Universul, iunie 1932 (Anul 49, nr. 149-177)

1932-06-10 / nr. 158

anulXLK 6 Pagini EXEMPLARUL’ sllUISI CAZZAVILLAN fit Tari: 5 Ee! In Străinătate: 6 Lei In Austria: S. C.30. § P­ag­inî Nr. 158 Vineri 10 Iunie 1932 CELE DIN URMA STIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA Telegrafice si telefonice REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Str. Brezoianu No. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI are numerele: 3-1370 ; 3-1371; 3-1372 ; 3-1373 ; 3-1374; 3-5843. DIRECTORI STELIAN POPESCU învăţătură de minte Oricâte neplăceri ne vor fi pricinuit constatările con­semnate de d. prof. Charles Rist in raportul său, trebue să fim recunoscători d-lui Argetoianu că a determi­nat vizita expertului francez, chiar dacă ea a fost plătită cu căderea guvernului. Şi spunem că trebue să fim recunoscători, pentru că documentările d-lui Rist asupra situaţiei finanţelor şi creditului nostru sunt pentru noi toţi o cutremurătoare deşteptare la realitate. Şi nu atât prin noutatea faptelor desvăluite şi nici prin valoa­rea soluţiilor formulate. Ma­joritatea­ faptelor enumerate de d. Rist în raportul său ne erau de mult cunoscute. Ele au format doar obiectul cri­ticelor şi campaniilor de pre­să, pe care In deosebi ziarul nostru le-a susţinut cu ho­­tărîre, in scopul de a deştep­ta atenţia factorilor de răs­pundere asupra lor şi pentru a solidariza cu noi opinia publică, in scopul de a deter­mina Înlăturarea răului sau măcar Îndulcirea lui. De multe ori am reuşit, re­cunoaştem. Dar de foarte multe ori alarma noastră s’a pierdut in vânt, pentru ca azi să avem trista satisfacţie de a vedea prevederile noas­tre împlinite, in timp ce răul s’a încuibat adânc, aproape Ireparabil, In organismul no­stru. Deci nu pentru noutatea constatărilor ce cuprinde, am fi tentaţi să salutănuvenirea pe lume a raportului Rist, care, In definitiv, nu aduce nici o revelaţie peste cele ştiute de noi. Dar importan­ţa şi binevenirea lui stau tocmai In faptul, că adevă­rurile crude ce cuprinde nu vin dela unii de-ai noştri — opinia publică, obicinuită cu bârfelile, cu Învinuirile, cu înjurăturile dintre noi, nu mai dă crezare sau nu se mai lasă impresionată azi nici In faţa criticelor celor mai întemeiate — ci, adevă­rurile acestea crude vin de data aceasta dela un strein cu autoritatea d-lui Rist, ca­re, deși prieten — adică toc­mai pentru că ne e prieten— nu ne ascunde nimic din ceea ce a văzut, gândind că doar-doar ne-am desmetici. Și dacă am avea un regret in legătură cu raportul d-lui Rist, el n’ar putea fi de cât acela că n’a venit mai de vreme, înainte de a ne îi prăbuşit In abisul de azi. Dar măcar, acum, In cea­sul cel din urmă, ar 11 de do­rit ca documentul Rist să fie un „memento“ pentru toţi dregătorii ţării şi In acelaş timp un îndemn la legămân­tul că vor rupe cu mentali­tatea, cu moravurile şi mai ales cu practicele trecutului, pentru a reintra în cadrul ordinei şi onestităţii politice, administrative şi financiare, bazate pe respectul legilor şi al contractelor, fără de care viaţa unui stat devine hao­tică şi precară, bătută de toate primejdiile. 