Viitorul, octombrie 1911 (Anul 5, nr. 1316-1339)

1911-10-27 / nr. 1338

ANUL AL PATRULEA—No. 1888-2 bani ABONAMENTE In țară............................ an 18 lei................șease luni 9 lei In străinătate .... in an 30 lei...............șease luni 18 lei Abonamentele Încep la 1 și 15 ale fiecărei luni —PENTRU PREOȚI SI INVATATORI PREȚUL ABONAMENTULUI PE JUMĂTATE— REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA STRADA ACADEMIEI. 17. — BUCUREȘTfe^ ------­REDACȚIA: TELEFON 13/47 ADMINISTRAȚIA: TELEFON 22/39 ‘1 LN­NGIURI COMERCIALE rp 7 pe o coloană în pagina III...........................50 bani Lipăi corp 7 pe o coloană în pagina IV...........................30 bani VJipsrți și reclame pagina III lima ........................................2 lei A SE ADRESA LA ADMINISTRAȚIE SI LA AGENȚIA EMIL M­ELBERT 5bani înțelesul C­onsfătuirei de Duminică Sfilul partidului liberal a chemat La consfătuire pentru Duminică pe reprezentanții or­ganizațiilor din țară. Este cel dintâ­­ semn al lup­tei energice pe care par­tidul liberal se simte dator să-l dea țării. împrejurările in care ne-am retras de la guvern sunt îndes­tul de cunoscute. Precum am spus-o și în manifestul-progr­aam din Ianuarie, am socotit că, după rezultatele­­ pozitive ob­ținute prin guvernarea noastră, opera savirșită mai avea tre­buință de o ultimă dovadă a binefăcătoarei ei însemnătăți: respectul adversarilor noștri po­litici. H.a crezut, anume, că un singur mijloc era de a-i convinge și pe dinști de utili­tatea națională și socială a o­­perei noastre: sa-i punem pe ei înșiși in masură s’o cunoască și, in fața înaltelor răspunderi ce vor avea, s’o respecte și s’o aplice. Trebuie să mărturisim însă că ne-am înșelat. I-am consi­derat pe adversarii noștri și mai înțelepți și mai patrioți de­cît sunt in realitate. E ade­vărat că la o guvernare fecun­dă nu ne-am­ așteptat nicio­dată din partea­­ lor, dar la o guvernare onestă, curată, că­lăuzită de intențiuni bune am avut naivitatea să ne așteptăm. Știam că de o acțiune­ profun­dă de îndrumare a vieții noas­­­­tre politice și sociale nu vor fi capabili; ne închipuiam insa că vor fi, cel puțin, in stare să dea țârii un guvern care, pe de o parte, să mențină ceea­­ce s’a cîștigat iar pe de alta, prin nivelul său moral, să în­tărească în opinia publică în­crederea în clasele guvernante. Dezamăgirea ne-a venit insa mai cruda și mai repede decit și-ar fi putut imagina cel mai pesimist dintre observatorii vie­ții noastre publice. Astă­zi nu mai e nici o în­doiala : guvernul actual nu nu­­numai ca nu e guvernul con­­servațiunei naționale ci, prin toată ‘atitudinea sa, e guvernat prin excelență al distrucțiunei naționale, întărit prin alegerile cele mai impure ce s’au cunoscut în ultimele decenii, lăsat in prada aventurierilor și a sam­sarilor politici, lipsit de ori­­­ce busola in acțiunea sa afară , de aceea a interesului per­sonal și a pasiunilor meschine, rănind­ sentimentul unanim al țării atit prin felul cum își bate joc de interesele publice cît și prin modul ciudat in care înțelege să apere demni­tatea națională, amenințind sa atace opera de reforme, cu care, in numele M. S. Rege­lui, partidul național-liberal a restabilit pacea socială și a realizat condițiunile necesare pentru asigurarea armoniei dintre clasele sociale, — acest guvern a" pierdut dreptul la ori­ce credit și la orice tole­ranță din partea noastră și, prin toate actele sal­e de pîna­ acum, a făcut indispensabila o acțiu­ne energică și