Universul, iulie 1901 (Anul 19, nr. 175-205)

1901-07-31 / nr. 205

Cavaleria «armatei mântuire­» din America de Sud.—(Vezi explicația) Calendar pe anul 1901 Ortorio* Luni, 30 Iulie. — S­u­. Ap. Lila și Silvan. Calolie Luni, 12 August.—Clara. Soarele răsare 4.59 ; apune 7.11 București, 30 Iulie. la noi și în vecini ln câte­va articole trecute am­ arătat cum buna-voința așa-zicând teoretică n’a lipsit guvernelor de pe vremuri ca sa facă câte ceva pentru pro­gresară agriculturei noastre, —dar că din nenorocire multe din dispozițiile și masurile puse pe hârtie și chiar unele din cele mai escelente legi a­­gricole au răm­as literă moar­tă, n’au fost aplicate nici o dată. Științele, în această pri­vință, le-am luat, cum am spus, din chiar Buletinul mi­nisterului agricultural. Și tot în acest buletin, în­­tr’un studiu datorit d-lui V. M. Kogălniceanu asupra stă­­rei agriculturei în Ungaria și la noi, mai găsim și o com­parație foarte instructivă, în­tre ceea­ ce acolo s’am făcut, realmente, pentru popă­șirea agriculturii și între ceea ce la noi... Vor fi putut face. Să punem și aceste consta­tări sub ochii cititorilor noș­tri, spre știință și meditare;— nu va strica. Printre instituțiile sociale create pentru a înlesni pro­gresul agriculturei ungare, sunt în primul rînd societățile agricole. Afară de societatea generală agricolă ungară se mai află încă trei societăți ge­nerale a căror acțiune se în­tinde pe mai multe comitate și peste 55 societăți agricole județene. Apoi 39 societăți lo­cale, mai mici ca cele jude­țene, precum și unele de spe­cialități, pentru cultura unei anume plante (hameii), etc. Cooperativele agricole au fă­cut și ele progrese frumoase ; —în primul rînd marele nu­măr de lăptării cooperative, apoi societățile pentru procu­rare de mașini, etc. Cel mai mare avînt însă l-au luat, în ultimul timp, societățile rurale de economie și împrumut sistem Raiffeisen, care în 1894 erau deja în nu­măr de 149, cu o avere de a­­proape 9 milioane de lei. In 5 ani numai, numărul acestor societăți sătești s’a urcat la 245 și de atunci de­sigur ele au sporit poate într'o și mai mare proporție. Aceste socie­tăți au primit în anul 1899, subvenții de la ministerul de agricultură în valoare de 50.000 lei, pentru organizări de expoziții, premii, pentru încurajarea unor ramure spe­ciale ale agriculturei. In Transilvania, afară de alte numeroase societăți, este și «Reuniunea română de a­­gricultură» din comitatul Si­­biului, fondată în 1897. După niște date din 1898, această reuniune a ținut în acel an 7 întruniri la sate, în cari s’a vorbit despre comasare, nu­trețuri artificiale, etc., a orga­nizat o exposiție de vite de prăsilă și una de poame, stru­guri și derivatele lor, cu pre­mii, — apoi un curs de altoit pomi; a împărțit la țărani 150 eh­ilograme de sămînță de trifoiü, lucernă, napi de nutreț și alte 40 chilograme de sămînță de cânepă itali­ană. — Tot această reuniune veghiază asupra mersului a 8 tovărășii agricole existente între românii din acel comi­tat (județ) și a 10 însoțiri de credit rurale; ea se mai ocupă serios cu propagarea ideilor de progres printre cultivatorii români din acea regiune și lucrează pe toate căile pentru ridicarea agriculturei locale. Se va­ zice, fără îndouială, adaogă d. V. M. Kogălniceanu, că ungurii, ca și frații noștri de peste munți, sunt și el încă mult înapoiați față de francezi, germani, belgieni, etc. Așa este, pe noi români! însă nu ne interesează Unga­ria față de Germania (care poseda acu câți­va ani nu mai puțin de 12.736 cooperative agricole), ci ne interesează Ungaria față de România, și aci comparațiunea este foarte dureroasă pentru noi, căci Ungaria singură, ca stat a­­parte, ne­apărat că