9 Iunie 1848 — O zi istoricii.—Proclamaţia şi proectul de constituţie — Se Împlinesc astăzi 84 de ani de la proclamaţia lansată la Is­laz In ziua memorabilă de 9 Iu­nie 1848, — proclamaţie care a fost însoţită şi de un proect de constituţie. Mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu din Ţara Românească a dat roadele ei. Tineretul intelectual în frunte cu fraţii Goleşti şi Brătieni, cu Ion Eliade Rădulescu, Const. Rosetti şi I. Câmpineanu. Îm­părtăşeau ideile liberale, încă din 1845, Ion Brătianu şi C. Rosetti, care studiau la Paris, însufleţiţi de ideile ma­rilor revoluţionari francezi, cău­tau să dobândească şi pentru ţara lor, libertăţi şi drepturi. Ei au întemeiat în capitala Franţei o societate studenţeas­că şi o bibliotecă românească. C. Rosetti făcea parte din co­mitetul democrat prezidat de Louis Blanc, iar Ion Brătianu a atras de partea cauzei popo­rului român pe Edgard Quinet. Izbucnind revoluţia in Fran­ţa, în 1848, au plecat la Bucu­reşti Ioan şi Dumitru Bră­tianu. Ei s-au oprit la Viena, unde au luat contact cu studenţii ro­mâni de acolo şi apoi au intrat în Bucureşti cu scopul de a deş­tepta poporul. In Ţara Românească domnea Bibescu. Ceilalţi intelectuali şi înfocaţi patrioţi, membri ai so­cietăţii „Dreptate-Frăţie“—Ion Câmpineanu, I. I’nica, Tell, Ce­sar Boliac, D. Bolintineanu, N. Bălcescu, — ca şi Ion Eliade Rădulescu, erau hotărîţi ca, prin orice sacrificii, să asigure poporului român un regim de libertate. Fraţii Brătieni au venit in mijlocul lor şi cu toţii au pre­gătit reformele. Prinţul Bibescu credea că va opri curentul revoluţionar şi se consideră stăpân pe situaţie. Adversar al reformelor, domni­torul Bibescu se pregătea să a­­resteze pe capii mişcării revo­luţionare. In timpul acela comitetul de 12 din care făceau parte fraţii Goleşti, fraţii Brătieni, Rosetti, Ion Ghica, Boliac, fraţii Băl­­ceşti şi Ion Eliade Rădulescu, s’a adunat într’o consfătuire secretă şi a hotărît să înceapă mişcarea în toată ţara. Ei au pregătit programul. Ion Eliade Rădulescu a tipărit, în tip. Cu­rierului Românesc, textul unei procl­amaţiuni şi a constituţiei. I Eliade Rădulescu, care era foarte popular, a început să a­­taţe negustorimea din Bucu­reşti împotriva regimului de guvernământ şi a ruşilor, pe când ceilalţi partizani ai miş­cării cutreerau oraşele, târgu­rile şi satele. In ziua de 7 iu­nie 1848, prinţul Bibescu a dat o proclamaţie către săteni prin care cerea acestora să prindă şi să predea autorităţilor pe toţi agenţii revoluţionari. După înţelegerea stabilită, Intre ei, I. Eliade Rădulescu şi Ştefan Golescu au plecat în jud. Romanaţi, ca să se întâl­nească la Islaz cu maiorul Tell, partizan al revoluţiei, care dis­punea de trupa sa. El s’au dus la Islaz, unde îm­preună cu căpitanul N. .Pleşo­­ianu şi preotul Radu Şapcă din corn. Celei, au adunat pe săte­nii din comunele învecinate, în ziua de 9 iunie şi le-au cetit proclamaţia ce fusese redac­tată şi tipărită de Eliade, în Bucureşti, care cuprindea şi proectul de constituţie (21 de articole). In