Viitorul, septembrie 1920 (Anul 14, nr. 3736-3760)

1920-09-19 / nr. 3751

+■ 1 guvernul și pâinea După ce a încer­cat fel de fel de soluțiuni nestudiate, în chestiunea re­­glementării fabricațiunei pâinei, cari, bine înțeles, nu puteam­ să dea rezul­tate bune, guvernul a lăsat ca această atât de însemnată problemă, care in­teresează în gradul cel mai mare mass a populați­uneî, să se deslege sin­gură... Libertatea com­pletată, a co­merțului de grâu, a măcinatului,, a fa­­bricărei și vânzărei pâinei nu e alt­ceva decât recunoașterea oficială că organele Statului sunt incapabile să rezolve printr’o soluție practică acea­stă chestiune de alimentare atât de însemnată. Am publicat o anchetă în această privință, din care s’a putut vedea haosul pe care l’au creat măsurile contradictorii, luate de azi pe mâine, și greșelile cami săui săvârșit în acea­stă chestie a pâinei, — greșeli a căror încoronare este ultima măsură nega­tivă, aceea a deis interesarii Statului care lasă fără nicio soluție chestia pâinei, sub pretext de „libertate ab­solută“. Credem, dimpotrivă, că în această chestiune Statul, e dator să intervie, și un guvern conștient de datoria lui trebue să studieze și să aplice toate măsurile menite să împiedice specula cu acest aliment de prima necesitate, și să-l pună la dispoziția populației pe un pret­rot mai redus. Origina răului­ este că avem o can­titate de grâu deficitară, și ochii tu­turor speculatorilor sunt ațintiți asu­pra prețiosului aliment. Toți specu­latorii au sphhmm­i­antul că, dacă vor a­­capara cantită­ți mari de grâu, vor pu­tea realiza beneficii formidabile, bine înțeles în dauna consumatorului, prin obținerea de permise de export care, sub o formă sau alta, continuă să se acorde la ministerul industriei și co­merțului, cu toate că nu se știe d­acă nevoile consumați­unei interne sunt a­­sigurate. Dificultățile transporturilor sunt și ele de­ luat în seamă. Producătorii nu-ș i pot transporta grâul la centrele­ de oonstiTfație decât trecând pe sub furcile caudine ale speculatorilor de­­ vagoane, ale exploatatorilor „trenu­­rior­ navete", cari tracasează sume e­­•noalinse de pe urma acestui trafic scan­dalos patronat de mini­ster­ul comuni­cațiilor. Oricât de scump ar cumpăra spe­culatorul vagonul cu grâu, b­eneficiciul lui e asigurat, căci din cauza valoa­rei scăzute a leului în străinătate, orice fel de export e mai mult decât remu­neratoriu, căci e plătit în monedă străină. De aci goana după per­misele de export, cari se dau de ministerul comerțului, chiar cu vizitiul de a se înfometa tara. Preturile interne se ridică și ele în urm­a acestor specu­­­lațiuni. Sub actualul regim al permiselor, ——care înflorește mai mult decât ori­când,—«­ sau fără „compensații“, — și canid orice speculator visează să devină un mic Schuller, libertatea comerțului de grâu este o adevărată nenorocire, de pe urma căreia pe de o parte hrana tarei trece peste grani­ță, i­ar pe de alta prețurile interne se scumpesc î­ntr’o măsură insuportabilă pentru populație. Atunci când ai o cantitate siuficite­­ră de grâu, și sunt părți ale țarei, — ca unele regiuni industriale din Tran­silvania sau altele, cum e foste linie a frontului sau în Dobrogea, unde nu s’a putut semămat,—în cari lipsa e cumplită, trebue să existe cineva ca­re sa repartizeze după nevoile locale, cantitățile disponibile din restul tu­tel ! ! !!E­­hart 9 Cine să fie acest regulator al con­­fu­mațiuniei interne ? Speculatorul, de­sigur că nu, căci el nu are în vedere nevoile publice, ci câștigul cât mai mare și... exportul. Regulatorul nevo­ilor consumației nu poate fi decât Statul. Deci o politică