Viitorul, septembrie 1920 (Anul 14, nr. 3736-3760)
1920-09-19 / nr. 3751
+■ 1 guvernul și pâinea După ce a încercat fel de fel de soluțiuni nestudiate, în chestiunea reglementării fabricațiunei pâinei, cari, bine înțeles, nu puteam să dea rezultate bune, guvernul a lăsat ca această atât de însemnată problemă, care interesează în gradul cel mai mare mass a populațiuneî, să se deslege singură... Libertatea completată, a comerțului de grâu, a măcinatului,, a fabricărei și vânzărei pâinei nu e altceva decât recunoașterea oficială că organele Statului sunt incapabile să rezolve printr’o soluție practică această chestiune de alimentare atât de însemnată. Am publicat o anchetă în această privință, din care s’a putut vedea haosul pe care l’au creat măsurile contradictorii, luate de azi pe mâine, și greșelile cami săui săvârșit în această chestie a pâinei, — greșeli a căror încoronare este ultima măsură negativă, aceea a deis interesarii Statului care lasă fără nicio soluție chestia pâinei, sub pretext de „libertate absolută“. Credem, dimpotrivă, că în această chestiune Statul, e dator să intervie, și un guvern conștient de datoria lui trebue să studieze și să aplice toate măsurile menite să împiedice specula cu acest aliment de prima necesitate, și să-l pună la dispoziția populației pe un pretrot mai redus. Origina răului este că avem o cantitate de grâu deficitară, și ochii tuturor speculatorilor sunt ațintiți asupra prețiosului aliment. Toți speculatorii au sphhmmiantul că, dacă vor acapara cantități mari de grâu, vor putea realiza beneficii formidabile, bine înțeles în dauna consumatorului, prin obținerea de permise de export care, sub o formă sau alta, continuă să se acorde la ministerul industriei și comerțului, cu toate că nu se știe dacă nevoile consumațiunei interne sunt asigurate. Dificultățile transporturilor sunt și ele de luat în seamă. Producătorii nu-ș i pot transporta grâul la centrele de oonstiTfație decât trecând pe sub furcile caudine ale speculatorilor de vagoane, ale exploatatorilor „trenurior navete", cari tracasează sume e•noalinse de pe urma acestui trafic scandalos patronat de ministerul comunicațiilor. Oricât de scump ar cumpăra speculatorul vagonul cu grâu, beneficiciul lui e asigurat, căci din cauza valoarei scăzute a leului în străinătate, orice fel de export e mai mult decât remuneratoriu, căci e plătit în monedă străină. De aci goana după permisele de export, cari se dau de ministerul comerțului, chiar cu vizitiul de a se înfometa tara. Preturile interne se ridică și ele în urma acestor speculațiuni. Sub actualul regim al permiselor, ——care înflorește mai mult decât oricând,—« sau fără „compensații“, — și canid orice speculator visează să devină un mic Schuller, libertatea comerțului de grâu este o adevărată nenorocire, de pe urma căreia pe de o parte hrana tarei trece peste graniță, iar pe de alta prețurile interne se scumpesc într’o măsură insuportabilă pentru populație. Atunci când ai o cantitate siuficiteră de grâu, și sunt părți ale țarei, — ca unele regiuni industriale din Transilvania sau altele, cum e foste linie a frontului sau în Dobrogea, unde nu s’a putut semămat,—în cari lipsa e cumplită, trebue să existe cineva care sa repartizeze după nevoile locale, cantitățile disponibile din restul tutel ! ! !!Ehart 9 Cine să fie acest regulator al confumațiuniei interne ? Speculatorul, desigur că nu, căci el nu are în vedere nevoile publice, ci câștigul cât mai mare și... exportul. Regulatorul nevoilor consumației nu poate fi decât Statul. Deci