nu are nimic care să smulgă admi­rația noastră, dar când ea devine termen de comparație pentru noi, și când trebue să măsurăm munca fie­căreia din cele două țări pe terenul eco­nomiei naționale, Ungaria ne apare ca un model. Și modelele se imitează în­tot­deauna și se studiază și se face ceea ce au făcut dînșii. Dar nu numai pe hârtie! Din Franța (corespondență particulară a „Universului") Paris, 2S Iulie. Sechestrată timp de 45 ani V’am comunicat la timp, pe scurt, grava afacere a sechestră­­rei Adelaide­ Bissière3. Vă tri­mit acum nouă detalii in această chestiune, care n’a încetat de a fi obiectul celor mai violente și pasionate discuții. Suferințele îndurate de Ade­laida Bissieres întrec cu mult pe cele îndurate de Blanche de Mou­­nier, sechestrata de la Poitiers, atât ca durată cât și ca cruzime. Adelaida Bissieres era lăsată în închisoarea sa, fără veștmin­te, cu totul goală, fără nici o cu­vertură. Ea dormea pe scândura unui scăunaș, construit într’adins și ridicat cu vre-o două-zeci centi­metri de-asupra solului în închi­soarea sa, închisă cu grilaje și zăvorită, și unde nici o mobilă nu exista. Sechestrata, care actualmente se află în spitalul din Villeneuve- Sur-Lot, își are până acum pi­cioarele ușor încovoiate. Doctorul Duffas, care o îngri­jește, speră să amelioreze în scurt timp starea ei fizică și chiar să obție funcționarea mai mult sau mai puțin normală a cree­­rului, care nu pare a fi nici­de­cum zdruncinat. Adelaida Bissieres a pierdut amintirea original crudei sale o­­disee, dar ea recunoaște lucru­rile și le arată destul de clar, pronunțând numele lor. Cei două frați Bissières trăiesc într-o proprietate de 30 hectare de supra­față, care le aduce un venit anual de 10.000 franci. Ei trec drept niște avari și n’au avut până acum de­cât un singur servitor, pe acela care i-a denunțat. Văpire misterioasă Acum opt zile, d-na Clémence Denesle, spălătoreasă, primea sa la densa acasă, în str Celestine 6, pe una dintre prietenele sale, Marguerite Mallet, în vârstă de 24 ani, care, plictisită de a fi maltratată de către bărbatul cu care trăia, se hotărîse să caute în altă parte odihnă și liniște. Luni dimineață, pe la orele 10, vechiul tovarăș al d-nei Mallet făcu irupție, spărgând, ușa, în casa spălătoresei, absentă în a­­cel moment. D-na Mallet se găsea singură. Când d-na Denesse se reîntoar­se, găsi casa deșeartă. ro­sstuultarul uamo­oi scări se vedeau urma de sînge. Vecinii, interogați de comisa­rul respectiv, declarară că auzi­seră zgomotul unei lupta vio­lente. Unul dintre înșiș a afirmat 08 a văzut pe un individ descinzănd de pe scări, ținând în brațe pe o femee pe care nu o putuse recunoaște. Acest individ, ajuns , pe tro­tuar, se duse repede la o trăsu­ră care-l aștepta, și se urcă în ea, luând cu sine și pe acea fe­mee. Atunci trăsura plecă în galop. Poliția a deschis o minuțioasă anchetă asupra acestei afaceri misterioase. Amical elefanților Un individ, destul de bine îm­brăcat, frecventa de câte­va zile, cu zel, Grădina Plantelor ; el părea că se interesează în mod special de animalele din mena­gerie și mai cu seamă de ele­fanți, cărora le da pâine în mare­­ cantitate. Conduita acestui individ păru cam ciudată agenților de sigu­ranță, cari îl observară cu aten­ție și sfârșiră prin a constata că acest amic al elefanților nu era de­cât un hoț fin. Chipul lui de a opera era foar­te simplu : pe când atrăgea a­­tenția vizitatorilor, dând cu mâ­na stângă pâine animalelor, cu mâna dreaptă, remasă liberă, el scotocea cu dibăcie buzunarele vecinilor săi. Acest reü­facător cu numele de Charles Albert, în vârstă de trei­zeci de ani, a fost arestat și trimis la depou. Brutus. HIGIENA Congresul de la Londra și scuipatul