiar în casele lor nu se cunoaște încă sigur, dar se apropie de 600, dacă nu trece chiar de această cifră. Incendiul a durat aproape 2 zile, producând împreună cu devastările pagube enorme proprietății. Ast­fel e familia Carpi, genoveză de origină, căruia i-au incendiat mai multe case și o fabrică de spirt și licuoruri. Oficiul telegrafic și consulatul en­glez au fost devastate și incendiate, bătrânul vice-consul ucis în mod barbar și nevasta lui rănită. Printre casele arse se află și acea a consulatului italian și francez și a școalei franceze dirigiată de călu­gării capuțini. Trupele engleze avură două ofițeri morți și unul grav rănit, 10 soldați morți și aproape 60 de răniți. Nu se cunosc perderile musulma­nilor, dar după cât se presupune trebuie să fie considerabile. Trupele internaționale Îndată ce sosi la Caneea vestea despre ceea ce se petrecea la Can­dia, plecă imediat din Suda cuira­sata engleză «Camperdown», austri­acă «Leopard» și două italiene «As­­trea» și «Morosini» cu amiralii Bettolo. Apoi pe vaporul italian de război «Etruria» au luat loc două companii una de bersalier­ și una de infan­terie franceză, spre a se duce să debarce în rada Paleocastro la apus de Candia, nejudecând oportun de a debarca chiar în port sub tirul mu­sulmanilor. Debarcarea se efectua în ordine admirabilă, așa că chiar amiralul francez Pettier făcu meritatele elogii căpitanului Di­ Piavo, comandantul companiei de bersalieri și șeful ex­pediției, pentru chipul strălucit cu care a condus operația. Coloana italo-franceză, cu două drapele tricolore, porni îndată spre Candia, care e la distanță de 18 k­ilometri de punctul de debarcare. Incendierea orașului. » pe când «Etruria» mergea paralel cu soldații apropiindu-se cât putea mai mult de țărm: îndată ce coloana franco-italiană a debarcat la Paleocastro, creștinii in­surgenți din acea regiune, aproape o mie, toți înarmați, se prezentară căpitanului Di­ Rovo, propunând de a se uni cu coloana spre a se lupta cu turcii, dacă ei se vor opune la intrarea trupelor internaționale în­­oraș. Oferta fu în parte primită cu con­diție ca insurgenții să formeze flancul drept al coloanei, misiune pe care creștinii o îndepliniră perfect de bine. La apariția trupelor internaționale, departe de a opune rezistență turcii s-au împrăștiat și coloana italo-fran­ceză a luat loc lângă cea engleză. GORZER JUDICIAR (TRIBUNALELE ROMANE) Ui­ popii sergent-major Consiliul de războiu din București a judecat zilele trecute procesul unui caporal, anume Soare Niculae, din regimentul Vlașca, pentru că și-a in­sultat pe vagmistrul seü, sergentul major Ni­ți­ -La înfățișarea procesului, se face apelul nominal al martorilor. Intre martorii chiemați era și sergentul major Niță. Când se strigă însă nu­mele acestuia, răspunde un om cu o barbă lungă, cu o înfățișare cu­cernică, cu un aer grav, îmbrăcat în veștminte preoțești. Enoriașii bi­sericii unui sat din Ialomița, unde oficează, îi zic popa Niță. Publicul din sală împreună cu con­siliul rămâne un moment uimit de această metamorfosare a sergentului major Niță în popa Niță. Un dialog se începe între președintele consi­liului și martorul. Președintele : Dar bine părinte nu sfinția sa e chemată ca martor, ci sergentul major Niță. Martorul : Să trăiți d­­e colonel, eu sunt sergentul major Niță, răs­punde părintele, netezindu-și cu mâna lunga sa barbă. Președintele. Ia lămurește-ne cum se face că la regiment ești sergent major și aci ești preot? R. Să trăiți d-le colonel. Pe când eram în­ seminat, am fost luat în ar­mată. Am înaintat până la gradul de sergent major, când am fost insul­tat de caporalul Soare. Mai pe urmă mi-a venit dor de preoție, am pă­răsit regimentul și m’am făcut preot la sat. I.—Va să zică sfinția ta este de­zertor ? R.