cum­inte *­ă adaptată nevoilor generale nu poate fi aceea de comerț liber, al grâului, ci o po­litică de apărare a a­cestui aliment­, în așa fel încât să se asigure toate ne­voile consumațiunei interne, pe un preț care, fiind destul de remunera­toriu ,pentru­ producători, să poată fi suportat de populație. De aceea, înainte de to­ate, trebue să se fixeze un preț maximal al grâu­lui, și ca o consecință directă, acela al pâinei. Pentru a se curma odată pentru totdeauna cu fraudele sau cu imposibilitatea de control a brutari­lor și morarilor, s’ar putea fabrica numai o singură calitate de pâine. Iar dacă, în urma împlinirei nevoilor in­terne, s’ar constata o cantitate dispo­nibilă la export, el să fie făcut­ numai de stat, bine înțeles, pe bază de com­pensații. Faptul că guvernul a lăsat absoluta libertate a comerțului de grâul, a fă­cut dificilă luarea unor măsuri de in­teres general ca­ cele de mai sus, căci nu se mai știe unde sunt depozitele și ce cantități sunt disponibile ? Ar fi nevoie deci de o nouă culegere de date si declaration­. In loc de această politică limpede și hotărîtă, pare fine seama exclusiv de interesele generale ale consumatori­lor interni, guvernul a luat rând pe rând, cu titlul de experiență provizo­rie, fel de fel de măsură unele mai ne­chibzuite decât celelalte și al căror rezultat a fost, pe de o parte îmbogă­țirea speculatorilor, pe de alta ne­dreptățirea producătorilor și nemul­țumirea generală a massei, populației, care a văzut cu o groază cum chiar și „pâinea de toate zdele“ îi devine in­­naccesibilă prin raritatea și scump­ai­rea ei. E momentul surprem­ ca acea­stă problemă să primească o soluție serioasă, practică și eficace. RETRAGEREA­­ lui P. Desd­annel Boala care se părea că nu va fi atât de grea încât să împiedice pe președintele Republcei franceze de exercita martie m­andat că Al conferise naț­iunea, a fost din po­­t­rivă dest­ul de tare pentru a pro­duce demisiunea d-lui Paul Descha­­nel, din suprema magistratura franceză. Această retragere care pune Fran­ța­­ din nou în criza prez* len­ipdă, după ce trecuse prin ea de abia de un an, este și pentru noi o cauză de sinceră mâhnire pentru că cel ce as­tăzi se retrage, din cauză de boală, a fost) Unul din prietenii cei mai sinceri ai românilor, și din cei mai buni înțelegâtoirii ai jertfelor noas­tre­­ din timpul războiului. Discursul său finit în fața dele­­gațiunei române la Paris, în timpul când trăiam clipele atât de grele ale războiului, ne dovedește că d-l P. Dese­harte­l, ne iubea și că sufletul său vibra la suferințele îndurate de poporul român pentru triumful cau­­­zei comune a Aliaților. Încurajările venite din partea u­­nei personalități atât de marcante, ca aceea a fostului președinte al Ca­­mer­ei pe vremea războiului, desi­gur că nu puțin au contribuit la sus­ținerea moralului nostru, și la în­curajarea de a îndura toate suferin­­țele, pentru că el știuse să ne­ o oglin­dească într’un viitor sigur, victo­­ria­­ ce trebuia să încununeze tru­pele noastre, însoțim, astfel, retragerea ă4in Paul Deschanel de la prezidenția re­publicei franceze cu un sentiment de tristețe, precum și cu acela de recunoștință față de sufletul ce ne-a hnțeles și ne-a iubit. În curând vai apare o lucrare dato­rită unui ofițer din statul major ger­man, în care autorul atacă veh­e­­menți pe Ludemdorff, în calitatea sa de șef de armată și de diplomat. Până acuma s’au apărut decât câ­teva fragmente din această carte, în­tr’o broșură intitulată : Societatea și educația. E interesant de relevat ra din par­tea germană încep să ficărească câ­teva scântei de adevăr asupra eve­­nim­entiloli