pe jos . La congresul internațional con­tra tuberculozei, ce a avut loc la Londra și care s’a închis zilele trecute după desbateri și rezo­­luțiuni de cea mai mare impor­tanță științifică, s’a adus în dis­­cuțiune ca un ce firesc și abso­lut legat de lupta în contra tu­berculozei : scu­iparea pe jos. Toți congresiștii au fost de a­­cord că sputa tuberculoșilor este un agent de propagare a tuber­culozei , și în consecință printre cele 11 moțiuni votate, a fost și cea următoare : «Scuipatul tuberculoșilor fiind mijlocul principal pentru trans­miterea tuberculozei de la om la om, se impune interzicerea a ori­cărui fel de scuipare, fără deo­sebire». Moțiunea aceasta frumoasă și lăudabilă ca intențiune de abso­lută și imediată necesitate, severă și energică pentru aceia cari din plăcerea de a scuipă ,și-a fi făcut un obiceiu­räu, ale cărui conse­­cinți sunt­­,atât de vătămătoare sănătățeî, e chemată, pe lângă cele­l­alte măsuri profilactice în­cercate și admise, a apela ome­nirea de contagiunea celui mai înspăimântător flagel: oftica. Resoluțiunea congresului de la Londra în contra scuipatului pe jos, constitue pentru igieniști, cari de mult cer luarea de mă­suri contra obiceiului acesta u­­rît, un început de satisfacție. De­sigur că în lupta lor, ei nu vor desarma până când moțiu­nea de la Londra nu va deveni lege. Și după cum în unele state din America și Australia s-a le­giferat chestiunea scuipatului pe jos, pedepsindu-se contravenien­ții cu amenzi considerabile și chiar cu închisoare, savanții, în frunte cu specialiștii Koch, Lis­ter, Brouardel, Virchow, Schro­etter și cei­lalți, întruniți în con­gresul de la Londra, de­sigur că vor face toate demersurile ne­cesare pe lângă guvernele sta­telor respective, de a se lua a­­ceastă moțiune în considerațiu­­ne, învestind’o cu toate for­mele legale și executive. Cetățenii noștri­ par’că sî aud zicând, «după ce aui scuipat mai inteiu» : «»MUL * UILUț­UUU JJUUVI.M ferarea și pedepsirea scuipatului pe jos... Să n’am eu voie în «țara mea» să scuip unde 'mi vine sac ’mi place... Cât despre zeflemiști... opinia acestora nu poate fi alta decât aceia, că moțiunea de la Lon­dra, la noi în țară, va avea ace­lași rezultat, ca ori­ce moțiune de la Dacia contra guvernului... O rază de speranță însă este că moțiunea de la Londra va găsi un ecbon puternic în lumea noas­tră medicală și științifică, și că guvernul care a fost reprezintat la acest congres, va avea în ve­dere­ rapoartele ce i se vor înainta. Chestiunea tuberculozei în anii din urmă a început a se agita foarte mult de savanții noștri specialiști, în urma statisticelor destul de alarmante asupra mor­talita­tei, care înregistrează fără exagerație 15—20% morți de tu­berculoză ; la aceasta trebue să se aibă în vedere că mulți tu­­berculoși, mai cu seamă la țară, sunt îngropați fără ca să li se fi făcut identitatea boalei care i-a repus. De alt­fel este știut lucru că la noi, începând cu bordeiul țără­nesc și avansând pânâ la casa boerească, oftica face ravagii mari. Prezența în capul serviciului sanitar a d-lui profesor dr. Pe­­trini-Galațî, care în congresul medicilor din țară, ținut la Maiui trecut în București, a ținut o interesantă conferință asupra pro­filaxiei și tratamentul tuberculo­zei pulmonare, conferință ce a fost primită cu ovațiuni, e o chezășie că cel puțin în parte moțiunea de la Londra contra scuipatului pe jos va i regula­men­tată și la noi. Ori­cât de imposibile ni s’ar părea, la u­rima vedere, mijloa­cele contra acestui obiceiu, ele totuși s’ar putea aplica. La noi scuiparea de și e liberă «pretu­­tindenea» pe pardoseală, covoare —fie ele și de Persia—pe pereți chiar, totuși până la o severă le­giferare, care ar putea