aceiaş localitate s’a constituit un guvern provi­zoriu revoluţionar din care au făcut parte: I. Eliade Rădules­cu, Ştefan Golescu, maiorul Christian Tell, căpitanul Nico­­lae Pleşoianu şi preotul Radu Şapcă. In proclamaţia de la Islaz se prevedea autonomia ţării, păs­­trându-se raportul de suzera­nitate cu Turcia, înlăturarea protectoratului rusesc şi a re­gulamentului organic; apoi a­­sigurarea libertăţilor cetăţe­neşti, egalitatea drepturilor po­litice, libertatea absolută a ti­parului, emanciparea clăcaşi­­lor şi împroprietărirea lor prin despăgubire; emanciparea mă­năstirilor închinate; desrobirea ţiganilor; desfiinţarea privile­giilor şi rangurilor; alegerea domnului pe termen de 5 ani; responsabilitatea miniştrilor; desfiinţarea pedepsei cu moarte ş. a. Se urmărea înfiinţarea u­­nei republici constituţionale democratice. PROCLAMAŢIA DREPTURI­LOR NAŢIONALE ŞI CE­TĂŢENEŞTI Iată o parte din textul pro­clamaţiei de la Islaz : „Poporul, decretând odată drepturile civile şi politice ce le-a avut tot­deauna tot cetă­ţeanul, declară că tot Românul e liber, tot Românul e nobil, tot Românul e un Domn. Prin ur­mare, de azi înainte desfiin­ţează orice pedeapsă cu bătaia şi rumpe în obrazul gâzilor ori­ce bici şi ori­ce varga, ce de­grada demnitatea cetăţeanului. Bătaia dar se ridică de la ori­ce dregătorie şi cu atâta mai vâr­tos din rândurile soldaţilor. Poporul Român, deşi nu cu­ Continuare in pag. 2-a 130 km. pe oră cu trenul Londra, 7 (Rador). — Calea ferată engleză a stabilit un nou record de iuţeală. Distanţa dintre Swindon şi Paddington K­a ***1­ a fost străbătută cu o iuţeală medie de 130,5 km. pe oră. O parte a acestui traect a fost parcursă la o iuţeală superi­­oa­ră SOLDATUI Ce nume ai avut, nu ştiu Şi nimeni nu-l va şti vre­odată; Nici slovă nu a fost săpată Pe gloriosul tău sicriu Pierdut sub brazda ’nsângerată..!3s^ Slăvit prin Ordinul de Zi Nu te-am văzut trecut anume, Tu eşti Soldatul fără nume Ce’n veci de veci se va numi Ostaşul cel mai sfânt din lume. Ostaş ! Soldat necunoscut ! Ce nume-ar fi să te slăvească?... Tu te-ai luptat şi ai căzut Acolo unde te-ai născut, Pe sfânta brazdă părintească... NECUNOSCUT Şi dacă tot ce-a fost pământ Revine vieţii pieri­toare, Tu dormi sub marele-ţi mormânt­­Cu tot ce-a fost frumos şi sfânt, Cu moartea ta nemuritoare. Tu dormi trudit de-atâta drum, De-atâta luptă sbuciumată, Dar viaţa ta sacrificată E flacăra care de-acum n . ! Nu se va stinge niciodată ! MIRCEA DEM. RĂDULESCU Români vrednici de generalul RADU R. ROSETTI In ziua când se pomenesc su­fletele tuturor acelor căzuţi în lupta pentru întregirea neamu­lui se cuvine, cred, să se pome­nească fapte îndeplinite de eroi modeşti, fapte mari însă prin felul cum au fost îndeplinite şi meritând cu atât mai mult să fie date în vileag, cu cât nu sunt în­deobşte cunoscute. Dacă, spre ruşinea neamului, s’au găsit, în teritoriul ocupat vremelnic de duşmani, din toamna 1916 şi până în acea a anului 1918, fiinţe care s‘au pus­ în slujba duşmanului sau cari au avut faţă de acesta o pur­tare nepotrivită împrejurărilor — şi aceştia trebue să rămână dea pururea înfieraţi — au fost însă şi mai mulţi români şi ro­mânce, «care, fie că’ nu s’au dat la o parte dela îndeplinirea unei datorii,­ când au fofet'puşi în faţa ei, ba chiar , au luat iniţiative plineo de răspundere şi de­ pri­mejdie.' . ■ • ■ ■<. A ■ Un ' francez—Septimel Gorceix — a povestit­ acum trei ani.'