din ultimii ani. Adevărul tăinuit Bătălia de la Marna ți­nută în secret „In tot cursul războiului,­­spune au­torul cărții, sus­­tențiiioniate, n­u s’a spus adevărul nici­odată. A prevalat convingerea că era mai bine de a liniști opinia publică lăsân­­du-i incu­zia că „posibilitatea de a în­vinge nu este exclusă“. „Lundendorff fu uimit și foarte ne­plăcut impresionat constatând, la sfârșitul lui Octombrie 1914, că pu­blicul din Berlin era plin de optimism și se deda fără grijă plăcerilor“. „Nimeni, în popor, nu aflase nimic despre înfrângerea suferită în Fran­ța, nici despre uriașe­a armată rusă ce se pregătea. Nici­­odată nu s’a știut nimic despre prima bătăiie de la Mar­na. In cea ce privește situația­­ din O­­priLit, proasta fi<ncț­­ionaire a tăvălu­gului rus a fost totdeauna obiectul batjocorei. De aci se vede că publi­cul era rău orientat și nu știa despre ce e vorba. Nedumerirea poporului „Motivul acestor 'minciună organi­zate n’a fost înțeles nici­odată. Popo­rul cu și l’a explicat încă : " „Lumea își zicea: „Dacă lucrurile merg prost, dece n’am afla-o ; noi, doară, suportăm toate­­ greutățile și existența noastră depinde de mersul evenimentelor. Dada, dimpotrivă, per­­spetativele, sunt bune și biruințe, si­gură, această­ tăinuire a íKieralului nu­-și are rostul“. „Propaganda engleză ce descria situația țării în culorile cele erai ne­gre era mult mai­­ potrivită“. „Șefii­­ germani din acea vreme au comis numai greșeli «c vrând să în­țeleagă adevărata mentalitate a po­porului german“, a primit comand­a­mentul lugubra pre­simțire că„ nu vom putea învinge ? Diverse faze din cartea lui de Memo­rii trăesc acest sentiment. „Ludendorff n't­ găsit nici­odată mij­locul, nici puterea de a lichida. E­l a preferat să înșel­e i poporul cu făgă­­­duinii de victorie- Cremul său s’a tini dit cu dilema urm­ătoare . Coeiștiința de a nu putea ajunge la un rezultat favora­bil și nevoia de a-și angaja ar­­­mata ,până la ultimele ei forțe. Ceea ce s’a întâmplat trebu­ia să se întâmple în mod fatal“. Se înțelege de la sine că presa ger­mană n’a acordat decât foarte slabă publicitate acestor extrase și că a pre­venit publicul contra veracităței a­­cestor aserțiuni. Campa­nia dusă sis­tematic cu scopul de a falsifica opinia publică germană nu e încă­­ pe cale de a dezarma". DOCUMENTELE RĂZBOIULUI ADEV­IRAT DUN DEHDORFF —CONȘTIINȚA GERMANA SE TREZEȘTE — Rolul lui Ludendorff Minciunile sporesc .Cu venirea lui Ludend­orff situa­ția nu se îmbunătățise , dimpotrivă, se înrăutățise. Minciiuna devenise mai rafinată în scopul de a exalta senti­­mm­entul național. Lui Lu­dendorff ii se părea că­­ poporului îi e frică de a­­devăr de care el însuși se temea. Ge­neralul aparținea Mulții de caractere cari nu­­ pot privi fără frică latura ne­gativă a e­venimentelor, dasbătându­­se în­tot­deaun­a de îndoila ce se poa­te deprima. In ceasu­l sprcim­ejdiei, oa­meni de felul acesta închid ochii, se svârco­lesc, și mi știu­ decât să strige ; ura !“. „Ludendorff n’a fost totdeauna a­­șa! De_junde­­ provine această slăbi­re a moralului său ? Cum se face că el, strălucitul și clar văzătorul ofițer de stat-major din timp de parte, șeful eminent al armatelor din Est, să-și fi com­promis reputația în felul lider,ea, în calitate de șef al armatelor ce ope­rau în Franța ? De altfel cea ce iz­bește în schimbarea lui Ludendorff, nu e faptul noi biruinței, aceasta nare nici o însemnătate. Dar, în generel Ludendorff mai și-a dat nicS­odată bine seama despre adevărata situație din Franța. El a procedat pe frontul fran­cez într’un m­od cu­ totul dezordonat și nechibzuit, ne-a relevat un om cu desăvârșire