interzice scuiparea pe stradă, în afară de scuipătoarele ce în cazul acesta s’ar așeza și înregistra pe lângă cele­ l’alte comodități de necesi­tate, ar fi de dorit de a se pro­paga «sine-lege» interzicerea de a se scuipa pe jos, cel puțin în localurile publica și cele­ l’alte sub acoperișuri de întîlnire so­cială, unde să se ceară cu ri­goare aplicarea regulamentelor de higienă și salubritate publică, cari printre alte măsuri de in­­dispensabilitate impun și scui­pătoarele. Aurel Scurta. CRONICI FEMENINE Mișcarea feministă De la 9 Septembrie și până la 22 Octombrie anul acesta, se vor ține la Berlin cursuri de către reuniunea pentru îngrijirea tine­rimei femenine, care se află sub­­protecțiunea împărătesei Germa­niei. Scopul acestor cursuri este de a se introduce femeele și fetele claselor mai culte în activitatea carităței creștine femenină. Pe lângă un curs asupra bi­bliei și al îngrijirea bolnavilor, se țin dese conferințe asupra insti­­tuțiunilor existente, creștine u­­manitare. In Belgia de asemenea mișca­rea femenină face mari progrese. Ast­fel «Liga belgiană pentru dreptul femeilor» precum și «So­cietatea pentru îmbunătățirea soartei femeei» au hotărît,ca prin articole în ziare, întruniri publi­ce, petițiuni etc., să lucreze pen­tru desființarea legei care inter­zice cercetarea paternităței. Societatea fem­eilor din Elve­ția are de gând să înființeze un curs de două ani pentru bucătă­rese. Ministrul căilor ferate din Ru­sia a permis ca și femeile să fie numite ca șefi de gară în sta­țiunile mai mici. Afară de aceea, ministrul de finanțe al Rusiei recomandă într’o circulară că în locandele în care ca vînzătoare femei, de­oare­ce de ș­ase ani încoace femeile an­gajate s’au purtat foarte bine, adică de atunci de când s’a în­ființat monopolul alcoolului. In orașul Vermont, din Statele­ Unite, au fost numite trei femei în serviciul primăriei de acolo și adică una casieriță, una bi­bliotecară și alta la serviciul de secretariat. Din New­ York se anunță că într’o întrunire publică prezi­­dența «Societățea pentru dobân­direa dreptului electoral», Mrs. Carrie Ghapmann Gatt din Con­necticut, a vorbit asupra unui proiect de lege privitor la drep­tul electoral comunal al femei­lor, care va fi depus zilele a­­cestea în Camera deputaților din Statul Connecticut. La această întrunire a asistat un public foarte numeros, între cari mulți deputați cari au de­clarat că vor vota acest proiect de lege. Olimpia.­ ­ . .. — «»»JOB. Cavaleria «armatei mântui­re!» din America de sud — Vezi ilustrația — Se știe că în America există o mare armată particulară, sub numele de «armata mântuire!» care are de scop de a face o propagandă cât mai asiduă pen­tru principiile ei, de a salva o­­menirea suferindă. Comandantul central al «ar­matei mântuire!» din America de nord a trimis mai zilele tre­cute o brigadă călăreață com­pusă din femei, ca să «cuce­rească» pentru ideile armatei Statelor din Africa de sud. Această divizie femenină este comandată de o femee din stat­­majorul «armatei mântuire­». Aceste femei țin călări mee­­tinguri pe stradă. Ele cântă acom­paniate din guitară niște cânti­ce, în cari se cuprinde progra­mul «armatei mântuire!», după cum se vede în ilustrația noastră de pe pag. 1. Situația din Africa de sud «Dan­jr Mail» publică o statis­tică interesantă, asupra forțelor boerilor. Ziarul londonez prețuește nu­mărul luptătorilor boeri la 13 000 dintre cari 4000 transvalieni, 2000 , orangeșli, 1000 boeri din Colonia Capo și 6000 afrikanderi rebeli. Situația e foarte serioasă în colonia Cap, unde sunt 3 centre de activitate militară. Foucher operează la răsărit la Maclear, Kruitzinger în centru și Scheepers la apus. Grupe mai mici de re­beli