Viitorul, octombrie 1911 (Anul 5, nr. 1316-1339)
1911-10-27 / nr. 1338
ANUL AL PATRULEA—No. 1888-2 bani ABONAMENTE In țară............................ an 18 lei................șease luni 9 lei In străinătate .... in an 30 lei...............șease luni 18 lei Abonamentele Încep la 1 și 15 ale fiecărei luni —PENTRU PREOȚI SI INVATATORI PREȚUL ABONAMENTULUI PE JUMĂTATE— REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA STRADA ACADEMIEI. 17. — BUCUREȘTfe^ ------REDACȚIA: TELEFON 13/47 ADMINISTRAȚIA: TELEFON 22/39 ‘1 LNNGIURI COMERCIALE rp 7 pe o coloană în pagina III...........................50 bani Lipăi corp 7 pe o coloană în pagina IV...........................30 bani VJipsrți și reclame pagina III lima ........................................2 lei A SE ADRESA LA ADMINISTRAȚIE SI LA AGENȚIA EMIL MELBERT 5bani înțelesul Consfătuirei de Duminică Sfilul partidului liberal a chemat La consfătuire pentru Duminică pe reprezentanții organizațiilor din țară. Este cel dintâ semn al luptei energice pe care partidul liberal se simte dator să-l dea țării. împrejurările in care ne-am retras de la guvern sunt îndestul de cunoscute. Precum am spus-o și în manifestul-prograam din Ianuarie, am socotit că, după rezultatele pozitive obținute prin guvernarea noastră, opera savirșită mai avea trebuință de o ultimă dovadă a binefăcătoarei ei însemnătăți: respectul adversarilor noștri politici. H.a crezut, anume, că un singur mijloc era de a-i convinge și pe dinști de utilitatea națională și socială a operei noastre: sa-i punem pe ei înșiși in masură s’o cunoască și, in fața înaltelor răspunderi ce vor avea, s’o respecte și s’o aplice. Trebuie să mărturisim însă că ne-am înșelat. I-am considerat pe adversarii noștri și mai înțelepți și mai patrioți decît sunt in realitate. E adevărat că la o guvernare fecundă nu ne-am așteptat niciodată din partea lor, dar la o guvernare onestă, curată, călăuzită de intențiuni bune am avut naivitatea să ne așteptăm. Știam că de o acțiune profundă de îndrumare a vieții noastre politice și sociale nu vor fi capabili; ne închipuiam insa că vor fi, cel puțin, in stare să dea țârii un guvern care, pe de o parte, să mențină ceeace s’a cîștigat iar pe de alta, prin nivelul său moral, să întărească în opinia publică încrederea în clasele guvernante. Dezamăgirea ne-a venit insa mai cruda și mai repede decit și-ar fi putut imagina cel mai pesimist dintre observatorii vieții noastre publice. Astăzi nu mai e nici o îndoiala : guvernul actual nu nunumai ca nu e guvernul conservațiunei naționale ci, prin toată ‘atitudinea sa, e guvernat prin excelență al distrucțiunei naționale, întărit prin alegerile cele mai impure ce s’au cunoscut în ultimele decenii, lăsat in prada aventurierilor și a samsarilor politici, lipsit de orice busola in acțiunea sa afară , de aceea a interesului personal și a pasiunilor meschine, rănind sentimentul unanim al țării atit prin felul cum își bate joc de interesele publice cît și prin modul ciudat in care înțelege să apere demnitatea națională, amenințind sa atace opera de reforme, cu care, in numele M. S. Regelui, partidul național-liberal a restabilit pacea socială și a realizat condițiunile necesare pentru asigurarea armoniei dintre clasele sociale, — acest guvern a" pierdut dreptul la orice credit și la orice toleranță din partea noastră și, prin toate actele sale de pîna acum, a făcut indispensabila o acțiune energică și stăruitoare din parte ne înpotriva lui. Că această acțiune va putea fi paralelă cu aceea a altor elemente de opoziție este ușor de înțeles întrucît ea nu pornește dintr’un strict punct de vedere de partid ci din acela mai înalt al intereselor generale primejduite. Iată deci un prim înțeles al consfătuirei de Duminică. Un al doilea trebue căutat în obligațiunile pe cari ni le impun manifestul-program din Ianuarie. Am luat în acel program angajamente solemne către țară, pe care înțelegam să le