deosebit de acel ce cu­noșteam înainte. „Cairo e pricina acestei schim­bări ? Oare n’a avut Ludend­orff, în clipa ce NOTE LIMBA STRĂINĂ LA TEATRUL NATIONAL Aflăm că artifelul cântăreț Slezah, a fost invitat, să cânte la opera noa­stră lucru ce n1’ar putea decât să ne bucure, dat fiind reputatiunea me­ritata d­e­ ca­re se bucură recentul nostru musafiri Dar acolo tinde începem să nu în­țelegem bine 'Jijf rur­iîe este când d. Slezak cere, și «n­ereu i se primeș­te dacă nu ne î»d­ăm, de a nu juca decât pe­steuiJ Preat­ului Național. Opera romanul însă, va începe în­ curând repa­rc­ t­­iile sale la Tea­­t­rul K­a­rl­. —7' jic­db artistul eminent care e d-l Silczak­ Va putea să se pro­ducă cu aceleași rezultate bune j Pen­­tru artă, precum­, de asemenea arta pură nu perde nimic, ascultând pe scena Teatrului Carol­ cel­­ Mar­e. De fci, amatorii de muzică nu pă­­gubesc nimic ascultând pe d-l Sle­­zak pe alte scene de­cât a­ceea­ ale Teatr­ului Național, din București, dar sentimentul demnitatei națio­nale ar fi jicnit prin prezența unu­i cântăreț străin, cântând î­ntr’o lim­bă silfaiia pa prima scenă oficială, a teatrului românesc. Știm că a fost odată o adevărată revo­luție de stradă și s’a vărsat sân­ge pentru că pe scena Teatrului Na­țional se îngăduise a se juca în limbi străine« — adică de fapt în­­tr’o limbă destul de simpatizată d­e nofi, limba franceá. Și acea­stă mișcar­e a fost atunci în sentimentul geme­ral al opiniei pub­lice ro­mânești. Ceea ce ne tub­­bitrase, acton câți­va ani, pe o ches­­tie de demntitate națională, să fie oare îmgăduilit «stSrcî, când suntem de-abia eștiî din­tr’un război ce ne-a intensificat sentimentul național? lato de ce păstrând toată stima pentru arta și reputați­unea d-lui Slezak, dorim a-l asculta pe ori­care altă scenă, dar nu pe aceea un­de o lege formală interzice repre­zentația în alta limbă de­cât cea ro­mânească ! Petronius IN BASARABI­A POLITICA GREȘITA S'a vorbit de multe ori de curen­tul separatist ce ar exista in Basa­­rabia. O serie de nemulțumiți,— ins­tigați de elemente streine ce dăd în autonomie un mijloc de a zădărnici unificarea și întrunirea elementului românesc de peste Prut, — agită această idee prezentând-o nu ca un mijloc al satisfacerei ambițiunilor personale dar ca acel al, stârpirei u­­nenia din al­zur­il­e întâmplate. Câtă vreme chestiunea autonomi­ei și separatismului s’ar fi aflat pe acest teren, desigur că n’ar fi repre­zentat un mare pericol pentru unita­tea națională. Bunul simț al popo­rului român, ce nu se poate a­­dapta cerințelor imaginației și ambi­țiunilor câtorva aventurieri, de­si­gur că ar fi triumfat și de data a­­ceasta. Campaniei făcute de acești dușmani ai unităței naționale,—tre­buia răspuns însă printr’o coalizare a tuturor forțelor în serviciul ro­mânismului. Din nenorocire, partizanii guver­nului nu numai că nu înțeleg să facă acest lucr­u, dar lucrează pe toate terenurile, tocmai împotriva­ unificărei și consolidărei naționale, favorizând tendințele separatiste. Acțiunea.­­Aceasta drunătoare se duce prin presa guvernului, prin parlamentarii guvernamentali și prin numeroși agenți, l­a adevăr, gu­vernamentalii și-au crespt la Chișinău un ziar scris în limbia rusă. In a­­cest ziapr, care avea până acum cât­va timp ca subtitlu infimele genera­lului Averescu, iar acu­m apare ca ziar al partidului poporului se publică articole separatiste de ură contra românilor din Regat stabiliți în Basarabia. Această presă cu totul pusă în serviciul unor interese stre­ine de aspirațiile românilor nu poate de sigur de­cât să dă­uneze interesele superioare a nea­mului după cum o fac și unii din