se află la Carnarvon, Calvi­­nia și Campbele. Baza trupelor engleze, de sub comanda generalului Frenck, e la Middelburg. In Orange boerii stau prin munții de la Heilbronn, Dewet se află pe malul stâng al Vaalu­­lui și Steyn la Kroonstadt. Ei stau acum în neacțiune, dar în Septembrie, când începe acolo vara, vor relua operațiunile. In Transvaal constitue munții Magaliesberg la apus de Preto­ria și de Johannesburg, centrul rezistenței organizate de Kemp și Delavey. Botha se află la nord-est de Heidelberg. In fața celor 1300 boeri, se află 250.000 englezi în Africa de Sud. Dar ei sunt îm­prăștiați pe o suprafață lungă de 1200 kilometri și lată de 900, și apoi mai sunt siliți să păzească 2000 kilometri de cale ferată. In ast­fel de condiții se înțe­lege ușor de ce, cu toate silin­țele lor, englezii nu pot dovedi pe boerî. UN SFAT 1*­2 ZI Foc roșu purpuriu pen­tru teatru. — Amestecă la un loc următoarele în stare de praf: i kile și 30 deca­grame acid clor­can­, 32 deca­grame pu­cioasă și 46 deca­grame cretă. ------— »­c­t­c-.....— ■ — UHfc.5 Î ÍVNI bUUNOIVityL Concursul de mașini agricole Pe baza unui raport al direc­­torului diviziei agriculture­, d. G. Nicoleanu, ministrul dome­niilor ad-interim, d. C. Stoices­­cu, a decis ca în fie­care an să se țină câte un concurs de ma­șini agricole la fermele model ale Statului. Iacă motivele care au determi­nat acest concurs : Fermele model ale Statului, pe lângă rolul instructiv și demon­strativ, trebue să aibă și rolul propagator al mijloacelor de a lucra și a exploata bine și eftin. In România nu avem până acum o stațiune permanentă, o stați­une oficială de încercare a ma­­șinelor agricole, care să îndru­­meze pe agricultori în alegerea celor mai practice și mai folosi­toare instrumente în agricultură. Din experiențele făcute până acum la fermele Statului asupra­ mecanicei agricole și viticole, s-a ajuns la deplina convingere că ar fi de cea mai mare utilitate pentru agricultori să se țină con­cursuri anuale de mașini și in­strumente agricole. Cu atât mai vîrtos ca în fie­care an se fac mereu reclame mari asupra per­fecțiunilor introduse în mecanica agricolă, și multe din aceste re­clame induc în eroare pe culti­vatori, cari ast­fel cheltuesc a­­nual sume însemnate fără nici un folos. Nu că doar acele ma­șini și perfecțiuni nouî introduse la instrumentele și mașinile a­­gricole ar fi rele, dar ele nu se potrivesc solului nostru, nici fa­­lului nostru de agricultură. Concursurile anuale de mașini agricole ar avea multe avantaje, căci ele ar stimula pe fabricanți să adapteze mașinele și instru­mentele ce le trimit în Româ­nia trebuințelor, obiceiurilor și conveniențelor nu numai ale ța­rei, dar chiar și ale unor regiuni. Marile fabrici din America și Europa, nereprezintate în Româ­nia, ar fi ast­fel oare­cum obli­gate să studieze nevoile agricul­turei noastre, precum și exigen­țele agricultorilor. Acestea sunt pe scurt moti­vele invocate de d. Nicoleanu spre a cere ministrului să ia dis­poziții pentru ținerea de concur­suri de mașini agricole. Cum însă asemeni concursuri presupun și acordări de premii și cum ministerul de­o­cam­dată nu dispune de fonduri, s’a ho­­tărît ca în loc de premii, să sa acorde diplome sau certificate. Primul concurs se va face în Septembrie la ferma Studina, și ministerul domeniilor va invita zilele acestea la acest concurs toate fabricile de mașini agricole reprezintate actualmente în Ro­mânia. Ponor. Tribuna liberi Deva despre pădurile noastre Ministerul domeniilor a înce­put, de cât­va timp, a da o mai mare importanță pădurilor noas­tre, atât în privința exploatări­lor, cât și a împădurirea ținutu­rilor sărace în masive păduroase. Față de situația financiară