stăruitoare din parte­ ne în­potriva lui. Că această acțiune va putea fi paralelă cu aceea a altor ele­mente de opoziție este ușor de înțeles întru­cît ea nu pornește dintr’un strict punct de vedere de partid ci din acela mai înalt al intereselor generale primejduite. Iată deci un prim înțeles al consfătuirei de Duminică. Un al doilea trebue căutat în obligațiunile pe cari ni le impun manifestul-progra­m­ din Ianuarie. Am luat în acel pro­gram angajamente solemne că­tre țară, pe care înțeleg­am să le îndeplinim fără șovăire. Sun­tem­ mai ales convinși că o revi­zuire a pactului nostru funda­mental în sensul unei întinderi a putinței tuturor cetățenilor de a participa, prin exprima­rea voinței lor, la viața Statu­lui, este necesară și oportună î n acelaș timp. Această mare operă reclamă însă, din parte­­ne, o intensa acțiune de largă propagandă, pe care va trebui s’o savîrșim cu convingerea profundă că îndeplinim o operă de înaltă prevedere politică și socială. Și, în sfirșit, al treilea în­țeles pe care îl va avea întru­nirea noastră de Duminecă este acela că, în fața gravelor pro­bleme ce ni se impun, parti­dul național-liberal trebuie să-și stringă rândurile, să-și recu­­leaga forțele, să-și pregătească organizațiile pentru­ ca ast­fel instrumentul de luptă să fie la înălțimea operei pe care tre­buie s’o întreprindem. O DILEMA După scrisoarea d-lui Mandy care, revoltat, ofera talentul sau d-lui Marghiloman, pentru apă­rarea intereselor generale je­fuite , avem acum scrisoarea d lui Salomon Rozenthal, un alt revoltat. Mandy, Fleva și Rosenthal sunt un întreg program econo­mic și național. Se pune insă altă întrebare : Cum stau aceste interese ale Comunei, cind acelaș­i. Salo­mon Rozenthal este avocatul lui Allard în procesul pe care ace­sta la intentat Societăței comu­nale și in care tot această co­mună, pe care o apără cu a­­tîta foc azi acest avocat, este chemată la răspundere de con­sorțiul strein, fiind­ca ar fi în­ființat o regie cointeresată pen­tru construcție și exploatare de tramvae . Allard, prin d. Salomon Ro­­zenthal, face pe comună respun­­zătoare că ar fi dat linii con­curente celor existente și azi Primăria pune la dispoziția a­­cestui avocat toate dosarele și armele sale de care miine ace­laș avocat se va servi contra ei. De altminterea, în articolele din urmă ale Epocei, de cinci d. Salomon Rozenthal este un activ colaborator al acestui ziar, apare mereu această chestie a liniilor concurente, adică pre­gătirea ce și o face avocatul lui Allard în procesul acestuia con­tra Societăței comunale și în care a chemat Primăria in garanție. IN JURUL UNEI DISCUȚIUNI EFTINIREA TRAIULUI — Se crede un fruntaș guvernamental despre oftinirea traiului provocată de măsurile legislative ale d­lui P. P. Carp la Capitală apare o revistă, care se ocapă cu chestiunile economico - financiare, sub titlul «Lupta Econo­mică», proprietatea exclusivă și sub direcțiunea d-lui Const. C. Ba­­calbașa, membru al partidului con­servator, prim redactor al oficiosu­lui guvernului «Epoca» și deputat guvernamental. Aceste calități ale d-lui Bacalbașa nu-l împedică insă ca în primul articol, — semnat da d-sa, — din ultimul număr al re­vistei «Lupta Economică» să spună pe față șefului și guvernului parti­dului ai cărui fruntaș este, că în chestiunea atît de mult trîmbițată a­etu­cirea traiului nu s’a făcut nimic alt de­cît că s’a lăsat în bugetul statului un gol de zece milioane lei. Această constatare denotă că, unul este d l Const. C. Bacalbașa