parlamentarii și agenții averescani, cari prin acleași mijloace, caută să obție bună-voința populației steine în dauna românilor. Până și în dis­cursurile aver­ei ncmiltor din Parla­ment, — cum a fost cuvîntarea se­natorului Alexandri la mesagiu, s’a văzut această tendință nenorocită. Guvernul trebue să înțeleagă că nu acesta e rolul său în Basarabia Cu presă rusească—și [agenți rusi­ficați nu se poate înfăptui întărirea elementu­lui românesc. In goana după o popularitate, rău înțeleasă și în interesul de a- •ex­trage elementele neromânești, gu­­­vanul face în Basarabia o politicăI fățiș ostilă unităței și consolidărei naționale , o constatare dureroasă, pe care suntem siliți a o face. P­ ECOURI­ olonia este la ordinea zilei și la fie­care pas întâlnește câte un admirator al credincioșilor «Vulturul Alb» bu­curos de modul cum Polonii le-au jucat festa nu numai pe bolșevici dar și pe nemți- într’adevăr este lucru cert că nem­ții nu prea țin la Poloni și n’au ținut nici­odată. Un singur neamț, constitue o excepție în această privință: Wagner. Autorul lui «Parsifal» a scris chiar o uvertură «Polonia» după insurecția polo­neză din 1830 când vitejia Polonilor i-a stârnit admirația. In timpul aflărei sale în Franța, de la 1839—1842, Wagner în­cercase să reprezinte această operă cu pri­lejul unui concert organizat la «Renai­sance» în folosul emigraților poloni. Exe­cutarea nu a putut să aibă loc și partitura «Poloniei» după ce trecuse prin mâinile capelmaestrului Davm­age, ale lui Emrico Litolff și a concertistului Abran, a ajuns la editorul Chandella care a încredințat’o lui Pasdelamp. Aceasta neputând’o cânta în concertele sale, o predase lui Mautter care, în 1881, o înapoiase autorului. Wagner care de46 ani nu mai știa nimic de această operă, uitase până și existența ei. Abia în 1908, uvertura «Polonia» fu jucată la concertele Sechiari. LA SFÂRȘITUL SAPTAMANEI La ușa unei brutării a le .IOR Isus Cristor din câteva pâini a hră­nit d­in mii de oameni. Guvernul d-lui Averescu are atâta grâu și porumb în­cât mai trimite și peste graniță și cu toate acestea­ i populația diîn România duce lipsă de pâine. Fiindcă d. primar al Capitalei și Subsecretarul Aprovizionărei avuse­seră grija să asigure populația că la București va fi pâine destulă, lu­­m­­­ea s’a sculat toată săptămâna acea­sta mai de dimineață ca totdeauna și fiecare brutărie a fost onorată de­ o respectabilă coadă. Franzela s’a găsit din belșug, pâi­nea neagră a lipsit însă aproape cu desăvârșire. * In fața uneia din brutării stau de vorbă, într’una din zilele acestea, doi bătrâni. Unul dintr ei a spus tovară­șului său de suferințe : — Știi, bunul meu prieten,­ce-mi a­­mintește întreaga stare de lucruri în care ne zbatem? Se zice că, odată, la Constantinopol, trăia un Sultan foarte de treabă. Fiindcă acest Sultan vroia să împace pe toți câți vroiau să fie Mari viziri în împărăția sa, a chemat într’o zi la el pe un oarecare Efendi, om foarte ‘popular în Turcia, dar despre care se spunea că pe cât era de slab la minte, tot pe­ atâta era de­ ahtiat după putere. — Efendi," ia spus Sultanul, am au­zit că tu nu vrei să mori până ce nu vei ajunge Mare vizir“. Ei bine eu sunt hotărit sa-ti dau acest înalt post dacă tu îfi ei însărcinarea să im­b­u­­nești pe toată lumea care de o vre­me încea tră ește nemulțumită în cu­prinsul împărăției mele. Efendi a cerut Sultanului­ două zile să se gândească și în acest timp s-a dus la un bun prieten al lui, anume luzul, căruia ia spus : — Ascultă, prietene. Sultanul mi-a promis că mă va face Mare vizir dar cu condiția ca eu să mulțumesc pe toți nemulțumiții din imperiul