—Da, trăiți d-le colonel. Cum se vede din acest scurt inte­rogatoriu, sergentul major—popa își părăsise armata înainte de a termina serviciul, din cauza dorului seu de a deveni cât mai curând preot. Preo­tul va trebui de acum înainte să-și facă osânda pentru dezertare, bașca restul serviciului milităresc. Deținuții din închisoare militară fă­­ceau mare haz pe socoteala sfinției sale, care stătea într-un colț tăcut și gândindu-se la deșertăciunile aces­tei lumi. La început credeau deținuții că e un popă fals, vre­un spion sau anarhist. Mai în urmă aflară adevărul și ri­­seră cu poftă de pățania popei. * * * Procesul Weimb­erger-Peters înaintea judecătoriei ocolului I din București s’a înfățișat procesul in­tentat de d. Weimberger, șeful or­chestrei care a cântat în timpul er­­nei în cafeneaua Bulevard, d-lui Pe­ters, șeful orchestrei care a cântat astă-vară în grădina Bulevard. D. Weimberger pretinde că fiind angajat cu contract ca sub-șef de orchestră, de către d. Peters, acesta a vioalat o clauză din contract, neper­­mițând celui dintâi să dirige în fie­care seară câte­va partițiuni. S’au ascultat mai mulți martori, prin cari să se probeze violarea contractului de către d. Peters. Au pledat apoi d. Nădejde din partea d-lui Weimberger și d. E­­raclide din partea d-lui Peters. Judecătoria a amânat pronunțarea pentru 15 Septembrie. UN PROVERB PE ZI Nerodului ’i se pare că toate în­mâna la are. (Românesc), Marți, 15 (­7) Septem­brie 1898. Memoriile lui Bismarck Continuăm azi cu publicarea memori­ilor lui Bismarck, din care am ales par­tea cea mai interesantă cu privire la războiul franco-german din 1870—71. Aceste memorii le dăm în ordinea în care au­ fost publicate de doctorul Mau­rice Busch, intimul fostului cancelar de fer. Războiul din 1870 . La 19 iulie 1870, ora 1 și 45 mi­nute după amiazi, d. Lesourd, în­sărcinatul de afaceri al Franței, a re­mis la ministerul de externe decla­rația de războiu a lui Napoleon III. Pe la 5 ore seara, în aceeași zi, contele de Bismarck mă chem­ă. El era în grădina sa. După ce am aș­teptat cât­va timp, l-am văzut venind la mine prin una din acele lungi alei umbroase, cari conduceai­ la Koenig­­graetzerstrasse. El avea în mână un baston greu, pe care îl învârtea cu un gest agitat. Figura sa, luminată de razele soarelui apunând, semăna cu acele picturi murale care se văd pe niște fonduri aurite. El își opri în chip brusc preumblarea și, fără pre­ambul, îmi spuse : — Trebue să -mi scrii ceva în con­tra nobililor din Hanovra... iată, ceva în acest stil : «Se spune că unii nobili din Hanovra au lucrat ca să procure vaselor franceze piloți și spioni în marea Nordului. Arestările cari sau făcut te ultimele zile sunt cu privire la această afacere. Purta­rea acestor hanovrieni e infamă, și exprim sentimentul tuturor oameni­lor onești când zic că acești nobili au perdut de aci înainte dreptul de a cere o reparație oare­care prin arme spre a ’și răzbuna onoarea. Nu se va mai putea, într’adevăr, să se mai aibă afacere de onoare cu ei, și, daca ar fi așa de nerușinați în­cât să caute una, ei ar merita să fie dați afară prin servitori sau să fie dați pe ușă afară de ori­ce om cinstit după ce mai întâiu a avut grija să puc o pereche de mănuși spre a nu ’i atinge. Trădarea lor e o pată care ’î va însemna într’un chip de neșters până la a treia sau a patra generație.» Apoi după ce a respirat cu putere și s’a liniștit puțin, mi-a arătat un număr din «Libertà» cu data din a­­jun. Acest ziar reamintea Italiei că ea î și datora independența Franței și că în 1866 Franța era aceea care făcuse alianța italiană cu cabinetul din Ber­lin. El afirma, între altele, că în ve­derea apropiatelor evenimente, Vic­tor Emanuel, cu caracterul său ca­valeresc, nu ezitase nici un singur moment de a acorda Franței spriji­nul său fără condițiune. Contele mi-a spus că drept răspuns la acest arti­col trebuia ca să fac să se pună în ziarele noastre următoarea notă : «Până acum Franța a jucat în lu­me rolul de stăpână absolută . Bel­gia, Spania și regele Prusiei au su­ferit rând pe rând aroganța ei. Ea s’a purtat ca un sultan față de be­­divii săi. Megalomania ei se spriji­nea pe baionete. «Dar se pare că presumpțiunea în­cepe să cadă, fiind­că acum cere aju­torul banilor amici pe care’e pretinde că sunt obligații ei.» Contele mi-a spus încă : — Știfi din izvor sigur că unul din motivele care au împins Franța să ne declare războiu e seria de ra­porturi adresate la Paris de către colonelul Stoffel, atașatul militar fran­cez la Berlin. Informațiile colonelu­lui Stoffel erau de altmintre cea mai abundente de­cât exacte, căci, tot­­aceea pe care’i plătea nefiind, toți d’a­una pregătiți a’i da în schimb o informațiune, ei inventau, la