îndeplinim fără șovăire. Suntem mai ales convinși că o revizuire a pactului nostru fundamental în sensul unei întinderi a putinței tuturor cetățenilor de a participa, prin exprimarea voinței lor, la viața Statului, este necesară și oportună î n acelaș timp. Această mare operă reclamă însă, din partene, o intensa acțiune de largă propagandă, pe care va trebui s’o savîrșim cu convingerea profundă că îndeplinim o operă de înaltă prevedere politică și socială. Și, în sfirșit, al treilea înțeles pe care îl va avea întrunirea noastră de Duminecă este acela că, în fața gravelor probleme ce ni se impun, partidul național-liberal trebuie să-și stringă rândurile, să-și reculeaga forțele, să-și pregătească organizațiile pentru ca astfel instrumentul de luptă să fie la înălțimea operei pe care trebuie s’o întreprindem. O DILEMA După scrisoarea d-lui Mandy care, revoltat, ofera talentul sau d-lui Marghiloman, pentru apărarea intereselor generale jefuite , avem acum scrisoarea d lui Salomon Rozenthal, un alt revoltat. Mandy, Fleva și Rosenthal sunt un întreg program economic și național. Se pune insă altă întrebare : Cum stau aceste interese ale Comunei, cind același. Salomon Rozenthal este avocatul lui Allard în procesul pe care acesta la intentat Societăței comunale și in care tot această comună, pe care o apără cu atîta foc azi acest avocat, este chemată la răspundere de consorțiul strein, fiindca ar fi înființat o regie cointeresată pentru construcție și exploatare de tramvae . Allard, prin d. Salomon Rozenthal, face pe comună respunzătoare că ar fi dat linii concurente celor existente și azi Primăria pune la dispoziția acestui avocat toate dosarele și armele sale de care miine acelaș avocat se va servi contra ei. De altminterea, în articolele din urmă ale Epocei, de cinci d. Salomon Rozenthal este un activ colaborator al acestui ziar, apare mereu această chestie a liniilor concurente, adică pregătirea ce și o face avocatul lui Allard în procesul acestuia contra Societăței comunale și în care a chemat Primăria in garanție. IN JURUL UNEI DISCUȚIUNI EFTINIREA TRAIULUI — Se crede un fruntaș guvernamental despre oftinirea traiului provocată de măsurile legislative ale dlui P. P. Carp la Capitală apare o revistă, care se ocapă cu chestiunile economico - financiare, sub titlul «Lupta Economică», proprietatea exclusivă și sub direcțiunea d-lui Const. C. Bacalbașa, membru al partidului conservator, prim redactor al oficiosului guvernului «Epoca» și deputat guvernamental. Aceste calități ale d-lui Bacalbașa nu-l împedică insă ca în primul articol, — semnat da d-sa, — din ultimul număr al revistei «Lupta Economică» să spună pe față șefului și guvernului partidului ai cărui fruntaș este, că în chestiunea atît de mult trîmbițată aetucirea traiului nu s’a făcut nimic alt decît că s’a lăsat în bugetul statului un gol de zece milioane lei. Această constatare denotă că, unul este d l Const. C. Bacalbașa fruntaș guvernamental și prim-redactor al oficiosului «Epoca» în care ziar aduce și lasă să se aducă osanale galemului și d-lui Carp, pentru așa pretinsa «oftinire a traiului» și altul este d-l Const. C. Bacabașa, proprietarul și directorul revistei.Lupta Economică». La «Epoca», d-l Const. C. Bacalbașa scrie, și lasă să se scrie, așa cum convine partidului, guvernului și șefului iar în «Lupta Economică» scrie așa cum crede și cum vede din personal lucrurile. ■ ■ ■ Pentru a dovedi acest adevăr este de ajuns să spicuim cîteva părți din primul articol apărut în numărul de la 23 Octombrie al revistei «Lupta Economică» articol semnat de însuși dl Const. C. Bacalbașa. D sa spune : "Dacă, tn adevăr, operațiunile bugetare din primăvara anului curent n’au folosit la nimic și n’au ieftenit de loc traiul, dacă cele 10 milioane și mai bine de degrevare de impozite nu au ușurat pe nimeni, ar rămînea neapărat stabilit acest lucru extraordinar că, dacă iei din sarcina contribuabililor, într’o