său. Juzuf ia răspuns : — Să te duci la Sultan, bunul meu prieten Efendi,­ și să’i spui că pri­mești să fii Mare vizi, dacă îți va da voc­ea ta, la rândul tău, să u­ttă nu­mești pe mine vistiernic. Juzuf era cunoscut prin șiretenia lui și Efendi s’a bucurat că-l poate a­­vea pe lângă dâpsul, fiindcă singur nici nu ar fi­­ îndrăznit să-și ia lu­­ptă-și sarcina guvernărei. Sultanul a numit pe Efendi în sluj­ba de Mare vizir. Efendi a num­­it pe Iirzal vistiernic și amândoi, ca oa­meni nepricepuți ce erau, au încurcat atât de rău lucrurile, încât, supușii din Turcia nu numai că nu aveau ce visaseră, adică munți de pilaf și râ­uri de Lapte dar erau lipsiți chiar de pâinea de toate zilele. Intr’o zi Sultanul a eșit să se plim­be, având la dreapta lui pe Efendi și la stânga pe luzuf. In drumul lor în­tâlnirii un cortegiu mortuar, luzuf a oprit pe acei cari purtau pe umerii lor sicriul Și apropi­­ndu-se de urechia mortului, ia șoptit câteva cuvinte. Intrigat, Sultanul a chemat pe lu­zul și l-a întrebat: — Ce-ai spus bre, mortului ? — I-am­ spus: Măriat ta, că atunci când va ajunge pe lrivreea cealaltă și-l va întreba cineva de i s e afcoio, pe mtal este prin­ Turda, sânul © trudească sărate că tara a ajuns în triat hal Și­ră hal, ci să spună numai, că Mare vizir, în împărăția Ta a fost numit Efendi și vistierul lui sunt eu... Povestea nu o fi prea adevărată, dar e plină de tâlc pentru cetitorii mei. .. ©mul de pan D-i Tâslăuan­u,, ministrul industriei și al comerțului, în loc să-și facă ba­gajele de plecare, din guvern, pregă­tește reforme și­ proccte d legi In ve­derea unei rodnice guvernări. Așa­dar, d. Tâslăuanu a fost, este și va fi iminiistru. Sunt unii cari pretind că ministrul industriei și­ ai comertulu­i n’ar fi de­cât un or­« de pas în guvernul d-lui Averescu. S’au văzut oameni de poe micii mai tari decât aceia în slujba cărora lucrează. Dacă ar­e să credem ce spune 4 Tăslăuanu­ în hiterview-sl d-sate, pu­­blicați în cel mai indopso­iat ziar din Ro­­mânia Maree ar trebui să-l soco­tim pe d-sa mai tare decât d. Arge­­toianui și chiar dacât dL Averescu. Mai știi! De câte ori în crigine!Ae din lumea mare, d-na sau d-mi n’ar voi dar nu pot să se scape de aceia ‘Cari în tovă­rășia lor se numește „femure de ohamfore“... Bandiți auiosnofeiiiș. Era o vreme Când șofeurii automo­­biliști terorizau pe pașnicii călători cu­ viteza nebună ce-o dau mașinelor pe care le coroduceau. Azi șpiona­ți sunt și ei terorizați de niște barai ti necunoscuți. Alaltăeri, un provingial, sosit cu a­­faceri la­ București, s’a dușș grăbit în­tr’o stație de autometrie și­ a spint unui șofeur. — Ai să m­erigi cu mine până la Pantelim­­on. Cât dați ? a întrubat șofeurul — Oricât, numai «‘ajung mai re­pede. Șofeurul s’a uitat hang­ia provin­cial te­imăsurat de la vârfurile­­ ghete­lor până la pălărie și apoi ia spus: — Suiți că vă duc cât mai repede. Grăbitul esterít a luat loc la auto­mobil, dar mașina în loc să pornea­scă spre șoseaua Fan Lianon, s’a în­dreptat­­ pe calea Victoriei și s’a oprit tocmai de poliție. — Săriți, a strigat șofeuru­l, că am prins pe­ un bandit «momofeios. Colîiosarii au dat baz­a, și-au are­stat pe necunioscut. După o zi de lungi și­râimitoase cercetări, s-a stabilit că ni era vorba de­ un ban­dit autom­obilst, cl de­ im­p­­norabi­l medic dhn train oarășe din fun­dul Moldovei. Automobiliști din București simt atât de terorizați, în­cât au ajuns să vadă în fiecare călător un bandit. Abo»an­*vă La „VIITORUL“ Cel mai bine scris Cel mai bine Informat­­ Cel mai răspândit !