o politică cuminte *ă adaptată nevoilor generale nu poate fi aceea de comerț liber, al grâului, ci o politică de apărare a acestui aliment, în așa fel încât să se asigure toate nevoile consumațiunei interne, pe un preț care, fiind destul de remuneratoriu ,pentru producători, să poată fi suportat de populație. De aceea, înainte de toate, trebue să se fixeze un preț maximal al grâului, și ca o consecință directă, acela al pâinei. Pentru a se curma odată pentru totdeauna cu fraudele sau cu imposibilitatea de control a brutarilor și morarilor, s’ar putea fabrica numai o singură calitate de pâine. Iar dacă, în urma împlinirei nevoilor interne, s’ar constata o cantitate disponibilă la export, el să fie făcut numai de stat, bine înțeles, pe bază de compensații. Faptul că guvernul a lăsat absoluta libertate a comerțului de grâul, a făcut dificilă luarea unor măsuri de interes general ca cele de mai sus, căci nu se mai știe unde sunt depozitele și ce cantități sunt disponibile ? Ar fi nevoie deci de o nouă culegere de date si declaration. In loc de această politică limpede și hotărîtă, pare fine seama exclusiv de interesele generale ale consumatorilor interni, guvernul a luat rând pe rând, cu titlul de experiență provizorie, fel de fel de măsură unele mai nechibzuite decât celelalte și al căror rezultat a fost, pe de o parte îmbogățirea speculatorilor, pe de alta nedreptățirea producătorilor și nemulțumirea generală a massei, populației, care a văzut cu o groază cum chiar și „pâinea de toate zdele“ îi devine innaccesibilă prin raritatea și scumpairea ei. E momentul surprem ca această problemă să primească o soluție serioasă, practică și eficace. RETRAGEREA lui P. Desdannel Boala care se părea că nu va fi atât de grea încât să împiedice pe președintele Republcei franceze de exercita martie mandat că Al conferise națiunea, a fost din potrivă destul de tare pentru a produce demisiunea d-lui Paul Deschanel, din suprema magistratura franceză. Această retragere care pune Franța din nou în criza prez* lenipdă, după ce trecuse prin ea de abia de un an, este și pentru noi o cauză de sinceră mâhnire pentru că cel ce astăzi se retrage, din cauză de boală, a fost) Unul din prietenii cei mai sinceri ai românilor, și din cei mai buni înțelegâtoirii ai jertfelor noastre din timpul războiului. Discursul său finit în fața delegațiunei române la Paris, în timpul când trăiam clipele atât de grele ale războiului, ne dovedește că d-l P. Desehartel, ne iubea și că sufletul său vibra la suferințele îndurate de poporul român pentru triumful cauzei comune a Aliaților. Încurajările venite din partea unei personalități atât de marcante, ca aceea a fostului președinte al Camerei pe vremea războiului, desigur că nu puțin au contribuit la susținerea moralului nostru, și la încurajarea de a îndura toate suferințele, pentru că el știuse să ne o oglindească într’un viitor sigur, victoria ce trebuia să încununeze trupele noastre, însoțim, astfel, retragerea ă4in Paul Deschanel de la prezidenția republicei franceze cu un sentiment de tristețe, precum și cu acela de recunoștință față de sufletul ce ne-a hnțeles și ne-a iubit. În curând vai apare o lucrare datorită unui ofițer din statul major german, în care autorul atacă vehemenți pe Ludemdorff, în calitatea sa de șef de armată și de diplomat. Până acuma s’au apărut decât câteva fragmente din această carte, într’o broșură intitulată : Societatea și educația. E interesant de relevat ra din partea germană încep să ficărească câteva scântei de adevăr asupra