țară cu 7 milioane suflete, 10 milioane din dările ce plătesc, scăderea nu se simte. Și mai departe... „Așa, de pildă, guvernul a scăzut 2 milioane la importul de făină Ciut această scădere plin ea nu s’a ieftenit și nici că putea sa se iefteneascâ. Acei cari au avut iluziuni in această privință s’au înșelat»» Dar după ce însă d-l Bacalbașa trage acest duș d-lui Carp și guvernului său, ca să l îmbuneze pe șef scrie următoarele: «Acut cari acuză guvernul Carp că n’a găsit soluția cea bună pentru ieftenirea traiului scăzînd dările generale cu 10 milioane, vie la putere și încerce să le restabilească. Dacă 10 milioane nn minus nu fac nici cald nici frig, apoi 10 milioane în plus ar trebui să producă acelaș efect negativ. Care partid politic ar avea îndrăzneala să puie, de o dată, 10 milioane impozite noui, nu numai în actuala stare de spirit a contribuabilului, dar în oricare stare ?». * Care vrea să zică, un fruntaș al partidului, prim redactor la oficiosul guvernului și deputat guvernamental, spune pe față că marea reformă a guvernului actual pentru ieftenirea traiului, dacă n’a avut nici un alt efect, cel puțin a lăsat in bugetul statului un gol de zece milioane lei. Dar d-l Bacalbașa mai spune că trebue să se recunoască cel puțin atît d-lui Carp și guvernului său, că s’a gîndit la această chestiune, pe cind alte guverne au ocolit-o și’au ferit să atingă, cel puțin, chestiunea. Și aci se înșeală onoratul nostru confrate. Guvernul liberal trecut, fără a trîmbița ce are să facă pentru oftenirea traiului, printr’o serie de măsuri chibzuite, reușise ea cel puțin pentru două din importantele articole de prima necesitate, peștele și lemnele de jos, să facă să se scadă simțitor prețurile. De asemenea și pentru oftenirea chiriilor contribuiaud locuințele eftine» și «tramvaele comunale». D-l Carp însă a venit la guvern pe baza unui program de «oftenirea traiului, dar nu a reușit decît să lase în bugetul statului un gol de zece milioane lei iar ca rezultat... o scumpire și mai mare a traiului. Prețul peștelui se îndoește, al lemnelor de foc se ridică cu cel puțin 30 la sută și, culmea tocmai în momentul cind dl Carp trimbifează, prin ziarele ce i stau la dispoziție, că este în ajun de a estenizaharul, acest aliment se scumpește cu 15 bani la kilogram. Aceasta d-l Carp o numește «estentrea traiului»!? Este adevărat că o degrevare a impozitelor poate să influențeze asupra estenirei traiului, dar degrevarea previne să știi cum s'o faci si unde s’o faci. Fest. Cum se apără d-l Marghiloman «Epoca» împinge îndrâsneala pînă la excrocherie. Faptul însă nu ne miră cîtuși de puțin, de oarece știm bine, voinței cărui patron se supune organul oficios, cînd după două luni de tăcere aquatică, are neobrăzarea să pretindă ca afacerea «Școalei Crăciunescu» din Mizil ar fi o născocire a presei liberale. Dacă d-l Marghiloman, pe lângă inteligența banditului calificativul aparține d-lui Nicuilipescu) ar avea și pe aceia a omului politic, desigur că n’ar îndrăsni să încerce asemenea stratageme profesioniste, care nici nu mai înduioșează nici nu mai impresionează pe nimeni. Cu toate acestea, pentru a feri pe viitor epoca de a mai comite asemenea atentate la propria sa demnitate de ziar oficial al guvernului, îi facem cunoscut că dacă pînă azi n’a avut ocazia să cunoască încă afacerea «Școalei Crăciunescu» sä binevoiască a cerceta No. 1319 din 5 Octombrie a c. al ziarului nostru, unde se află publicate actele oficiale extrase din arhiva tribut natului Buzău (No. 543 din 28 Martie 1895) din care reese clar că : Dl Marghiloman profitînd de poziția sa de ministru al justiției a aranjat în complicitate cu fostul primar al comunei Mizil și cu un om al său de încredere, o licitație drept formă, al cărui rezultat a fost următorul: Cele 193 de pogoane de pămînt ce aparțineau «școalei Crăciunescu» din Mizil, au fost adjudecate asupra ministrului de justiție, dl Marghiloman, pe prețul total