în' „Revue des Deux Mondes“,­ pe­ripețiile 'evaziunii 'sale dintr’o tabără de •'prizonieri din Bohe­mia, : străbaterea Munteniei1^ și trecerea peste • liniile dușmane de pe ‘­Furia. • Cu toată suprave-' gherea trupelor iham'iefe de o­­cupaţie, cu toată asprimea pe­depselor ■date'fără cruţare ace­lor romă­ni cari adăposteau, pri­zonieri, ; sau " le înlesneau ” fuga, Gorceix,; şi tovarăşul lui Rahir, au găsit,'­ la simpla lor afirmare că erau francezi fugind din prinsoare duşmană : bună pri-­ mire, adăpostire, hrană şi, la nevoe, întovărăşire. Şi faptele­­ acelor foarte numeroşi ale că­ror nume nu le dă autorul, dar ale căror purtări omeneşti şi curajoase, sunt arătate în cu­vinte simple şi faptele celor nu­miţi : Constantin Prundeanu, în­văţător în Cătunele (Mehedinţi), Gheorghe Birăescu şi Ilie Sora din Bucureşti (str. Francmasonă No. 15), nu trebue uitate, pentru că ele dovedesc, chiar la cei mai modeşti, un simţ desvoltat al datoriei, ducând la făptuirea naturală de acţiuni curagioase, ale căror urmări puteau însă să le fie fatale. Dacă fuga celor doi eclavaţi francezi s'a isprăvit cu bine şi fără neplăceri pentru acei cari-i ajutaseră, lucruile nu s’au întâmplat totdeauna aşa. Şi iată o pildă : La retragerea armatelor noas­­tre, Vasile Chilian, fiu de răzeş din Vidra (judeţul Putna) şi fost primar în acea comună, a primit de bună voe să culeagă şi să transmită, trupelor noastre, informaţiini asupra inamicului iar ulterior s’a ocupat şi cu aju­torarea trecerei peste liniile duşmane a ostaşilor români, că­zuţi prizonieri şi fugiţi din ta­berele duşmanului. Pentru îndeplinirea însărci­nărilor ce-şi luase, Chilian or­ganiză un întreg serviciu. In comuna Lopătari , (judeţul Buzău), o cusctă a lui Chilian, văduva­­• Maria Dragoş Beşliu ,ajutată de­­ fiica sa Ana Beş­liu, Tudora Enăchescu, învăţă­toarea, Maria Sârbescu, Ecateri­­na preot Stănescu, Cârstea Bre­­beanu, Gh. Beşliu, Ton Bărăboi, Ion Albu şi familia Drăgan) pri­mea şi adăpostea pe acei cari fugeau, le dădea hrană, bani şi haine şi apoi îi trimetea, ,cu Ton Ursu zis Moldovanu, lui V. Chi­lian. , ,­­ In ‘Comuna Bisoca (judeţul Râmnicul-Sărat) adăpost­irea şi­ îndrumarea se­ făcea de: Nicolae Cojocaru şi de învăţătorul :Năs- ' lase Deşliu. Fugarii, ajunşi pe Putna, erau adăpostiţi în podul morii, pe care V. Chilian căpătase învoi­rea nemţilor să o construiască, la Balta Colacului. De aci, aju­tat de : Tom­a Cotea din Vidra, Dumitrache ,Pantazică din Ti­­chiriş "şi "Ştefanache- Săcăluş din» Păuleşti, Chilian 'ducea * pe fu­gari .până la boeiurile, cele mai p­riel­nice . din. apropierea fron­tului. Mulţi foşti prizonieri au­ reuşit' astfel' să .ajungă în* liniile noastre, ’ adifeând cu ei şi veşti dela Chilian. De buna