evenimentiloli din ultimii ani. Adevărul tăinuit Bătălia de la Marna ținută în secret „In tot cursul războiului,spune autorul cărții, sustențiiioniate, nu s’a spus adevărul niciodată. A prevalat convingerea că era mai bine de a liniști opinia publică lăsându-i incuzia că „posibilitatea de a învinge nu este exclusă“. „Lundendorff fu uimit și foarte neplăcut impresionat constatând, la sfârșitul lui Octombrie 1914, că publicul din Berlin era plin de optimism și se deda fără grijă plăcerilor“. „Nimeni, în popor, nu aflase nimic despre înfrângerea suferită în Franța, nici despre uriașea armată rusă ce se pregătea. Niciodată nu s’a știut nimic despre prima bătăiie de la Marna. In cea ce privește situația din OpriLit, proasta fi<ncționaire a tăvălugului rus a fost totdeauna obiectul batjocorei. De aci se vede că publicul era rău orientat și nu știa despre ce e vorba. Nedumerirea poporului „Motivul acestor 'minciună organizate n’a fost înțeles niciodată. Poporul cu și l’a explicat încă : " „Lumea își zicea: „Dacă lucrurile merg prost, dece n’am afla-o ; noi, doară, suportăm toate greutățile și existența noastră depinde de mersul evenimentelor. Dada, dimpotrivă, perspetativele, sunt bune și biruințe, sigură, această tăinuire a íKieralului nu-și are rostul“. „Propaganda engleză ce descria situația țării în culorile cele erai negre era mult mai potrivită“. „Șefii germani din acea vreme au comis numai greșeli «c vrând să înțeleagă adevărata mentalitate a poporului german“, a primit comandamentul lugubra presimțire că„ nu vom putea învinge ? Diverse faze din cartea lui de Memorii trăesc acest sentiment. „Ludendorff n't găsit niciodată mijlocul, nici puterea de a lichida. El a preferat să înșele i poporul cu făgăduinii de victorie- Cremul său s’a tini dit cu dilema următoare . Coeiștiința de a nu putea ajunge la un rezultat favorabil și nevoia de a-și angaja armata ,până la ultimele ei forțe. Ceea ce s’a întâmplat trebuia să se întâmple în mod fatal“. Se înțelege de la sine că presa germană n’a acordat decât foarte slabă publicitate acestor extrase și că a prevenit publicul contra veracităței acestor aserțiuni. Campania dusă sistematic cu scopul de a falsifica opinia publică germană nu e încă pe cale de a dezarma". DOCUMENTELE RĂZBOIULUI ADEVIRAT DUN DEHDORFF —CONȘTIINȚA GERMANA SE TREZEȘTE — Rolul lui Ludendorff Minciunile sporesc .Cu venirea lui Ludendorff situația nu se îmbunătățise , dimpotrivă, se înrăutățise. Minciiuna devenise mai rafinată în scopul de a exalta sentimmentul național. Lui Ludendorff ii se părea că poporului îi e frică de adevăr de care el însuși se temea. Generalul aparținea Mulții de caractere cari nu pot privi fără frică latura negativă a evenimentelor, dasbătânduse întotdeauna de îndoila ce se poate deprima. In ceasul sprcimejdiei, oameni de felul acesta închid ochii, se svârcolesc, și mi știu decât să strige ; ura !“. „Ludendorff n’a fost totdeauna așa! De_junde provine această slăbire a moralului său ? Cum se face că el, strălucitul și clar văzătorul ofițer de stat-major din timp de parte, șeful eminent al armatelor din Est, să-și fi compromis reputația în felul lider,ea, în calitate de șef al armatelor ce operau în Franța ? De altfel cea ce izbește în schimbarea lui Ludendorff, nu e faptul noi biruinței, aceasta nare nici o însemnătate. Dar, în generel Ludendorff mai și-a dat nicSodată bine seama despre adevărata situație din Franța. El a procedat pe frontul francez într’un mod cu totul dezordonat și nechibzuit, ne-a relevat un om cu desăvârșire deosebit