de 13.500 de lei, ceea ce ar veni 70 lei pegonul adică pe un preț ce reprezenta a cincea parte din adevărata valoare a pamintului. Iată ce ar putea afla «Epoca» din cuprinsul actelor oficiale, care numai născociri nu pot fi, mai ales că sunt semnate chiar de dl Lucasievici, actual secretar general la ministerul de domenii. Or, în cazul acesta rugăm «Epoca» să binevoiască a căuta urmele virfului de cismă de care vorbește, pe turul pantalonilor dlui Marghiloman. Le va găsi cu siguranță. De acest lucru o asigurăm noi. COLABORATORII REGIMULUI Allard, Lindley și jle Marțay Odată cu sosirea toamnei, și-au făcut apariția în Capitală și cîțiva iluștrii oaspeți ai regimului Carp. D-nii de Marray și Lindley au sosit, iar d. Allard și-a anunțat sosirea pe curînd. V’ați întrebat însă cum ce anume fericite perspective atrag pe acești speculatori streini în țara noastră ? D. Allard vine să dea o mină de ajutor d-lui Marghiloman care «’» încurcat cu totul în afacerea tramvaielor comunale. Reprezentantul intereselor streine în Romînia este foarte nemulțumit de întorsătura neașteptată pe care procesul tramvaielor l’a luat în fața justiției. Respingerea incidentelor ridicate de avocatul minist, de interne, d. Salomon Rosenthal, a produs o profundă consternație în rîndurile sambărilor streini printre cari, de data asta, se cuvine să numărăm și pe d. Marghiloman. A tout Seigneur, tout honour !... D. de Marsay a venit, după cum se știe, să tranșe?« în mod definitiv punerea sa în stăpînirea Sinaiei — afacere eminamente națională, tratată astă vară în Franța de către d. Griguță Cantacuzino,prin intermediul samsarilor oficiali, cari răspund la numele de Pascal Toncescu și Torji Lahovary. Prezența d-lui de Marray în țară era indispensabilă pentru obținerea instalărei unei rulote la Sinaia—o adevărată concurentă fratricidă „tripoului de la Constanța“ al d lui Heitzet comp. Mai rămîne de explicat prezența d-lui inginer Lindley. Nimic mai simplu. D-l Matake Dobrescu a alcătuit cu ajutorul inginerilor cari formează serviciul tehnic al comunei un plan de canalizare al Capitalei. Prezentînduse cu el însă la d-l Carp, primul ministru a refuzat pur și simplu să acorde fondurile necesare sub pretext că inginerii romîni nu pot executa lucrări de asemenea importanță. Dl Lindley, dar, vine chemat de guvern să revadă lucrările inginerilor romîni, să se aprobe sau la nevoe să se corijeze și bineînțeles să încaseze cîteva sute de mii de franci cărora dl Carp le-a dat altă destinație decit acea de a rămîne în țară. Iată cari sunt deocamdată colaboratorii regimului Carp pentru desăvîrșirea operei sale naționale , din Allard, Lindley și de Marray RĂZBOIUL Marițiani turcești capturate de italieni Tripolis, 25 Octombrie. Agenția Ștefani comunică că visul «Sardegna» telegrafiază din Homs că ziua a trecut în liniște. Generalul Briccola telegrafiază din Benghazi că s’au constatat cîteva grupări de arabi și de turci la Elabiar, la mai bine de 60 kilometri de la Benghazi. Un escadron de cavalerie a făcut în noaptea trecută o recunoaștere pînă la trei ore depărtare de Benghazi în retragerea de pe platou. La Derna totul merge bine. Crucișetor american spre Tripolis Paris 25 Ootmobile. Agenția Havas află din Malta că crucișetorul «Chester» american a plecat eraargent la Tripolis Numeroase familii europene, cari locuesc în Tripolis, au telegrafist că pleacă la Malta sau spre Taină. Italienii au fost luați prizonieri Frankfurt. 25 Octombrie.—Gazeta de Frankfurt confirmă știrea care a sosit la Constantinopol prin telegramele lui Enverbey și a șeicului Șenașilor că italienii neuciși ar fi prizonieri. JOI 27 OCTOMBRIE IBM SCENE din RAZBOIU CRONICA EXTERNA REVOLUȚIA CHINEZA -------------- Frămintările rasei galbene.—China și ideile moderne. Modificarea mentalităței chineze.— Tradițiile sunt lăsate la o parte.—Cauzele revoluției chineze.Rolul japonezilor.—Operațiile militare.