fruntaș guvernamental și prim-redactor al oficiosului «Epoca» în care ziar a­­duce și lasă să se aducă osanale ga­lemului și d-lui Carp, pentru așa pretinsa «oftinire a traiului» și altul este d-l Const. C. Bacabașa, pro­prietarul și directorul revistei­­.Lupta Economică». La «Epoca», d-l Const. C. Bacalbașa scrie, și lasă să se scrie, așa cum convine partidului, guvernului și șefului iar în «Lupta Economică» scrie așa cum crede și cum vede d­in personal lucrurile. ■ ■ ■ Pentru a dovedi acest adevăr este de ajuns să spicuim cîteva părți din primul articol apărut în numărul de la 23 Octombrie al revistei «Lupta Economică» articol semnat de însuși d­l Const. C. Bacalbașa. D sa spune : "­Dacă, tn adevăr, operațiu­nile bugetare din primăvara a­­nului curent n’au folosit la nimic și n’au ieftenit de loc traiul, dacă cele 10 milioane și mai bine de degrevare de impozite nu au ușurat pe ni­meni, ar rămînea neapărat sta­bilit acest lucru extraordinar că, dacă iei din sarcina contribua­bililor, într’o țară cu 7 mili­oane suflete, 10 milioane din dările ce plătesc, scăderea nu se simte. Și mai departe... „Așa, de pildă, guvernul a scăzut 2 milioane la importul de făină Ciut această scădere plin ea nu s’a ieftenit și nici că putea sa se iefteneascâ. Acei cari au avut iluzi­­uni in această privință s’au înșelat»» Dar după ce însă d-l Bacalbașa trage acest duș d-lui Carp și guver­nului său, ca să l îmbuneze pe șef scrie următoarele: «Acut cari acuză guvernul Carp că n’a găsit soluția cea bună pen­tru ieftenirea traiului scăzînd dă­rile generale cu 10 milioane, vie la putere și încerce să le restabilească. Dacă 10 milioane nn mi­nus nu fac nici cald nici frig, apoi 10 milioane în plus ar trebui să producă acelaș efect nega­tiv. Care partid politic ar avea în­drăzneala să puie, de o dată, 10 milioane impozite noui, nu numai în actuala stare de spirit a contri­buabilului, dar în ori­care stare ?». * Care vrea să zică, un fruntaș al partidului, prim redactor la oficio­sul guvernului și deputat guverna­mental, spune pe față că marea re­formă a guvernului actual pentru ieftenirea traiului, dacă n’a avut nici un alt efect, cel puțin a lăsat in bugetul statului un gol de zece milioane lei. Dar d-l Bacalbașa mai spune că trebue să se recunoască cel puțin atît d-lui Carp și guvernului său, că s’a gîndit la această chestiune, pe cind alte guverne au ocolit-o ș­i’au ferit să atingă, cel puțin, ches­tiunea. Și aci se înșeală onoratul nostru confrate. Guvernul liberal trecut, fără a trîmbița ce are să facă pentru ofte­­nirea traiului, printr’o serie de mă­suri chibzuite, reușise ea cel puțin pentru două din importantele arti­cole de prima necesitate, peștele și lemnele de jos, să facă să se scadă simțitor prețurile. De asemenea și pentru oftenirea chiriilor contribu­iau­d locuințele eftine» și «tramvaele comunale». D-l Carp însă a venit la guvern pe baza unui program de «oftenirea tra­iului, dar nu a reușit de­cît să lase în bugetul statului un gol de zece mi­lioane lei iar ca rezultat... o scum­pire și mai mare a tra­iului. Prețul peștelui se îndoește, al lemnelor de foc se ridică cu cel puțin 30 la sută și, culmea tocmai în momentul cind dl Carp trimbi­fează, prin ziarele ce i stau la dispo­ziție, că este în ajun de a esteni­za­harul, acest aliment se scumpește cu 15 bani la kilogram. Aceasta d-l Carp o numește «es­tentrea traiului»!? Este adevărat că o degrevare a impozitelor poate să influențeze a­­supra estenirei traiului, dar degre­varea