în care se găsește țara, economiile acu­mulate în pădurile seculare prin neexploatarea lor în trecut, sunt bine-venite spre a mări venitul budgetar. Suntem, relativ, destul de bo­gați în­ păduri, în acele locuri unde omul n’a putut încă exploata cu înlesnire și fără cheltueli mari de instalațiuni de transport, cu alte cuvinte la munte. Acolo întâlnim acele păduri seculare, care fac admirația tu­turor vizitatorilor, în ce privește dimensiunile excepționale ala trunchi­urilor, cât și salbatecla codrilor. Pe când în Germania și Franța pădurile de molidt și brad se ex­ploatează când au o vîrstă de 100—160 ani, copacii având un diametru corespunzător de­­ 50 până la 0,60 p. m., în pădurile noastre brazi cu diametru de peste un metru nu sunt de­loc rari. Surplusul de material poate fi exploatat de Stat pentru a-șî mări venitul și este chiar în interesul său de a-1 extrage cât mai curînd, căci, ca și ori­ce altă întreprin­dere, pădurea trebue considerată ca un capital producător de ve­nituri și ca atare exploatată a­­tunci când fructifică cu procentul cel mai ridicat. Acest procent se obține în pă­durile de molidt și brad exploa­tând­u-le la etatea de 100-160 ani. De la această epocă în sus creș­terea anuală a pădurei, care re­prezintă tocmai venitul anual al ei, se micșorează necontenit, ast­fel că în păduri bătrâne procen­tul scade chiar până la */i */*, plus că lemnul provenit din ar­bori prea bătrâni este de obiceiü alterat, cu inima roșie, ca atare prețul ce se va obține din vîn­­zarea lui va fi mic. Din cele spuse până aci se vede ce pierderi însemnate sufere a­­nual Statul, prin neexploatarea la timp a pădurilor. Deja din anul trecut s’au oferit societăți streine, cu capitaluri mari, de a exploata asemenea păduri seculare, dar nu li s’a dat concesiunea, de­oare­ce condi­­țiunile lor n’au convenit de loc. Un exemplu numai , o socie­tate propusese Statului de a ex­ploata, dintr’un număr oare­care de păduri, toți arborii cari au o grosime de peste 0.40 c. m. în diametru. Negreșit că o ast­fel de exploa­tare ar fi ruinat cu desăvîrșire acela păduri, căci numărul arbo­rilor groși fiind mare, s’ar fi ex­tras aproape tot materialul din pădure, arborii rămași ar fi fost distruși și ei prin doborîrea ce­­lor­ I’alțî și suprafața s’ar fi îm­pădurit din nou cu mesteacăn, plop și fag, specii fără valoare, cari de obiceiu se instalează în urma relelor exploatări. Ast­fel s’au petrecut lucrurile, până a­­cum, cam cu toate pădurile de munte în cari a intrat toporul. Despre modul cum s’ar putea exploata pădurile noastre, vom­ vorbi în unul din articolele vii­toare. Silvicultor. Chestiuni din Capitali Vech­ile și nouile artere de com­unicațiune ale Bucureș­tilor 111 In fața Mitropoliei se afla pa­latul, curtea și grădina lui Vodă Bibescu, acum piața legumelor, ce în vechime fusese casa dom­nească a Brâncovenilor și Can­­tacuzineștilor. Ca în nici o altă parte a Bucu­­reștiului, când se fac săpături în aceste locuri, se găsesc: masivuri de zidării, bolți și beciuri colo­sale, pimnițe și tuneluri miste­rioase, cari toate denotă vechi­mea și natura istorică a acestui domnesc cuartier, sigur centrul de răsfățire al Capitalei noastre. In fața curții boerului Costa­­che Bălăceanu se înălța falnic biserica marelui mucenic Spiri­don, făcătorul de minuni, care deveni jertfa flăcărilor focului celui mare ce a bîntuit Bucu­­reștiul prin anul 1848, prefăcând atunci sfîntul locaș în cenușe , iar prin milostivenia și îndurarea luî Vodă Bibescu, fu din nou rezidită prin architectul italian Pedro Tabai, din Gorizia, adus într’adins, care s’a căznit pe cât­i a stat prin putință și i-au în­lesnit mijloacele, să clădească un monument demn, ținendu-se în­tru cât­va