—Un guvern constituțional Odată cu începerea conflictului italo turc, ne veneau din extremul orient știri, urmărite cu mult interea, deoarece trec peste mediul propriu zis chinez și pot avea o repercutară europeană. Conflictul italian e—poate — mai puțin important decît revoluția constituțională din China. Daost ar fi să credem pe etnologi, viitorul omenirii va fi continuat de rasa galbenă Se va repeta acelaș lucru care s’a întîmplat cu năvălirea barbarilor sau cu invazia ariană, in exod al rasei galbene, prea numeroasă pentru a fi cuprinsă în China, răspîndinduse spre Europa, unde au să se stabilească spre a da o față nouă istoriei. Adevărate sau nu, aceste utopii devin de actualitate, acum cînd mișcarea chinezească ia un caracter acut și amenință cu o prefacere așa de complectă încît ne schimbă toate ideile pe cari ni le făceam, noi Europeni, despre oameni din Extremul Orient. Populația chineză și viața chineză ne ereau destul de cunoscute, pentru ca să fim încredințați că nu mai avem de aflat nimic și să considerăm atitudinea Chinei fixată pentru totdeauna. Istoria ne arătase imobilitatea de veacuri a poporului galben care, închis între zidurile cu știință ridicate, trăia retrasă într’o citadela, cu intenția hotărîtă de a opri timpul de a mai curge, ca să continue exact aceeași viață ca în momentul în care formarea imperiului ceresc a fost definitivă. Știam cum Chinezii au interzis Europenilor să facă comerț la China; cum, cu mari greutăți, puterile isbutiseră să posede cîteva porturi în cari se concentra toată activitatea acestui stat imens și necunoscut. S’a făcut, în nenumărate rînduri, comparația între Imperiul Chinez și Japonia, și în nenumărate și banale locuri comuna s’a celebrat binefacerile civilizației, care a permis japonezilor să dicteze condiții Rușilor, pe cînd reprezentantul împăratului Chinez era supus la cele mai umilitoare condiții din partea Germaniei, după războiul cu boxerii. China și ideile moderne Imobilitatea în care se găseau masele galbene crea obiect de comentariu din partea sociologilor. In a laș timp, se constată, ca o contradicție, gradul de culturi al Chinezilor, vechea civilizație, invenția tiparului la o epocă mult anterioară descoperirei europene, și mintea lor așa de bine organizată încît reține nenumăratele semne ale alfabetului de care se servesc. Religia lor reprezintă un grad de abstracție care presupune o cerebralitate extrem de fină ; subtilitatea chineză e un lucru recunoscut, politeța și viața lor mondenă e un obiect de admirație; în acelaș timp, administrația imperială e atît de complicată și atît de multiplă. Incît a dat numele de mandarinat la anumite situații administrative europene. Eram obișnuiți cu acest fel de a fi al Chinezilor și de cîte ori ni se pomenea despre vre-un eveniment din imperiul ceresc, ne veneau în minte peisajele atît de bine descrise de Loti și acele «chinoiserias», cari aveau în acelaș timp o aparență foarte copilărească și foarte subtilă. Imperiul chinez ce evoaa pe misteriosul Lhassa, orașul de călugări de care, nici un european nu putea să se apropie, și pe Dalai Lama, adorat ca divinitate. In ultimii ani însă, s’au întîmplat cîteva fapte, cari atunci ni s’au părut fără importanță, cari acum se luminează dels evenimentele actuale și ni se arată ca indicii ale situației de astăzi. Sunt cunoscute micile răscoale, cari ne apar fără nici un scop și fără nici o pregătire, inexplicabile și trecătoare. Atitudinea imobilă a rasei galbene din China se pare că e greu de suportat, după clt se arată din aceste erupții, lesne înnăbușite. Chinezii au privit totdeauna cu neîncredere și curiozitate intervenția europeană în statul lor. Nu le permiteau să intre, dar le adoptau unele obiceiuri și unele accesorii ; au rezistat multă vreme la introducerea drumurilor de fier, dar au admis armamentul european și misiunile miltare au devenit numeroase în capitalele puterilor din Europa. In același timp, mentalitatea chineză a