nevoe, informații pe care le garanta­u apoi. Știu că acest atașat, militar a fost in­format că armamentul infanteriei noastre, în ceea ce privește puștile și munițiunile, trecuse printr-o tran­sformare radicală ; el a crezut în consecință că Franța nu ar găsi nici­odată o ocazie mai bună spre a ne ataca. Noi am știut toți mai târziu că svonul de care vorbea contele, și care nu era pornit de­cât din cercu­rile din Hanovra, nu era adevărat. Raporturile colonelului Stoffel erau bine făcute în toate privințele, și chiar el era un om al cărui rol fu­sese din cele mai respectabile. Cir­culase svonul că în după amiaza is­torică de la 19 iulie, colonelul Stoffel fusesese obiectul unei manifestații os­tile pe străzile Berlinului, contele mi-a dictat următoarea notă și mi-a dat ordin să o comunic imediat zia­relor : «Circulă svonul că baronul Steffel, atașat militar francez, a fost insultat azi după amiazi pe stradă. S’a spus chiar că vre­o câțî­va indivizi cari cunosc pe colonelul Stoffel î 1 urmă­rise până la el și bătuse în poarta lui cu bastonul de mai multe orii. La primul svon care a circulat des­pre acest incident, poliția a interven mi iLi muu tînuri Mi Și a urat mi­oana pentru ca un asemenea fapt să nu se mai reproducă și pentru­ ca ba­ronul Stoffel să nu fie tulburat până la ora plecărei sale. Excese de aceas­tă natură sunt foarte regretabile. «Vechii reprezentanți ai Franței sunt sub protecția legilor internaționale a onoarei Germaniei până ce au tre­cut granița». (Va urma) Faschoda, port pe Nilul alb —■ Vezi ilustrația — Faschoda, port pe Nilul alb la Sud de Chartum, în Sudan a fost ocupată de Francezi, sub conducerea căpita­nului March­and înaintea luptei de la Omdurman. Ocuparea portului Faschoda de că­tre francezi e un eveniment de mare importanță, care atrage atenția tu­turor celor cari urmăresc politica in­ternațională. Dacă este adevărat, și pare lucru neîndoios, că englezii vo­­esc să înainteze de la Omdurman spre Sud, până la Ugnda, în mijlo­cul Africei orientale, dacă e adevă­rat că guvernul din Londra țintește ca să creeze în Africa un enorm te­­ritoriu britanic, care de la gurile Nilului să se întindă până la Colonia Cap, ocuparea orașului Faschoda de către francezi ar trebui să mai cal­meze imaginația acelor cari deja vedeau acest mare imperiu. Faschoda în posesiunea francezilor e o piedecă în calea cuceririlor bri­tanice și azi se impune două căi: sau Anglia va trebui să renunțe la strălucitul ei vis colonial sau se va întâmpla un războiu mare între An­glia și Franța. Relațiunile sunt încordate între a­­ceste două mari puteri. Știrile se contrazic. Așa o depeșă anunțase că guver­nul a dat ordin căpitanului Mar­­chand să plece din Fash­oda, a doua zi însă știrea aceasta a fost des­­mințită. Lumea politică urmărește cu mare atențiune evenimentele din Sudan, cari pot provoca la un moment dat vărsări de sânge. ... 1 .■ w** Anar­h­iștii O depeșă din Berlin anunță că mai toate Puterile europene au ade­rat la propunerea Italiei de a se con­voca o conferință internațională con­tra anarh­iștilor. «Politische Corespondenz» zice că în cercurile politice din Viena se primește cu mare simpatie această idee, de­oare­ce Italia e vecină cu Elveția, unde află adăpost toate e­­lementele subversive din toate ță­rile. Acolo emigrează toți revoluțio­narii și anarh­iștii italieni. Poliția din Berna a arestat alartă­­era mai mulți anar­iști italieni și sunt pe urma lei Zaveteno, editorul ziarului anarh­ist «Agitatore». Guvernul federativ a dat ordine severe ca să se supraveghieze cu cea mai mare atențiune persoanele sus­pecte, precum și acele cari au apro­bat în public fapta lui Luch­eni. Ziar fi la «Budapesti Hirlap» i se scrie din Agram (Elveția) următoa­rele : Un membru al teatrului național de aici a fost arestat și dat în ju­decată pentru că a aprobat fapta de­testabilă a lui Luccheni. El a zis în­tre altele că Luccheni ca anarh­ist și-a împlinit numai datoria. Această declarație a produs, cum am zis, o mare indignare. Actorul acesta a și fost concediat din teatru. El e un mare stricat, de­oare­ce acum cât­va timp a sedus pe fata unui cetățean onorabil. Ne­norocita fată, s-a sinucis de disperare. Atunci studenții erau să omoare pe actor cu pietre.

Next