lor sosire Chilian era vestit prin trei lo­vituri de tun, trase de ai noştri, în casa singuratecăi din margi­nea pădurei Poenile şi alte trei trase în dosul satului ,Tichiriş. La 23 Aprilie 1917, sosesc în­­ spatele frontului duşman căpi­tanul Barbu Pârâianu şi locote­nentul Iancu Popescu. Stau adă­postiţi până la 20 Mai, când’sunt duşi, de’Tortia Cotea şi Ştefăna­­che Sacăluşi, la moara lui Chi­lian. Cu încă alţi prizonieri plec, la 21 Mai, cu V. Chilian, care-i conduce până într’un loc, arătându-le drumul spre Putna. Ajunşi la râu fugarii intră în , el, dar apa este adâncă şi un­­ plutonier Georgescu, care nu ştia să înoate, începe a se cu­fundă şi strigă după ajutor. Germanii îl aud şi deschid fo­cul, luând apoi pe toţi românii prizonieri. Asupra locotenentu­lui Popescu, grav rănit şi mort a doua zi în spitalul german din Odobeşti, se găsesc hărţi, schi­ţe şi scrisori iscălite de Vasile Chilian. Acesta este arestat şi judecat, după o lungă preven­ţie, de curtea marţială a divi­ziei 89 germane. Sentinţa se dă abia în August. Vasile Chilian, Tom­a Costea, Ştefănache Săcă­luş, Dumitrache­ Pantazică au fost condamnaţi la moarte iar complicii lor la numeroşi ani de muncă silnică şi de închisoare. Sentinţa de moarte s’a execu­tat la 17 August 1917. Veşnică fie pomenirea lui Va­sile Chilian şi a tovarăşilor săi de fapte şi de suferinţe şi re­cunoscătoare fie amintirea­ pe care să o păstrăm atât lor, cât şi tuturor acelora cari, ,în atmos­fera de imoralitate şi de mişelie creată şi, încurajată de duşmani, au adus,, într'un chip sau altul, cinste "numelui de român! —— _­OXO —— Un avans la dispoziţia Austriei Paris, 7 (Rador). — Ziarul „Echo de Paris“ scrie că Consi­liul de miniştri ce s’a ţinut ori, n’a luat nici o hotărire în pri­vinţa împrumutului cerut de Austria şi recomandat de co­mitetul de experţi, care se află întrunit la Paris. D. Germain Martin a fost în­sărcinat să prezinte un raport asupra acestei chestiuni care urmează a fi discutată la pri­ma ocazie. Ziarul adaogă că pare a exista păreri deosebite intre membrii ministerului, a­­supra chestiunii împrumutului. ■ Spre a ușura luarea unei ho­­tărîri este posibil să se recurgă, după propunerea , comitetului financiar, la un avans­ care va fi pus la dispoziţia Austriei in tranşe succesive şi reduse. FILME Eri şi azi. -Cititorul ...nostru... • d. • G\A­­postoliu t­eavărător - pensionar, ne''comunică o întâmplare, con­trastând­, cu moravurile, de as­tăzi.'"'. 1 : ‘ J ; ■ . \ ' ,t ! .„E' mult^de-atunci.^ O'^delega­­ţie­ de institutori din­ Galaţi ve­nise la Bucureşti, caj să se plângă că nu li se achitau gra-,­daţiile. Printre ei erau­ I. Plă­­vănescu, V. Chimet, Anton­ Ico­­nomu,­I. Răşcanu. Negăsind pe şeful finanţelor, P. P. Carp, la minister şi gră­biţi să se înapoeze la şcoli, s’au dus de-a dreptul acasă la d-sa. Conu Petrache i-a primit în salonul casei lui boereşti, i-a poftit pe fotolii şi a luat şi el loc lângă ei, ca între musafiri prieteni. — Ei, acum spuneţi, ce v-a a­­dus la mine? Purtătorul de cuvânt, Ion Plă­­vănescu, i-a spus cum au colin­dat pe