previne să știi cum s'o faci si unde s’o faci. Fest. Cum se apără d-l Marghiloman «Epoca» împinge îndrâsneala pînă la excrocherie. Faptul însă nu ne miră cîtuși de puțin, de oare­ce știm bine, voinței cărui patron se supune organul ofi­cios, cînd după două luni de tăcere aquatică, are neobrăzarea să pretindă ca afacerea «Școalei Crăciunescu» din Mizil ar fi o născocire a presei liberale. Dacă d-l Marghiloman, pe lângă inteligența banditului­­ calificativul aparține d-lui Nicu­­i­lipescu) ar avea­­­ și pe aceia a o­­mului politic, de­sigur că n’ar în­drăsni să încerce asemenea strata­geme profesioniste, care nici nu mai înduioșează nici nu mai impresio­nează pe nimeni. Cu toate acestea, pentru a feri pe viitor e­poca­ de­ a mai comite ase­menea atentate la propria sa dem­nitate de ziar oficial al guvernului, îi facem cunoscut că dacă pînă azi n’a avut ocazia să cunoască încă a­­facerea «Școalei Crăciunescu» sä bine­voiască a cerceta No. 1319 din 5 O­ctom­brie a c. al ziarului nos­tru, unde se află publi­cate actele oficiale ex­trase din arhiva tribut natului Buzău (No. 543 din 28 Martie 1895) din care reese clar că : Dl Marghiloman profitînd de po­ziția sa de ministru al justiției a aranjat în complicitate cu fostul primar al comunei Mizil și cu un om al său de încredere, o licitație drept formă, al cărui rezultat a fost următorul: Cele 193 de pogoane de pămînt ce aparțineau «școalei Crăciunescu» din Mizil, au fost adjudecate asupra ministrului de justiție, d­l Marghi­loman, pe prețul total de 13.500 de lei, ceea ce ar veni 70 lei pe­gonul adică pe un preț ce re­prezenta a cincea parte din adevărata valoare a pa­­mintului. Iată ce­ ar putea afla «Epoca» din cuprinsul actelor oficiale, care nu­mai născociri nu pot fi, mai ales că sunt semnate chiar de d­l Lucasie­­vici, actual secretar general la mi­nisterul de domenii. Or, în cazul acesta rugăm «Epoca» să binevoiască a căuta urmele virfului de cismă de care vorbește, pe turul pantalonilor d­lui Marghiloman. Le va găsi cu sigu­ranță. De acest lucru o asigurăm noi. COLABORATORII REGIMULUI Allard, Lindley și jle Marțay Odată cu sosirea toamnei, și-au făcut apariția în Capitală și cîți­va iluștrii oaspeți ai regimului Carp. D-nii de Marray și Lindley au sosit, iar d. Allard și-a anunțat so­sirea pe curînd. V’ați întrebat însă cum ce anume fericite perspective atrag pe acești speculatori streini în țara noastră ? D. Allard vine să dea o mină de ajutor d-lui Marghiloman care «’» încurcat cu totul în afacerea tram­vaielor comunale. Reprezentantul intereselor streine în Romînia este foarte nemulțumit de întorsătura neașteptată pe care procesul tram­vaielor l’a luat în fața justiției. Respingerea incidentelor ridicate de avocatul minist, de interne, d. Sa­lomon Rosenthal, a produs o pro­fundă consternație în rîndurile sam­bărilor streini printre cari, de data asta, se cuvine să numărăm și pe d. Marghiloman. A tout Seigneur, tout honour !... D. de Marsay a venit, după cum se știe, să tranșe?