de acel ce cunoșteam înainte. „Cairo e pricina acestei schimbări ? Oare n’a avut Ludendorff, în clipa ce NOTE LIMBA STRĂINĂ LA TEATRUL NATIONAL Aflăm că artifelul cântăreț Slezah, a fost invitat, să cânte la opera noastră lucru ce n1’ar putea decât să ne bucure, dat fiind reputatiunea meritata de care se bucură recentul nostru musafiri Dar acolo tinde începem să nu înțelegem bine 'Jijf ruriîe este când d. Slezak cere, și «nereu i se primește dacă nu ne î»dăm, de a nu juca decât pesteuiJ Preatului Național. Opera romanul însă, va începe în curând reparc tiile sale la Teatrul Karl. —7' jicdb artistul eminent care e d-l Silczak Va putea să se producă cu aceleași rezultate bune j Pentru artă, precum, de asemenea arta pură nu perde nimic, ascultând pe scena Teatrului Carol cel Mare. De fci, amatorii de muzică nu păgubesc nimic ascultând pe d-l Slezak pe alte scene decât aceea ale Teatrului Național, din București, dar sentimentul demnitatei naționale ar fi jicnit prin prezența unui cântăreț străin, cântând într’o limbă silfaiia pa prima scenă oficială, a teatrului românesc. Știm că a fost odată o adevărată revoluție de stradă și s’a vărsat sânge pentru că pe scena Teatrului Național se îngăduise a se juca în limbi străine« — adică de fapt într’o limbă destul de simpatizată de nofi, limba franceá. Și această mișcare a fost atunci în sentimentul gemeral al opiniei publice românești. Ceea ce ne tubbitrase, acton câțiva ani, pe o chestie de demntitate națională, să fie oare îmgăduilit «stSrcî, când suntem de-abia eștiî dintr’un război ce ne-a intensificat sentimentul național? lato de ce păstrând toată stima pentru arta și reputațiunea d-lui Slezak, dorim a-l asculta pe oricare altă scenă, dar nu pe aceea unde o lege formală interzice reprezentația în alta limbă decât cea românească ! Petronius IN BASARABIA POLITICA GREȘITA S'a vorbit de multe ori de curentul separatist ce ar exista in Basarabia. O serie de nemulțumiți,— instigați de elemente streine ce dăd în autonomie un mijloc de a zădărnici unificarea și întrunirea elementului românesc de peste Prut, — agită această idee prezentând-o nu ca un mijloc al satisfacerei ambițiunilor personale dar ca acel al, stârpirei unenia din alzurile întâmplate. Câtă vreme chestiunea autonomiei și separatismului s’ar fi aflat pe acest teren, desigur că n’ar fi reprezentat un mare pericol pentru unitatea națională. Bunul simț al poporului român, ce nu se poate adapta cerințelor imaginației și ambițiunilor câtorva aventurieri, desigur că ar fi triumfat și de data aceasta. Campaniei făcute de acești dușmani ai unităței naționale,—trebuia răspuns însă printr’o coalizare a tuturor forțelor în serviciul românismului. Din nenorocire, partizanii guvernului nu numai că nu înțeleg să facă acest lucru, dar lucrează pe toate terenurile, tocmai împotriva unificărei și consolidărei naționale, favorizând tendințele separatiste. Acțiunea.Aceasta drunătoare se duce prin presa guvernului, prin parlamentarii guvernamentali și prin numeroși agenți, la adevăr, guvernamentalii și-au crespt la Chișinău un ziar scris în limbia rusă. In acest ziapr, care avea până acum câtva timp ca subtitlu infimele generalului Averescu, iar acum apare ca ziar al partidului poporului se publică articole separatiste de ură contra românilor din Regat stabiliți în Basarabia. Această presă cu totul pusă în serviciul unor interese streine de aspirațiile românilor nu poate de sigur decât să dăuneze interesele superioare a neamului după cum o fac și unii din parlamentarii și agenții