început sa sa modifice. Exploratoru Swen Hadin a ajuns pînă în Lhassa, după ca o misiune oficială engleză, plecată din India, făcuse acelaș voiaj fără nici un pericol; în sfârșit, un eveniment neașteptat a surprins pe cunoscători : Dalai Lama și-a părăsit capitala, unde viața îi era în pericol în urma unei revoluții de palat, și s-a refugiat în India. Pe de altă parte, Chinezii au început să-și părăsească obiceiurile : jurnalele nu au informat că un decret a suprimat ornamentul capilar atît de caracteristic , iar «l’Iustraton» a publicat în vara trecută, ca document, o fotografie a ambasadorului chinez în Roma, primul care a adoptat costumul occidental. După ce au copiat aparențele Europenilor, Chinezii le copiază acum produsele minței lor, se transformă. De altfel, neîncrederea chineziși proletari ai condeielor— ba de pe patul lor de lauri s’au trezit și arșii cei bătrîni urmașii direcți ai voștri și cum s’ar înhăma niște cai la niște tunuri grele asemenea și ei s’au îndemnat din nou la carul literature! și trag,trag din greu. Aceasta dovedește cum că e ceva să tragă cineva la acest caz în țara asta că, nu trebuie lăsată numai nouă, tineretului, această povară sau să ne închipuim că au murit. Curioasă deșteptare după atîția ani de îndeletniciri și năzaieți, dar să nu-i osîndim, căci au dovedit că spiritul Roman e tot atît de tenace ca orice alt spirit latin și deci că, putem merge cu curaj pe drumul apucat fără a ne tema că după zece volume că om înebuni sau ne-om duce la spitalul de tuberculoși. Daci înainte băeți ! Reduta e înaltă și greu de suit. După dînșii. Vor mai cădea din noi poate? Au căzut. Gh. Popovici-Bănățeanu, Iuliu Sovescu, Ștefan Petică, Păun-Pincio, Ion Adam, Gh. Orleanu, Andrei Popovici- Bănățeanu, și acum trei zile Hetrat. Cine însă va împlînta întîi steagul, va fi învingătorul chiar dacă ar muri lingă el. Deci înainte !... Hora 11 ... Marinari italieni, în repaus, lângă fortul Sultsnia EMINESCU Cu prilejul desvelirei monumentului de la Galați — Emînescu. Iată un nume pe care l-am auzit de cînd eram de opt ani. L’am auzit în școală. Mi a căzut în mînă o părticică de poezii cu portetul lui, pe care am citit o din scoarță pină în scoarță. De acolo, n’am mai citit nimic, câci devenisem și eu poet (?) Dar aveam mare admirație pentru el, Alexandri, Grigore Alexandrescu pe care le găseam în toate cărțile de citire și ale căror poezii și fabule le învățam pe de rost. Cind am citit iar pe Eminesc, pierdusem pe mama , eram singur și poezia «O mamă»... a lui Eminescu : «O mamă, dulce mamă, din negura de vremi» îmi făcu o întipăriră duioasă, că scrisei și eu una pe care am aruncat-o, mai pe urmă, în foc. Odată l’am citit numai și poeziile lui m’au durut, și vreme îndelungată mi-a sunat la ureche ritmul și cugetarea lui : «Iară noi ? noi epigonii ?... Simțiri reci, harfe zdrobite». Unele îmi înălțau cugetul până la cer, cele mai multe îmi îmbolnăvise sufletul. Cu toate acestea, figura lui impunătoare și blajină, îmi da fiori de gândire : aveam înainte un munte indestructibil și pe a cărui culme mulți naivi cred că-și pot împlinta steagul și, tocmai tîrziu, după amare sforțări văd că nu’s nimic. Ca tînâr cu o scînteie de poezie în el, nu se crede în aprinderea lui sufletească mai mare sau chiar egal cu Eminescu și numai vrîsta îi arată cît e de departe. Steaua care a răsărit. Ce de volume nu s’au tipărit dela moartea lui cu aceiași pipăire de nervi, căutare de imagini și chiar concepții. Și chiar dacă n’au crezut, n’au simțit și n’au gîndit dar au căutat să creadă, să simtă, să gîndească și chiar să trăiască ca dînsul și numai o matură chibzuială ia făcut să se oprească. Eninascu ramme întruparea gîrsuirei perfecte și complexul simțirei omenești. Iată la ce-a dns experiența lor și ce trebue să spue și ceia ce ar veni.după noi. Poeziile lui exprimă simțirea noastră bârfită de toate idealurile, de toate durerile și deziluziile de toate zilele