de stilul și arh­itec­ture Domului din Milano. Insă JULES HAUT 83 Fractul oprit - MAS £ ROMAN DE SENSAȚIE - PARTEA A DOUA Răsbunarea Rozei in Glasul de dincolo de mormint In cursul nopței trecute se ar­sese până la cea din urmă. De alt­fel, dacă el ar fi existat, ce ar fi dovedit anchetei ? Nimic, de oare­ce dînsul nu maî făgă­­duia acum relațiunile sale cu Roza. Cu toate astea se urcă sus. D. Ladouce citea niște scri­itori. — D-le, zise dînsul, am găsit prin saltarele astea mai multe bucăț­i din corespondența d­-sale cu Roza. Villaurier nu-și putu stăpâni o mișcare de surpriza. El credea că arsese toate scri­sorile Rozei și toate scrisorile Reginei. — Cam e cu putință să des­coperim și alte scrisori, și de­oare­ce corespondența aceasta mi se pare foarte curioasă, ți-aș rămânea îndatorat dacă nî sta aici cu noi. Perchizițiunea continuă înain­tea tînerului. D. Ladouce nu se înșela. Găsi și alte scrisori. Erau de tot risipite, una ici, alta dincolo. Comisarul, nepăsător, zicea nu­mai atâta, privind pe fie­care : — încă una ! . Și le arăta lui Villaurier. Iar acesta nu înțelegea nimic ; simțea că­­ nebunește. El nu cunoștea acele scrisori, nu-și amintia de ele , nu le pri­mise el. Cursa se vedea bine acum. Cum se făcea ca scrisorile să fie așa răspândite? Cu doui ani înainte, când Roza îi scria, sau la poșta res­tantă sau în strada Mont-Cenis, dînsul păstra scrisorile într’un saltar din casa unde aveau loc întâlnirile. Lăsând acea casă, vînduse mo­bilele. Insă luase pachetul de scrisori, erau toate la un loc. In noaptea trecută regăsise pa­chetul așa cum îl lăsase cu doui ani mai înainte și ’l arsese, a­­mestecând în aceleași flăcări scri­sorile nevinovate și iubitoare ale Reginei. Roza nu-i cunoștea odinioară adevăratul nume. Il știa numai după numele fals de Jean Clair­­jean. De asemenea, dînsa nu știa atunci de casa lui din Intrarea Kleber. Și toate scrisorile astea päreau a fi fost primite în Intrarea Kle­ber. De­oare­ce nu aveau plicuri, era cu neputință să se spună dacă trecuseră pe la poștă. Tim­brul ar fi precizat trimiterea și primirea. Intr’un moment întinse mâna către una din aceste hârtii pe le cari le găsia comisarul. Voia s’o citească, să ’și dea seamă. — Nu, mai târziu, zise d. La­douce. Dacă le-ai citi acum am ajunge în riscai întrebări pe cari nu am dreptul să ți se fac. Mai târziu, în cabinetul judecătorului și în fața advocatului pe care o să-l iam ca sfătuitor și ca apărător. — Ca apărător? exclamă tî­­nerul tremurând. — Da. — Așa­dar cu adevărat sânt acuzat ? — Nu­­ ești numai bănuit. — Și judecătorul o să mă țină­­ la disposiția sa? — De asta mă cam tem... O să’țî spună el însuși. Mânile lui Villaurier, într’o mișcare de turbare, se sgârciră pe fruntea lui. Și când le lăsi în jos, se vă­­zur’ă pe frunte urmele unghiilor. Perchisițiunea țină mult. Ea devenia cu atât mai amănunțită, cu cât dădea rezultate, și încă rezultate cu totul neașteptate. D. Marcel Francisc era hotărît să lase pe Villaurier în libertate, în cazul când perchizițiunea nu a­­vea să ofere o bază anchetei. Perchizițiunea 7 dăduse acea­stă bază. După două ore eșiră cu toții din casă, Villaurier intrase acolo aproape liber încă și eș ia prizonier. Câte­ și patru se întoarseră la palatul de justiție. Și când se aflară în cabinetul judecătorului, acesta zise : — D-Ie, legea nouă asupra reformei instrucției criminale îți dă dreptul,—din moment ce in­culparea contra d-tale este men­ținută,—să’țî alegi un advocat sfă­tuitor. — Trebue dar ea în cel mai scurt timp să’i spui numele, de­­clarându’l sau grefierului meu, sau șefului închisorea în care am să te trimit... — Am să ușez de dreptul meu. Judecătorul se înclină. — Am să fac mențiune des­pre