la primul ministru, care i-a trimis la ministrul instruc­ţiunii, iar acesta i-a trimis la el,­precum şi atâtea şi atâtea în legătură cu chestiunea în ca­re erau nedreptăţiţi. Comuna Galaţi, care plătia din bugetul ei personalul didactic al câtorva şcoale primare, le achita numai salarul de bază şi refuza să le acorde şi gradaţiile le care a­vea­u dreptul prin legea de la 1883, cum primiau colegii lor dela şcoalele din acea­ locali­tate, plătiţi de Stat. Conu Petrache îi privia cli­pind des, când cu monoclu, când fără monoclu, şi asculta. De­odată bătu din palme — vechea sonerie boerească —­ şi logofă­tul i'apăru în pragul uşei.­­— Te­ rog, fă-ne câ­teo cafeal 'Logofătul n’a­ întârziat şi a o­­ferit, după obiceiul casei, întâiu fiecărui musafir, câte, o ceaşcă de cafea, şi fireşte, celui din ur­­mă, gazdei, lui, „conu Petra­che“. La cafea,­­ încă Ion Plăvănes­­cu, mai avusese câte ceva de a­­dăugat. r. ’­­) Cu ochii lui mari şi vii, dar cu buzele gâdilate de o glumă, conu Petrache, care tăcuse tot timpul, le-a răspuns: — Nu vă am în bugetul Sta­tului. Pe de altă parte nu mă pot amesteca în bugetul comu­nei Galaţi. Dacă n’a­ţi căpătat nici dela mine ceea ce aţi crezut că aveţi dreptul să aşteptaţi, vă rog, spuneţi colegilor d-voastră în suferinţă dela Galaţi, că nu v’a fost în zadar venitul la Bu­cureşti, ci că tot aţi căpătat ce­va. Sau cum s’ar zice: în loc de gradaţii, după atâta alergătură pela ministere, v’aţi ales c’o ca­fea. Şi conu Petrache a început a râde. Au făcut haz şi delega­ţii, cari au eşit dela „boemi­ Petrache Carp, râzând cu ho­hot. Tot aşa, au făcut haz la Galaţi şi­­colegii în suferinţă”. N’a întârziat însă prea mult şi Take Ionescu a trecut şcoalele comunale din Galaţi în buge­­tul Statului, cu drept la grada­ţie, pentru institutorii nedrep­­tăţiţi”. Iar astăzi­­... ~ Do» Jos* Ale tale dintru ale tale Cele mai violente ziare împo­triva înfăptuirii cabinetului Vaida sunt „Neamul Româ­nesc“, oficiosul d-lui Iorga şi „Ţara Noastră“, oficiosul d-lui Octavian Goga. 9 D. Octavian Goga este şeful unui partid înfiinţat numai de un trimestru şi înfiinţat în nu­mele regelui. Nu mă ocup de faptul acestei creaţiuni, nici nu critic pe d. Goga pentru că şi-a înfiinţat partidul în numele regelui ! Dar îl întreb : Oare guvernul Vaida nu este opera exclusivă a „factorului consti­tuţional ?“ Oare pietrele cu care ame­ninţă „Ţara Noastră“ guvernul cel nou, aruncate fiind cu atâta vehemenţă, nu vor trece peste capul d-lui Vaida ? Şi atunci întreb : cum rămâne cu soarta partidului înfiinţat în numele regelui ? Cât priveşte vehemenţele d-lui Iorga, cazul este încă şi mai interesant. Este o răzbu­nare a zeiţei „Dreptatea ima­nentă“ împotriva acelora cari, ameţiţi de înălţări peste pute­rile sufletului lor, sunt prăvă­liţi în abisul etern. Apoi, nu este tot d. Iorga a­­celaş domn Iorga care în Ca­meră a strigat unui deputat ca­re-i cerea respectul Constitu­ţiei : — „Dumneata rămâi cu Con­stituţia, iar eu rămân cu pu­terea Oare, nu tot domnia-sa este cel care, în acelaş parlament, a făcut apologia monarhiei