« în mod defini­tiv punerea sa în stăpînirea Sinaiei — afacere eminamente națională, tratată astă vară în Franța de că­tre d. Griguță Cantacuzino,prin in­termediul samsarilor oficiali, cari răspund la numele de Pascal Ton­­cescu și Torji Lahovary. Prezența d-lui de Marray în țară era indispensabilă pentru obținerea instalărei unei rulote la Sinaia—o adevărată concurentă fratricidă „tripoului de la Constanța“ al d lui Heitz­et comp. Mai rămîne de explicat prezența d-lui inginer Lindley. Nimic mai simplu. D-l Matake Dobrescu a alcătuit cu ajutorul in­ginerilor cari formează serviciul tehnic al comunei un plan de ca­nalizare al Capitalei. Prezentîndu­se cu el însă la d-l Carp, primul mi­nistru a refuzat pur și simplu să acorde fondurile necesare sub pre­text că inginerii romîni nu pot exe­cuta lucrări de asemenea impor­tanță. D­l Lindley, dar, vine chemat de guvern să revadă lucrările ingine­rilor romîni, să se aprobe sau la nevoe să se corijeze și bine­înțeles să încaseze cîte­va sute de mii de franci cărora d­l Carp le-a dat altă destinație decit acea de a rămîne în țară. Iată cari sunt de­o­camdată co­laboratorii regimului Carp pentru desăvîrșirea operei sale naționale , d­in­ Allard, Lindley și de Marray RĂZBOIUL Marițiani turcești capturate de italieni Tripolis, 25 Octombrie. Agenția Ștefani comunică că vi­sul «Sarde­gna» telegrafiază din Homs că ziua a trecut în liniște. Generalul Briccola telegrafiază din Benghazi că s’au constatat cîte­va grupări de arabi și de turci la Ela­­biar, la mai bine de 60 kilometri de la Benghazi. Un escadron de ca­valerie a făcut în noaptea trecută o recunoaștere pînă la trei ore depăr­tare de Benghazi în retragerea de pe platou. La Derna totul merge bine. Crucișetor american spre Tripolis Paris 25 Ootmobile.­­ Agenția Havas află din Malta că­­ crucișeto­­rul «Chester» american a plecat era­argent la Tripolis Numeroase familii europene, cari locuesc în Tripolis, au telegrafist că pleacă la Malta sau spre Taină. Italienii au fost luați prizonieri Frankfurt. 25 Octombrie.—Gazeta de Frankfurt confirmă știrea care a sosit la Constantinopol prin telegra­mele lui Enverbey și a șeicului Șe­nașilor că italienii neuciși ar fi pri­zonieri. JOI 27 OCTOMBRIE IBM SCENE din RAZBOIU CRONICA EXTERNA REVOLUȚIA CHINEZA --------------­ Frămintările rasei galbene.—China și ideile moderne. Modificarea mentalităței chineze.— Tradițiile sunt lăsate la o parte.—Cauzele revoluției chineze.­Rolul japonezilor.—O­­perațiile militare.—Un guvern constituțional Odată cu începerea conflictului i­­talo turc, ne veneau din extremul orient știri, urmărite cu mult inte­rea, de­oare­ce trec peste mediul pro­priu zis chinez și pot avea o reper­cutară europeană. Conflictul italian e—poate — mai puțin important de­cît revoluția con­stituțională din China. Daost ar fi să credem pe etnologi, viitorul omeni­rii va fi continuat de rasa galbenă Se va repeta acelaș lucru care s’a întîmplat cu năvălirea barbarilor sau cu invazia ariană, in exod al rasei galbene, prea numeroasă pen­tru a fi cuprinsă în China, răspîn­­dindu­se spre Europa, unde au să se stabilească spre a da o față nouă istoriei. Adevărate sau nu, aceste utopii devin de actualitate, acum cînd miș­carea chinezească ia un caracter acut și amenință cu o prefacere așa de complectă în­cît ne schimbă toate ideile pe cari ni le făceam, noi Eu­ropeni, despre oameni din Extremul Orient. Populația chineză și viața chineză ne ereau destul de cunoscute, pen­tru ca să fim încredințați că nu mai avem de aflat nimic și să conside­răm atitudinea Chinei fixată pentru totdeauna. Istoria ne arătase imobi­litatea de veacuri a poporului galben care, închis între zidurile cu știință ridicate, trăia retras­­ă într’o citadela, cu intenția hotărîtă de a opri timpul de a mai curge, ca să continue exact aceeași viață ca în momentul în care formarea imperiului ceresc a fost definitivă. Știam cum Chinezii au interzis Europenilor să facă comerț la China; cum, cu mari greutăți, puterile