“ ZIAR m SEARA - Ti-4 Minitarea h »aste M BASARABIA de I. smmmm Prof. univ. 1 jn­ați © Ie certe mai îndurerate din «eria evenimentelor prin câine »amm trecut, când îngrijorarea cuprinse lumea adunată la Iași, străbătu ca e puternică dungă de lumină, ves­tea hotărârii Basarabiei, de a se li­pi cu restul neamului românesc. Vorbele rostit­e în sala eparhială din Chișinău, nemeșt­eșugate dar prin simplicitatea lor mai adânc zguduitoare, răscoliră sufletele tutu­rora, emu glasuri tainice venite din ținuturi depărtate, de­și vecine nouă, sacrificate dintr-un început de «și dorite tot așa de­­ arzător ca și altele. „Pentru noi ziua de azi este Sâmbăta Sâmbetei or, Sărbătoarea Să­­bătorilor”, s’a pronunțat acolo. Vorbe profetice, care desigur au a­vut partea lor însemnată de înto­­rime, în desfășurarea tragică a eve­nimentelor spre izbândă desăvâr­șită­. S’ar părea că au trecut aceste clipe ca fulgerele cari brăzdează ce­rul acoperit de norii plumburii rostogoliți de furtuni. Nu s’a năs­cut încă poetul cari să te cânte pen­tru veșnicie, nici istoricul carie să le descrie în cadrul epic al simclozi­­tații celor rămași acelaș, ca și pe vremea liui Ștefan-cel-Mare. De attunci cernl s’a mai înseninat, svâcniturile inimilor s’au mai poto­lit. Patimile omenești au apărut la suprafață, mod mici încă în măre­ția­­ cap­usă a vniemurilor. Templuli înfrățirii, în care lătnariul ecran­ la vorbă a strigat en fhrin­șne: „tarne mare bucurie am să duc­ă eu acasă de aici”, a devenit lapoi s ala sgomotoasă asemenea aceleia a unoi burse. Am i­ămas încremeniți, când, cu o moțiune trecând Prutul pentru întâia oară, am urcat scă­ri­le, cu adâncă evlavie^ spre sala is­torică. Venisem în­ Chișinău cu re­prezentanții­­ profesorilo­r chini Ardeal și Bucovina. Tremuram la gândul cuvintelor de înfrății« ineaită »pe care Ie doream, Scena a fost penibilă( Drept buni sosit­, auzii nesăbuite vor­be de despărțire. Cei de dimroace de Prut, n’au ce căuta dincolo, s’a spue de și că i le asem, ca și alții înaintea noastră, cu pași hotărâți de a întin­de mâna de ajutor frățească, așa cum socoteam că e de datorie, pen­tru cei tari numai de câteva luni, cunoscutase existența neamului din care făceau parte. Acele cuvinte brăstămate d­n dincoace „de Prut­, de „noî și voi", «hai repetat mai de», tot mai d­es și mai apăsat, culmi­nând în cele scrise de curând în­tr’un ziar basarabean, care-ț­ stâr­­n­ise lăcrămi de adâncă tristeță. Ar­­u­minările în potriva am­este­­c­ului silit de împrejurări al celor de dincoace de Prut, nu le aș fi consi­derat în malre­poarte greșite prin ge­neralizarea lor, dacă nu s’ar fi răs­frânt și asupra unei tagme de func­ționari, pe care-i știam cât de de­s introsați au plecat peste Prut, cât de inimoși au pornit la­ drum, pen­tru­­ Deșteptarea națională a celor în­ ebiși ermetic vreme atât de lungă. Am avut noreul, ca secretar ge­neral la Instrucție, să pot trimi­te m­ai dintâi armată de pionieri ai culturii românești în Basarabia. Im­preună cu directorul învățământu­lui primar care m­ă ajuta, ne soco­team la căutarea lor, ca preotul ca­rie umblă cu sfintele ta­ine. Tremu­ram de bucurie, dar­ și de îngrijora­re, când alegeam unul și unul, pe soldații păcei și ai înfrăț­iei etnice. Am trimes jta „dascălul de la Tol­o­­loveni“ faimos, dârz, intr­ând pe piept semnul or’fejiei în război, pe „bădița Alexandru“ d­ela Tătărași al cărui grai curat moldovenesc știu că a mers drept l­a inima țăranului moldovan ca și cânticul fluor­ul­ui de care ura se despărțea, pe altul și­­ altul ca dânșii. Știm însuflețirea cu care au pormit; cunosc și însufleți­rea stârnită printre moldovenii ba­­sarabeni, cărora li se lua ceata, de pe ochi. și suflet Știu însă și greu­tățile întâmpinate, de