abso­lute, adăugând că formula „Re­gele domneşte, iar nu guver­nează“ este o născocire a re­voluţiei franceze pe care d-sa nu o împărtăşeşte ? Oare nu d. Iorga şi tot d. Iorga este ministrul care a de­clarat de pe banca ministerială că d-sa înţelege guvernul prin­­tr’un ministru puternic, care să nu depindă decât de rege ? D. Iorga, fireşte, a făcut toa­te aceste declaraţiuni fără con­vingere, dar numai din meşte­şugită diplomaţie, a crezut că, linguşind, se va întări. Dar, de­geaba, deşi a fost profesorul re­gelui, nu-i cunoaşte firea ! De aceea eu am scris într’un articol publicat acum câteva luni, a doua zi după aceste pe­nibile declaraţiuni : „De­asupra capului tutu­ror favoriţilor atârnă sabia dis­­graţiei !“ Ce este, oare, cabinetul Vai­da decât opera unui rege aşa cum l-a dorit d. Iorga ? Dacă miniştrii trebue să depindă numai de rege, cine altul de­cât regele avea dreptul să păs­treze pe d. Iorga în fruntea gu­vernului şi cine avea dreptul sfânt ca să-l... demisioneze ? Fireşte, ignoranţii care mai cred încă în elucubraţiile re­voluţiei franceze, pot să soco­tească stranie, — nu îndepăr­tarea guvernului Iorga, căci pe aceea o aprobă toată lumea —, dar alcătuirea cabinetului Vai­da, numai savantul istoric de la Vălenii de Munte nu are drep­tul acesta. In privinţa cabinetului Vaida „Universul“ îşi va spune cuvân­tul cu aceiaş libertate de cu­vânt cu care şi-a spus-o şi faţă de guvernele anterioare expe­rienţei de 13 luni, şi faţă de această experienţă. Deocamdată ne mărginim a constata eterna concluzie a pă­rerilor contra naturii. Dacă ministerul Vaida ar fi ieşit din alegeri libere, dacă l-ar fi impus parlamentul, dacă l-ar fi adus o revoluţie, protes­tările d-lui Iorga ar avea ros­tul lor. Dar cabinetul Vaida este ope­ra regelui, atunci de ce se plân­ge favoritul disgraţiat ?!... CONSTANTIN BACALBAŞA Violent incendiu la Cleveland New-York, 7 (Rador). ---Unul din cele mai mari hoteluri din Cleveland a fost nimicit de un violent incendiu. Focul s-a pro­dus din cauza unei ex­plozii a rezervoriului de ţiţei. Flăcările au cuprins cu iuţeală vertiginoasă scă­rile principale, împiede­când astfel pe cei aflaţi în camere să se salveze. La sosirea pompierilor, numeroase persoane se aflau suspendate la fe­restre, de­oarece came­rele erau în flăcări. Pom­pierii au desfăşurat ac­ţiunea de salvare cu mult eroism şi majoritatea ce­lor aflaţi în hotel au pu­tut fi scăpaţi. Au murit totuși şeuse persoane, iar vreo două­zeci au fost internate în spital, arsurile lor fiind grave. Continuare in pag. 2-p. Scrisori din Italia de VERAX — Marmore care vorbesc — Roma, Iunie E bine să evadezi din când în când din tristeţile şi grijile prezentului. De luni de zile, tot privind un orizont continuu întune­cat de nori, spiritele se poso­­morăsc, reaua dispoziţie creşte şi cea mai mică discuţie între oamenii de stat ca şi cele din­tre băcan şi brutar iau propor­ţii apocaliptice ca şi când s’ar apropia sfârşitul lumii. Nu se mai vorbeşte decât de proble­me urgente şi de catastrofe i­­minente şi toate săbiile lui Da­mocles par suspendate deasu­pra