averescani, cari prin acleași mijloace, caută să obție bună-voința populației steine în dauna românilor. Până și în discursurile averei ncmiltor din Parlament, — cum a fost cuvîntarea senatorului Alexandri la mesagiu, s’a văzut această tendință nenorocită. Guvernul trebue să înțeleagă că nu acesta e rolul său în Basarabia Cu presă rusească—și [agenți rusificați nu se poate înfăptui întărirea elementului românesc. In goana după o popularitate, rău înțeleasă și în interesul de a- •extrage elementele neromânești, guvanul face în Basarabia o politicăI fățiș ostilă unităței și consolidărei naționale , o constatare dureroasă, pe care suntem siliți a o face. P ECOURI olonia este la ordinea zilei și la fiecare pas întâlnește câte un admirator al credincioșilor «Vulturul Alb» bucuros de modul cum Polonii le-au jucat festa nu numai pe bolșevici dar și pe nemți- într’adevăr este lucru cert că nemții nu prea țin la Poloni și n’au ținut niciodată. Un singur neamț, constitue o excepție în această privință: Wagner. Autorul lui «Parsifal» a scris chiar o uvertură «Polonia» după insurecția poloneză din 1830 când vitejia Polonilor i-a stârnit admirația. In timpul aflărei sale în Franța, de la 1839—1842, Wagner încercase să reprezinte această operă cu prilejul unui concert organizat la «Renaisance» în folosul emigraților poloni. Executarea nu a putut să aibă loc și partitura «Poloniei» după ce trecuse prin mâinile capelmaestrului Davmage, ale lui Emrico Litolff și a concertistului Abran, a ajuns la editorul Chandella care a încredințat’o lui Pasdelamp. Aceasta neputând’o cânta în concertele sale, o predase lui Mautter care, în 1881, o înapoiase autorului. Wagner care de46 ani nu mai știa nimic de această operă, uitase până și existența ei. Abia în 1908, uvertura «Polonia» fu jucată la concertele Sechiari. LA SFÂRȘITUL SAPTAMANEI La ușa unei brutării a le .IOR Isus Cristor din câteva pâini a hrănit din mii de oameni. Guvernul d-lui Averescu are atâta grâu și porumb încât mai trimite și peste graniță și cu toate acestea i populația diîn România duce lipsă de pâine. Fiindcă d. primar al Capitalei și Subsecretarul Aprovizionărei avuseseră grija să asigure populația că la București va fi pâine destulă, lumea s’a sculat toată săptămâna aceasta mai de dimineață ca totdeauna și fiecare brutărie a fost onorată de o respectabilă coadă. Franzela s’a găsit din belșug, pâinea neagră a lipsit însă aproape cu desăvârșire. * In fața uneia din brutării stau de vorbă, într’una din zilele acestea, doi bătrâni. Unul dintr ei a spus tovarășului său de suferințe : — Știi, bunul meu prieten,ce-mi amintește întreaga stare de lucruri în care ne zbatem? Se zice că, odată, la Constantinopol, trăia un Sultan foarte de treabă. Fiindcă acest Sultan vroia să împace pe toți câți vroiau să fie Mari viziri în împărăția sa, a chemat într’o zi la el pe un oarecare Efendi, om foarte ‘popular în Turcia, dar despre care se spunea că pe cât era de slab la minte, tot pe atâta era de ahtiat după putere. — Efendi," ia spus Sultanul, am auzit că tu nu vrei să mori până ce nu vei ajunge Mare vizir“. Ei bine eu sunt hotărit sa-ti dau acest înalt post dacă tu îfi ei însărcinarea să imbunești pe toată lumea care de o vreme încea tră ește nemulțumită în cuprinsul împărăției mele. Efendi a cerut Sultanului două zile să se gândească și în acest timp s-a dus la un bun prieten al lui, anume luzul, căruia ia spus : — Ascultă, prietene. Sultanul mi-a promis că mă va face Mare vizir dar cu condiția ca eu să mulțumesc pe toți nemulțumiții