unde veneau nici ei nu-și dădeau seama; rând pe rând au cerut să fie înlocuiți. Stau dus alții, dar nici aceștia nu au pu­tut rezista prea mult Unul dintre ei, om de ispravă, complect dezinte­resat cu adâncă și reală dragoste de basarabeni, cu legături familiare dincolo de Prut, trimes să conducă și să controleze activitatea învăță­torilor, nu a putut sta nici el multă viziune, la postul în care, cu compe­tența­­ recunoscută, cu­­ Dragoste sin­ceră, ar fi adus reale servicii deș­teptării naționale, dorită, socot, de toți să se înfăptuiască intens și cât miști repede. Nici unuia nu i-a trecut prin gînd să speculeze poporul cu care veneau în contact; nici unul nu am cunos­cut care să se fi întors îmbogățit din misiun­ea­­ necesară, pe ca­re cu voie bună și înflăcărare au primit-o. Se cuvinea oare ca acești apostoli ai culturii naționale, să fie cupinși la un loc, cu cei care în ad­evăr — drojdia tulbură vinul cel mai ales— au fost lipsiți de orice scrupul, ne­socotind importanța momentului când li sa cerut serviciul . Dar dovada cea mai bună de­cât s’a lucrat, și cu elemente băștinașe însă sub conducerea celor din dincoa­ce de Prut pe terenul răspândirii culturii românești în ad­evărata pă­tură, neprihănită, a elamentul­ui mol­dovenesc, ne este dată de revista O­­fici­ală Școala Basarabiei“, numă­rul de pe Angolet, revista este con­dusă de d. Șt. Ciobanu­ membru al Academiei Române, directorul învă­țământului din Basarabia, împreu­nă cu hasruicul și dornicul de bine Ap. Calea, institutor din București unul d­e putinii care­­ au putu­t ră­mânea la postul lor de apostolat. In acest număr se cuprinde și­­ Ha­rca de seamă a activității serviciu­lui extra-școlar în fi­­nal la 1 Fe­bruarie 1919, având drept șef de ser­viciu pre­d. A. Cule­a și subșef pe cu­noscutul folklorist din Bârlad, d. T. Pamfile. Activitaea fcistra-școlară a prins și s’a întins mai mult la sate, după cum era de așteptat. Pătura înstră­inată dela orașe s’a ținut în rezer­vă, din cauza „situației neclare a Basarabiei, pentru România“, cum se exprimă, în raportul său, conducă­torul unei școli orășănești. Speran­ța cimentării nationale tot dela sate ne vine, căci urmașii pi­erșil­or lui Ștefan, nu cunosc cântărelile poli­tice, nici foloasele ce le pot trage din veșnica, schimbare la față. Concentrarea atențiunii conducă­torilor activității extra-școlare spre sate, a dat rezulate mai îmbucură­toare chiar de­cât în vechiul regat. S-au ținut cursuri de adulți, urmate d­e 14133 moldoveni și numai 3498 străină. La orașe din­potrivă numără moldovenilor in «pedal au e­­vrei­lor, este covârșitor. Imnatu a contribuit la r­ăispândirea cui­terei național. In 138 școli regim­entale au urmat aproape 3009 moldoveni și, pa jumătate str­ăini, deprinsă mi cum trebue ceti­tul și scriau­ 2703 ad iu­l. S’au tipărit în câte 10000 exempla­re, răspândite gratuit sătenilor, 12 cărțulii și călendare scrise in graiul poporului. Ziarul „Cuvânt Moldove­­nesc“ se «cotea die 2 ori pe săptă­­mână, în câte joi și era nu­mea mai mult gratuit salon Li­or. ..Scrisorile On­to ce vin dela țară, articolele spre publicație, ca și­ noii abonat­, dovedesc că eLai’nl e o ne­cesitate sufletească.“, «ffi­eca­re în Dat. rea de seamă. S'a teipărit navivta „Școala Basarabiei“,s'au înființat, ha­blioteci populaars la orașe și iu 130 de sate, în afara odor ieșite din.'iiția­­tiva partid­ilor s «țin­e la Bălți cu 15000 volume. S’au ținut sfirbărî, șe­zători culturale cu concursul <3doi M. Sadoveanu, N. N. Beldiciastra ș. a., s’au înfiint: coruri, societăți mu­zicale; s’a­u răspândit, cu ploaia bi­ne făcătoare, peste 1 m.lî[on 600 mii

Next