is­­butiseră să posede cîte­va porturi în cari se concentra toată activita­tea acestui stat imens și necunoscut. S’a făcut, în nenumărate rînduri, comparația între Imperiul Chinez și Japonia, și în nenumărate și banale locuri comuna s’a celebrat bineface­rile civilizației, care a permis japo­nezilor să dicteze condiții Rușilor, pe cînd reprezentantul împăratului Chinez era supus la cele mai umi­litoare condiții din partea Germa­niei, după războiul cu boxerii. China și ideile moderne Imobilitatea în care se găseau ma­sele galbene crea obiect de comen­tariu din partea sociologilor. In a laș timp, se constată, ca o contra­dicție, gradul de culturi al Chine­zilor, vechea civilizație, invenția ti­parului la o epocă mult anterioară descoperirei europene, și mintea lor așa de bine organizată încît reține nenumăratele semne ale alfabetului de care se ser­vesc. Religia lor reprezintă un grad de abstracție care presupune o cerebra­litate extrem de fină ; subtilitatea chineză e un lucru recunoscut, po­liteța și viața lor mondenă e un o­­biect de admirație; în acelaș timp, administrația imperială e atît de complicată și atît de multiplă. In­cît a dat numele de mandarinat la a­­numite situații administrative euro­pene. Eram obișnuiți cu acest fel de a fi al Chinezilor și de cîte ori ni se pomenea despre vre-un eveniment din imperiul ceresc, ne veneau în minte peisajele atît de bine descrise de Loti și acele «chinoiserias», cari aveau în acelaș timp o aparență foarte copilărească și foarte subtilă. Imperiul chinez ce evoaa pe miste­riosul Lhassa, orașul de călugări de care, nici un european nu putea să se apropie, și pe Dalai Lama, ado­rat ca divinitate. In ultimii ani însă, s’au întîm­plat cîteva fapte, cari atunci ni s’au părut fără importanță, cari acum se luminează dels evenimentele actuale și ni se arată ca indicii ale situației de astăzi. Sunt cunoscute micile răscoale, cari ne apar fără nici un scop și fără nici o pregătire, inexplicabile și trecătoare. Atitudinea imobilă a rasei galbene din China se pare că e greu de suportat, după clt se a­­rată din aceste erupții, lesne înnă­­bușite. Chinezii au privit totdeauna cu neîncredere și curiozitate inter­venția europeană în statul lor. Nu le permiteau să intre, dar le adop­tau unele obiceiuri și unele acce­­sorii ; au rezistat multă vreme la introducerea drumurilor de fier, dar au admis armamentul european și misiunile miltare au devenit nume­roase în capitalele puterilor din Eu­ropa. In același timp, mentalitatea chineză a început sa sa modifice. Ex­­ploratoru Swen Hadin a ajuns pînă în Lhassa, după ca o misiune oficială engleză, plecată din India, făcu­se acelaș voiaj fără nici un pericol; în sfârșit, un eveniment neașteptat a surprins pe cunoscă­tori : Dalai Lama și-a părăsit capi­tala, unde viața îi era în pericol în urma unei revoluții de palat, și s-a refugiat în India. Pe de altă parte, Chinezii au început să-și părăsească obiceiurile : jurnalele nu­ au informat că un decret a suprimat ornamen­tul capilar atît de caracteristic , iar «l’I­ustrat­on» a publicat în vara tre­cută, ca document, o fotografie a ambasadorului chinez în Roma, pri­mul care a adoptat costumul occi­dental. După ce au copiat aparen­țele Europenilor, Chinezii le copiază acum produsele minței lor, se trans­formă. De alt­fel, neîncrederea chinezi­și proletari ai condeielor— ba de pe patul lor de lauri s’au trezit și arșii cei bătrîni urmașii direcți ai voștri și cum s’ar înhăma niște cai la niște tunuri grele