din imperiul său. Juzuf ia răspuns : — Să te duci la Sultan, bunul meu prieten Efendi, și să’i spui că primești să fii Mare vizi, dacă îți va da vocea ta, la rândul tău, să uttă numești pe mine vistiernic. Juzuf era cunoscut prin șiretenia lui și Efendi s’a bucurat că-l poate avea pe lângă dâpsul, fiindcă singur nici nu ar fi îndrăznit să-și ia luptă-și sarcina guvernărei. Sultanul a numit pe Efendi în slujba de Mare vizir. Efendi a numit pe Iirzal vistiernic și amândoi, ca oameni nepricepuți ce erau, au încurcat atât de rău lucrurile, încât, supușii din Turcia nu numai că nu aveau ce visaseră, adică munți de pilaf și râuri de Lapte dar erau lipsiți chiar de pâinea de toate zilele. Intr’o zi Sultanul a eșit să se plimbe, având la dreapta lui pe Efendi și la stânga pe luzuf. In drumul lor întâlnirii un cortegiu mortuar, luzuf a oprit pe acei cari purtau pe umerii lor sicriul Și apropindu-se de urechia mortului, ia șoptit câteva cuvinte. Intrigat, Sultanul a chemat pe luzul și l-a întrebat: — Ce-ai spus bre, mortului ? — I-am spus: Măriat ta, că atunci când va ajunge pe lrivreea cealaltă și-l va întreba cineva de i s e afcoio, pe mtal este prin Turda, sânul © trudească sărate că tara a ajuns în triat hal Șiră hal, ci să spună numai, că Mare vizir, în împărăția Ta a fost numit Efendi și vistierul lui sunt eu... Povestea nu o fi prea adevărată, dar e plină de tâlc pentru cetitorii mei. .. ©mul de pan D-i Tâslăuanu,, ministrul industriei și al comerțului, în loc să-și facă bagajele de plecare, din guvern, pregătește reforme și proccte d legi In vederea unei rodnice guvernări. Așadar, d. Tâslăuanu a fost, este și va fi iminiistru. Sunt unii cari pretind că ministrul industriei și ai comertului n’ar fi decât un or« de pas în guvernul d-lui Averescu. S’au văzut oameni de poe micii mai tari decât aceia în slujba cărora lucrează. Dacă are să credem ce spune 4 Tăslăuanu în hiterview-sl d-sate, publicați în cel mai indopsoiat ziar din România Maree ar trebui să-l socotim pe d-sa mai tare decât d. Argetoianui și chiar dacât dL Averescu. Mai știi! De câte ori în crigine!Ae din lumea mare, d-na sau d-mi n’ar voi dar nu pot să se scape de aceia ‘Cari în tovărășia lor se numește „femure de ohamfore“... Bandiți auiosnofeiiiș. Era o vreme Când șofeurii automobiliști terorizau pe pașnicii călători cu viteza nebună ce-o dau mașinelor pe care le coroduceau. Azi șpionați sunt și ei terorizați de niște barai ti necunoscuți. Alaltăeri, un provingial, sosit cu afaceri la București, s’a dușș grăbit într’o stație de autometrie și a spint unui șofeur. — Ai să merigi cu mine până la Pantelimon. Cât dați ? a întrubat șofeurul — Oricât, numai «‘ajung mai repede. Șofeurul s’a uitat hangia provincial teimăsurat de la vârfurile ghetelor până la pălărie și apoi ia spus: — Suiți că vă duc cât mai repede. Grăbitul esterít a luat loc la automobil, dar mașina în loc să pornească spre șoseaua Fan Lianon, s’a îndreptat pe calea Victoriei și s’a oprit tocmai de poliție. — Săriți, a strigat șofeurul, că am prins pe un bandit «momofeios. Colîiosarii au dat baza, și-au arestat pe necunioscut. După o zi de lungi șirâimitoase cercetări, s-a stabilit că ni era vorba de un bandit automobilst, cl de impnorabil medic dhn train oarășe din fundul Moldovei. Automobiliști din București simt atât de terorizați, încât au ajuns să vadă în fiecare călător un bandit. Abo»an*vă La „VIITORUL“ Cel mai bine scris Cel mai bine Informat Cel mai răspândit !