aceasta în procesul-verbal... — Am eu timp de gândire, de alegere ?... — De Asigur... Legea nu fi­xează nici un termen de gândire, însă e absolut necesar ca alege­rea advocatului consilier să se facă foarte repede. înțelegi și d-ta­că nu e admisibil ca incul­patul să poată amâna interoga­torul după voința lui... — Dar dacă n’aș putea lua o hotărîre în cele 24 de ore urmă­toare. — Atunci eu voi­ fi în drept să consider atitudinea d-tale ca un refuz și să’țî numesc eu în­sumi un consilier din oficiu. — Ei bine, n’o să întârzii 24 de ore, d-le. — Ți-am ales deja un avocat ? — Da. — Cine este ? — E un vechiu conșcolar pe care nu l-am revăzut de mult timp, căci viața, pe care « du­­cem unul și altul, nu ne apropie de foc. Odinioară ’mi era prieten și o să ’mi rodevie prieten ve­­zându-me nenorocit. Avocatul acesta se numește Guidom Ju­vardin. Judecătorul se întoarse spre grefierul său. — înseamnă numele aceasta. Și lui Villaurier îi zise: — Eu cunosc foarte bine pe Juvardin și ’ți spun că am avut o idee minunată alegându’l pe dînsul... Jean Villaurier fu dus la în­chisoare. In aceeași zi, judecătorul dădu de veste lui Juvardin. Aceasta primi însărcinarea de a fi sfătuitorul lui Villaumier. O­­m­orul Rozei îl turburase adânc și, ca și tot Parisul, aștepta cu nerăbdare dezlegarea enigm­ă. Aproape îndată judecătorul îî trimise scrisoarea de convocare, recomandată. Trimiterea scriso­­rei fu constatată printr-un proces­­verbal, la care se anexă chitanța liberală de poștă. După prescripția legil, trebu­­iau să treacă 24 de ore până la luarea interogatorului; în scri­soare se arăta și ora interoga­torului și se spunea lui Juvar­din că dosarul afacere­­i se pu­tea pune la dispoziție in aceeași zi chiar. Ce se petrecu în intervalul a­­celor 24 de ore ? Îngerul morțeî plutia asupra căsuței din strada Sf. Elefterie. Jerome, Mariana și Regina se întorseseră de la cimitir. De aci înainte totul era sfârșit. Amb­ii ținuseră să-î urmeze până acasă la întoarcerea de la tristul calvar pe care -l urcaseră. Erau iubiți în mahala, li sa dă­dură tot felul de mângâieri; apoi amb­ii plecaseră unul câte unul. Nu rămăsese lângă el de­cât Gaspard, care era cu ochii um­flați de plâns. De o sută de ori, dînsul se întrebase în această lugubră zi de adio etern : — De ce a murit dînsa ? Dacă a fost ucisă, de ce a fost ucisă? Dacă s’a sinucis, de­ ce s’a sinu­cis ? Eu o iertasem și o iubiam cs și mai înainte. Dînsa știa asta.Ar fi putut să Se felicită. Și iat’o de-odată moartă. Scrisoarea pe care o avea la sine ar fi putut de sigur să-i dea explicația pe care o căuta, însă era prea respectos față de voința moartei pentru ca numai să se gândească măcar s-o deschidă. Domina o adâncă tăcere în mica sală de mâncare, unde in­traseră câte și patru. Erau așa de zdrobiți în­cât nu puteau să vorbească. Acum­ nu mai putea să fie vor­ba ca să plece din Paris. Mor­­mîntul Rozei nu-l läsau să sa depărteze ; trebuiau să stea lân­gă el. Marele orologiu, îmbrăcat în lemn, fusese și el reașezat la lo­cul lui și numai el, cu lic-taoul lui sonor, ritmând bucuriile și durerile,întrerupea tăcerea casei» Portița gradinei se deschise % cum încet și un om intră o curte. Omul acesta păru în urmă s sta la îndouială pe pragul casei. Se uita gânditor la lucruri­l* foarte simple din jurul seu, la banca de sub copacul umbros, la liliecii de pe lângă gard, ale căror frunze începuseră să se ®>­suce, de­și timpul nu era înaintat, la scaunele de fer din grădiniță. De­sigur, lucrurile astea’î erau­ familiare sau că’l puneau în mi­rare. Poate se întreba de ce cru­da întâmplare alesese pentru » așa dramă acea casă liniștită, so cer­așii de pace și de fericire. Ia sfîrșit intră în casă. (Va urma).

Next