asemenea și ei s’au îndemnat din nou la carul literature! și trag,trag din greu. Aceasta dovedește cum că e ceva să tragă cine­va la acest caz în țara asta că, nu trebuie lăsată numai nouă, tineretului, această povară sau să ne închipuim că au murit. Curioasă deșteptare după atîția ani de îndeletniciri și năzaieți, dar să nu-i osîndim, căci au dovedit că spiritul Roman e tot atît de tenace ca orice alt spirit latin și deci că, putem merge cu curaj pe drumul apucat fără a ne tema că după zece volume că om înebuni sau ne-om duce la spi­talul de tubercul­oși. Daci înainte băeți ! Reduta e înaltă și greu de suit. După dînșii. Vor mai cădea din noi poate? Au căzut. Gh. Popo­vici-Bănățeanu, Iuliu Sovescu, Ștefan Petică, Păun-Pincio, Ion A­­dam, Gh. Orleanu, Andrei Popovici- Bănățeanu, și acum trei zile Hetrat. Cine însă va împlînta întîi steagul, va fi învingătorul chiar dacă ar muri lingă el. Deci înainte !... Hora 11 ... Marinari italieni, în repaus, lângă fortul Sultsnia E­MINESCU Cu prilejul desvelirei monumentului de la Galați — Em­înescu. Iată un nume pe care l-am auzit de cînd eram de opt ani. L’am auzit în școală. Mi a căzut în mînă o părticică de poezii cu porte­­tul lui, pe care am citit o din scoarță pină în scoarță. De acolo, n’am mai citit nimic, câci devenisem și eu poet (?) Dar aveam mare admirație pentru el, Alexandri, Grigore Ale­xandrescu pe care le găseam în toate cărțile de citire și ale căror poezii și fabule le învățam pe de rost. Cind am citit iar pe Emines­c, pierdusem pe mama , eram singur și poezia «O mamă»... a lui Eminescu : «O mamă, dulce mamă, din ne­gura de vremi» îmi făcu o întipă­riră duioasă, că scrisei și eu una pe care am aruncat-o, mai pe urmă, în foc. Odată l’am citit numai și poe­ziile lui m’au durut, și vreme înde­lungată mi-a sunat la ureche ritmul și cugetarea lui : «Iară noi ? noi e­­pigonii ?... Simțiri reci, harfe zdro­bite». Unele îmi înălțau cugetul până la cer, cele mai multe îmi îmbolnă­vise sufletul. Cu toate acestea, figura lui impu­nătoare și blajină, îmi da fiori de gândire : aveam înainte un munte indestructibil și pe a cărui culme mulți naivi cred că-și pot împlinta steagul și, tocmai tîrziu, după amare sforțări văd că nu’s nimic. Ca tînâr cu o scînteie de poezie în el, nu se crede în aprinderea lui sufletea­scă mai mare sau chiar egal cu E­­minescu și numai vrîsta îi arată cît e de departe. Steaua care a răsărit. Ce de volume nu s’au tipărit dela moartea lui cu aceiași pipăire de nervi, căutare de imagini și chiar concepții. Și chiar dacă n’au crezut, n’au simțit și n’au gîndit dar au căutat să creadă, să simtă, să gîn­dească și chiar să trăiască ca dînsul și numai o matură chibzuială i­a făcut să se oprească. Eninascu ra­mme întruparea gîrsuirei perfecte și complexul simțirei omenești. Iată la ce-a dns experiența lor și ce trebue să spue și ceia ce ar veni.după noi. Poeziile lui exprimă simțirea noastră bârfită de toate idealurile, de toate durerile și deziluziile de toate zilele și pe care în ori­ce formă le-ar turna, ele duc la aceleași portret cu aceiași lumină și colorit. De aceea noi aceștia cari știm ce e întruparea poeziei, strigătul dure­­rei și amețeala deziluziei să ne ple­căm capetele la vederea chipului de piatră, să depunem prinosul nostru de recunoștință și admirație, căci cel ce a zis și cum a zis, n’a zis ni­meni înainte de el și de prisos să o mai spue altul. I­­ ­nainte­ ne se înălța o statue ridicată din inițiativă particu­lară, din admirația mai mult a