“ ZIAR m SEARA - Ti-4 Minitarea h »aste M BASARABIA de I. smmmm Prof. univ. 1 jnați © Ie certe mai îndurerate din «eria evenimentelor prin câine »amm trecut, când îngrijorarea cuprinse lumea adunată la Iași, străbătu ca e puternică dungă de lumină, vestea hotărârii Basarabiei, de a se lipi cu restul neamului românesc. Vorbele rostite în sala eparhială din Chișinău, nemeșteșugate dar prin simplicitatea lor mai adânc zguduitoare, răscoliră sufletele tuturora, emu glasuri tainice venite din ținuturi depărtate, deși vecine nouă, sacrificate dintr-un început de «și dorite tot așa de arzător ca și altele. „Pentru noi ziua de azi este Sâmbăta Sâmbetei or, Sărbătoarea Săbătorilor”, s’a pronunțat acolo. Vorbe profetice, care desigur au avut partea lor însemnată de întorime, în desfășurarea tragică a evenimentelor spre izbândă desăvârșită. S’ar părea că au trecut aceste clipe ca fulgerele cari brăzdează cerul acoperit de norii plumburii rostogoliți de furtuni. Nu s’a născut încă poetul cari să te cânte pentru veșnicie, nici istoricul carie să le descrie în cadrul epic al simclozitații celor rămași acelaș, ca și pe vremea liui Ștefan-cel-Mare. De attunci cernl s’a mai înseninat, svâcniturile inimilor s’au mai potolit. Patimile omenești au apărut la suprafață, mod mici încă în măreția capusă a vniemurilor. Templuli înfrățirii, în care lătnariul ecran la vorbă a strigat en fhrinșne: „tarne mare bucurie am să ducă eu acasă de aici”, a devenit lapoi s ala sgomotoasă asemenea aceleia a unoi burse. Am iămas încremeniți, când, cu o moțiune trecând Prutul pentru întâia oară, am urcat scările, cu adâncă evlavie^ spre sala istorică. Venisem în Chișinău cu reprezentanții profesorilor chini Ardeal și Bucovina. Tremuram la gândul cuvintelor de înfrății« ineaită »pe care Ie doream, Scena a fost penibilă( Drept buni sosit, auzii nesăbuite vorbe de despărțire. Cei de dimroace de Prut, n’au ce căuta dincolo, s’a spue de și că i le asem, ca și alții înaintea noastră, cu pași hotărâți de a întinde mâna de ajutor frățească, așa cum socoteam că e de datorie, pentru cei tari numai de câteva luni, cunoscutase existența neamului din care făceau parte. Acele cuvinte brăstămate dn dincoace „de Prut, de „noî și voi", «hai repetat mai de», tot mai des și mai apăsat, culminând în cele scrise de curând într’un ziar basarabean, care-ț stârnise lăcrămi de adâncă tristeță. Aruminările în potriva amestecului silit de împrejurări al celor de dincoace de Prut, nu le aș fi considerat în malrepoarte greșite prin generalizarea lor, dacă nu s’ar fi răsfrânt și asupra unei tagme de funcționari, pe care-i știam cât de des introsați au plecat peste Prut, cât de inimoși au pornit la drum, pentru Deșteptarea națională a celor în ebiși ermetic vreme atât de lungă. Am avut noreul, ca secretar general la Instrucție, să pot trimite mai dintâi armată de pionieri ai culturii românești în Basarabia. Impreună cu directorul învățământului primar care mă ajuta, ne socoteam la căutarea lor, ca preotul carie umblă cu sfintele taine. Tremuram de bucurie, dar și de îngrijorare, când alegeam unul și unul, pe soldații păcei și ai înfrăției etnice. Am trimes jta „dascălul de la Tololoveni“ faimos, dârz, intrând pe piept semnul or’fejiei în război, pe „bădița Alexandru“ dela Tătărași al cărui grai curat moldovenesc știu că a mers drept la inima țăranului moldovan ca și cânticul fluorului de care ura se despărțea, pe altul și altul ca dânșii. Știm însuflețirea cu care au pormit; cunosc și însuflețirea stârnită printre moldovenii basarabeni, cărora li se lua ceata, de pe ochi. și suflet Știu însă și greutățile