capetelor noastre. In fond, prezicerile nu ser­vesc la nimic, de vreme ce, în definitiv, totdeauna se întâm­plă tocmai lucrul pe care nu l-ai prevăzut. Pe de altă parte sunt pro­bleme care vor continua să ră­mână nerezolvate întocmai ca și aceea a cuadraturii cercului; nenumărate catastrofe vor continua să nu se realizeze şi la urma urmelor se prea poate ca săbiile lui Damocles să nu fie decât nişte săbii de lemn. In sfârşit, în ce priveşte sfâr­şitul lumii, să admitem că mai curând sau mai târziu se va sfârşi o lume, dacă nu lumea. Alta o va înlocui, care, proba­bil, că nu va fi mai bună, nici mai rea decât actuala. L­a urma urmelor, spunea ci­neva, am început să fim sătui de a tot spune: ne-am săturat. In momentul de faţă ne bu­curăm de un fel de răgaz, ceva cam ca un fel de vacanţe po­litice. După cele ce nu s’au ho­­tărît la Londra cu prilejul con­ferinţei danubiene şi după cele ce nu s’au hotărît la Geneva în chestia dezarmării, nu ne mai rămâne decât să aşteptăm cele ce nu se vor hotărî la Lau­­sana în privinţa datoriilor şi a reparaţiilor. După care, se va găsi desigur un motiv plauzibil ca să se promită muritorilor întrunirea altei conferinţe. La drept vorbind, nu importă ceea­ce obţii, ci ceea ce poţi spera... Şi e bine să ţii cupa speran­ţei cât mai departe de buzele însetatului. Asta înseamnă în­ţelepciune politică şi constitue partea cea mai uşoară din ro­lul diplomaţilor. CENZORI DE PIATRA Trăim deci zile de repaos, un repaos foarte relativ şi e plă­cut să te plimbi la soare, un soare încă tânăr şi blajin. Azi am vrut să revedem şi să ascultăm vechile statui pe care poporul roman le făcuse inter­pretele sale. Erau câteva per­sonagii de marmoră răspândi­te în cele patru colţuri ale ce­tăţii eterne. Istoricii şi arheologii încer­caseră în zadar să le descopere origina şi identitatea. Poporul roman, dimpotrivă, fără să se sinchisească de a­­devărul istoric, boteză pe ace­ste personagii anonime cu nu­me fanteziste. Afară de sfân­tul Petru şi sfântul Paul, cari domină intrarea podului Sânt Angelo, a căror stare civilă nu putea fi schimbată, un bust oarecare fu botezat Doamna Lucreţia, altul abatele Ludovic, altul babuinul şi altul în sfâr­şit licheaua. Toţi deveniră personagii vii, simboluri şi interpreţi ai spi­ritului popular şi cu ajutorul unor tăbliţe atârnate în tim­pul nopţii de aceste statui, cen­zori, cari nu ţineau să fie cu­noscuţi, dădeau astfel curs li­ber vervei lor satirice. Aceasta se petrecu mai ales în Roma pontificală şi anume între anii 1769 şi 1870. Guvernul papal e, fireşte, foarte părintesc, dar toată lumea ştie că părinţii au uneori mâna cam grea... Ro­mânii pe de altă parte sunt, ce e drept, buni fii, dar nu prea sunt respectuoşi şi nimic nu li se pare mai uşor ca de a-şi bate joc de autoritatea papală prin­ versuri, uneori prin sone­te întregi şi mai adesea prin mici dialoguri ce se schimbau de la o statue la alta. D-na Lu­creţia, de pildă, punea o în­trebare şi a doua zi babuinul îi răspundea. PASQUINO ŞI MARFORIO In curând cei mai faimoşi printre aceste personagii de

Next