unor cititori ai lui Eminescu—lucru care stîrnește multă și insuflețită și lau­dă, dar și o dureroasă epigramă pentru alții. Sute de oameni, autorități, lume oficială, zeci de societăți, între cari și o parte din scriitori s’au strîns în jurul chipului de piatră, care de azi înainte va arăta școlarilor pe ma­rele cîntăreț și cugetător , serviciu religios, discursul­, festivaluri și, culmnia, banchet. Banchet!... Săr­manul Eminescu cîte zile n'a mîn­­cat și poate s’a hrănit cu tutun și cafea, și de multe ori n'a avut-o nici pe aceia. Bani n am mai văzut de un secol, vin n’am mai băut de o lună Un regat pentru o țigară. Cum nu sunt un șoarec, doamne—măcar totuși are blană Mi-aș mînca cărțile mele Și azi din cîmpiile Elizee privește cum se ospătează alții în cinstea lui, lucru de care el, poate, n’a a­­vut parte niciodată, căci pe vremea lui nu se ridicau statui poeților. A­­mărîte zile trebue să fi dus, sdrun­­cinat trebue să-i fi fost trupul și sufle­tul că boala a făcut niște progrese așa repezi. Eminescu s’a stins ca o stea, ce nu e și totuși trăește. Da, tră­­ește, în ciuda multor cari în ame­țeala îndestulare­ și a tuturor înles­nirilor, se cred nemuritori, dar de care, o săptamină de la moartea lor, nici n’are să se mai știe că au fost.Tră­iește în ciuda Epigonilor cari toată viața s’au folosit de trădași munca vii, s’au ridicat prin tot felul de in­trigi, minciuni, lingușire, au renun­țat la meseria lor de cugetători cins­tiți și s’au cocoțat pe turnul de fil­deș al năzuințelor lumești. Da, s’au folosit, de sprijinul și cuge­tul unui om, pe care peste cîți­va ani,—cu uitarea, cu ura chiar ascun­să, și cu durerea că sunt mai mici decît el,—l’au dus la casa de nebuni. Da, numai nepăsarea lor, numai ușurința cu care l’au tratat, i-au grăbit tragicul sfirșit. Corespondența lui și diferite scrisori tipărite, dove­desc în destul lipsa și durerea lip­sei, care dărîma și întunecă pe un om simțitor. Și cum să nu înebu­­nească, cum să nu se dărîme, cînd la ori­ ce pas s’a lovit de deziluzii și piedici. In schimb, cît i-a fost prin putință și a răzbunat, a lovit în dreapta și în stînga, și și-a făcut un piedestal de pe care umbra lui me­reu va amenința pe cei ce preme­ditează cu răul, căci a fost un om drept, cinstit și mîndru de el și un bun creștin și patriot și a sufe­rit cu prețul unei nebunii numai să nu-și­ știrbească convingerile lui per­sonale. Fie-i țărîna ușoară și numele lui pomenit din neam în neam. III Și, acum, după ce-am gătit po­melnicul lui Eminescu, să ne întur­năm la vremurile noastre, în care această nație a început a pricepe ce vrea să zică literatură, căci avem o pădure de scriitori și scriitoare cari au și societate,—pe­­ care ar fi bine s’o poreclim «Junimea sI­a»—și ra­murile ei se ridică din adîncul brazdei țărănești pînă la gestul sub­til și rafinat al celor mai franțuzite nasuri. Da, avem o pleiadă de scri­itori cum nu s’a văzut în țara ro­­mînească, pînă azi. Daci, bucurați-vă premergătorilor și mai cu seamă tu: Alexandri, E­­minescu, Creangă, Odobescu că, să­mânța svirlită de voi, a încolțit adine și au răsărit destui cari să vă pomenească, dacă nu în public, cel puțin în gînd, și că crucea pe care voi ați dus-o pe calvarul spinos și petros al năzuințelor voastre de cugetare, au răsărit o sută cari s-o ducă mai departe. Priviți atîtea re­viste literare cari au eșit, sunt pline de numele lor, iar mesele de la Te­rasa Oteteleșanu ori Imperiul sunt vecinie ocupate de acești bohemi I. Dragoslav

Next