întâmpinate, de unde veneau nici ei nu-și dădeau seama; rând pe rând au cerut să fie înlocuiți. Stau dus alții, dar nici aceștia nu au putut rezista prea mult Unul dintre ei, om de ispravă, complect dezinteresat cu adâncă și reală dragoste de basarabeni, cu legături familiare dincolo de Prut, trimes să conducă și să controleze activitatea învățătorilor, nu a putut sta nici el multă viziune, la postul în care, cu competența recunoscută, cu Dragoste sinceră, ar fi adus reale servicii deșteptării naționale, dorită, socot, de toți să se înfăptuiască intens și cât miști repede. Nici unuia nu i-a trecut prin gînd să speculeze poporul cu care veneau în contact; nici unul nu am cunoscut care să se fi întors îmbogățit din misiunea necesară, pe care cu voie bună și înflăcărare au primit-o. Se cuvinea oare ca acești apostoli ai culturii naționale, să fie cupinși la un loc, cu cei care în adevăr — drojdia tulbură vinul cel mai ales— au fost lipsiți de orice scrupul, nesocotind importanța momentului când li sa cerut serviciul . Dar dovada cea mai bună decât s’a lucrat, și cu elemente băștinașe însă sub conducerea celor din dincoace de Prut pe terenul răspândirii culturii românești în adevărata pătură, neprihănită, a elamentului moldovenesc, ne este dată de revista Oficială Școala Basarabiei“, numărul de pe Angolet, revista este condusă de d. Șt. Ciobanu membru al Academiei Române, directorul învățământului din Basarabia, împreună cu hasruicul și dornicul de bine Ap. Calea, institutor din București unul de putinii care au putut rămânea la postul lor de apostolat. In acest număr se cuprinde și Harca de seamă a activității serviciului extra-școlar în final la 1 Februarie 1919, având drept șef de serviciu pred. A. Culea și subșef pe cunoscutul folklorist din Bârlad, d. T. Pamfile. Activitaea fcistra-școlară a prins și s’a întins mai mult la sate, după cum era de așteptat. Pătura înstrăinată dela orașe s’a ținut în rezervă, din cauza „situației neclare a Basarabiei, pentru România“, cum se exprimă, în raportul său, conducătorul unei școli orășănești. Speranța cimentării nationale tot dela sate ne vine, căci urmașii pierșilor lui Ștefan, nu cunosc cântărelile politice, nici foloasele ce le pot trage din veșnica, schimbare la față. Concentrarea atențiunii conducătorilor activității extra-școlare spre sate, a dat rezulate mai îmbucurătoare chiar decât în vechiul regat. S-au ținut cursuri de adulți, urmate de 14133 moldoveni și numai 3498 străină. La orașe dinpotrivă numără moldovenilor in «pedal au evreilor, este covârșitor. Imnatu a contribuit la răispândirea cuiterei național. In 138 școli regimentale au urmat aproape 3009 moldoveni și, pa jumătate străini, deprinsă mi cum trebue cetitul și scriau 2703 ad iul. S’au tipărit în câte 10000 exemplare, răspândite gratuit sătenilor, 12 cărțulii și călendare scrise in graiul poporului. Ziarul „Cuvânt Moldovenesc“ se «cotea die 2 ori pe săptămână, în câte joi și era numea mai mult gratuit salon Lior. ..Scrisorile Onto ce vin dela țară, articolele spre publicație, ca și noii abonat, dovedesc că eLai’nl e o necesitate sufletească.“, «ffiecare în Dat. rea de seamă. S'a teipărit navivta „Școala Basarabiei“,s'au înființat, hablioteci populaars la orașe și iu 130 de sate, în afara odor ieșite din.'iițiativa partidilor s «ține la Bălți cu 15000 volume. S’au ținut sfirbărî, șezători culturale cu concursul <3doi M. Sadoveanu, N. N. Beldiciastra ș. a., s’au înfiint: coruri, societăți muzicale; s’au răspândit, cu ploaia bine făcătoare, peste 1 m.lî[on 600 mii