și pe care în orice formă le-ar turna, ele duc la aceleași portret cu aceiași lumină și colorit. De aceea noi aceștia cari știm ce e întruparea poeziei, strigătul durerei și amețeala deziluziei să ne plecăm capetele la vederea chipului de piatră, să depunem prinosul nostru de recunoștință și admirație, căci cel ce a zis și cum a zis, n’a zis nimeni înainte de el și de prisos să o mai spue altul. I nainte ne se înălța o statue ridicată din inițiativă particulară, din admirația mai mult a unor cititori ai lui Eminescu—lucru care stîrnește multă și insuflețită și laudă, dar și o dureroasă epigramă pentru alții. Sute de oameni, autorități, lume oficială, zeci de societăți, între cari și o parte din scriitori s’au strîns în jurul chipului de piatră, care de azi înainte va arăta școlarilor pe marele cîntăreț și cugetător , serviciu religios, discursul, festivaluri și, culmnia, banchet. Banchet!... Sărmanul Eminescu cîte zile n'a mîncat și poate s’a hrănit cu tutun și cafea, și de multe ori n'a avut-o nici pe aceia. Bani n am mai văzut de un secol, vin n’am mai băut de o lună Un regat pentru o țigară. Cum nu sunt un șoarec, doamne—măcar totuși are blană Mi-aș mînca cărțile mele Și azi din cîmpiile Elizee privește cum se ospătează alții în cinstea lui, lucru de care el, poate, n’a avut parte niciodată, căci pe vremea lui nu se ridicau statui poeților. Amărîte zile trebue să fi dus, sdruncinat trebue să-i fi fost trupul și sufletul că boala a făcut niște progrese așa repezi. Eminescu s’a stins ca o stea, ce nu e și totuși trăește. Da, trăește, în ciuda multor cari în amețeala îndestulare și a tuturor înlesnirilor, se cred nemuritori, dar de care, o săptamină de la moartea lor, nici n’are să se mai știe că au fost.Trăiește în ciuda Epigonilor cari toată viața s’au folosit de trădași munca vii, s’au ridicat prin tot felul de intrigi, minciuni, lingușire, au renunțat la meseria lor de cugetători cinstiți și s’au cocoțat pe turnul de fildeș al năzuințelor lumești. Da, s’au folosit, de sprijinul și cugetul unui om, pe care peste cîțiva ani,—cu uitarea, cu ura chiar ascunsă, și cu durerea că sunt mai mici decît el,—l’au dus la casa de nebuni. Da, numai nepăsarea lor, numai ușurința cu care l’au tratat, i-au grăbit tragicul sfirșit. Corespondența lui și diferite scrisori tipărite, dovedesc în destul lipsa și durerea lipsei, care dărîma și întunecă pe un om simțitor. Și cum să nu înebunească, cum să nu se dărîme, cînd la ori ce pas s’a lovit de deziluzii și piedici. In schimb, cît i-a fost prin putință și a răzbunat, a lovit în dreapta și în stînga, și și-a făcut un piedestal de pe care umbra lui mereu va amenința pe cei ce premeditează cu răul, căci a fost un om drept, cinstit și mîndru de el și un bun creștin și patriot și a suferit cu prețul unei nebunii numai să nu-și știrbească convingerile lui personale. Fie-i țărîna ușoară și numele lui pomenit din neam în neam. III Și, acum, după ce-am gătit pomelnicul lui Eminescu, să ne înturnăm la vremurile noastre, în care această nație a început a pricepe ce vrea să zică literatură, căci avem o pădure de scriitori și scriitoare cari au și societate,—pe care ar fi bine s’o poreclim «Junimea sIa»—și ramurile ei se ridică din adîncul brazdei țărănești pînă la gestul subtil și rafinat al celor mai franțuzite nasuri. Da, avem o pleiadă de scriitori cum nu s’a văzut în țara romînească, pînă azi. Daci, bucurați-vă premergătorilor și mai cu seamă tu: Alexandri, Eminescu, Creangă, Odobescu că, sămânța svirlită de voi, a încolțit adine și au răsărit destui cari să vă pomenească, dacă nu în public, cel puțin în gînd, și că crucea pe care voi ați dus-o pe calvarul spinos și petros al năzuințelor voastre de cugetare, au răsărit o sută cari s-o ducă mai departe. Priviți atîtea reviste literare cari au eșit, sunt pline de numele lor, iar mesele de la Terasa Oteteleșanu ori Imperiul sunt vecinie ocupate de acești bohemi I. Dragoslav