Viitorul, ianuarie 1926 (Anul 19, nr. 5349-5374)
1926-01-14 / nr. 5358
flnu* a» opt-spre-iecelea No. 5358 6 PAGINI 2 LII IX. In TARA 4 LEI a. in sfrefrofdle ABONAMtNIfi IN TARA Un en — — — — 500 lei Şase luni------— 250 » Trei ----------125 » In streinătate Un an----------------1200 lei I Şase hml----------- 600 » I Trei ------------- 300 » REDACŢIA ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI STR. EDGARD QUINET No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. II Telefoanele: Dinette 1133, Redsetfad Administratis 0/23 d 3In AMECIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului Str . Academie 17 şi la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug i I.EI EX. In TARA ' LEI n. in ftrdlitate O categorie de rău făcători Presa şi interesele COLECTIVE — Statul In legitimă apărare Nu odată am avut prilejul să relevăm atitudinea pe care o parte a presei noastre a luat-o în diferite împrejurări şi chestiuni, în dauna intereselor superioare ale ţării , după cum nu odată am fost nevoiţi să accentuăm şi să revenim asupra menirei adevărate şi asupra obligaţiunilor primordiale ce incumbă unei prese ambliente de romi ce trebue să-l aibă în viaţa publică a Statului şi în opera de educaţiune politică şi socială a maselor populare. Acest rol este cu atât mai necesar şi mai important în ţara noastră, care se găseşte în perioada primelor experimentări ale celui mai larg şi mai democratic regim de vot obştesc şi în perioada unei opere de consolidare care îmbrăţişează viaţa naţională sub toate aspectele şi cu toate problemele ce se leagă de organizarea noului stat român întregit pe toate tărâmurile. Intr’o asemenea perioadă istorică de dezvoltare a unui stat presa poate avea un rol covârşitor, ea trebuind să fie un auxiliar de luminare permanentă şi de orientare onestă a opiniei publice in faţa tuturor problemelor mari ce pot surveni la ordinea zilei. Dar dacă acesta ar trebui să fie rolul presei într’o viaţă publică, normală şi echilibrată, la noi, trebue să constatăm cu adâncă părere de rău şi cu sinceră îngrijorare că cel puţin o parte a presei ce se ascunde sub firma unei independenţe cu substraturi ce nu se pot îndeajuns masca şi a unei democraţii de provenienţă suspectă, manifestă în mod constant atitudini ce lovesc direct în cele mai vitale interese de neam şi de stat. In afişarea, unor asemenea atitudini această presă nu are nici o măsură şi nici un scrupul. Când aproape unanimitatea partidelor, a oamenilor politici și a ziarelor românești hotărăsc o atitudine pe care o socotesc în interesul superior al statului, se găsesc ziare care din motive inavuabile sau din purul interes de a face sgomot în jurul unei tarabe comerciale nu de configură, bravează conştiinţa unui neam, lovesc în interesele vitale ale unei ţări şi le dedau la atitudini care impun măsurile de apărare pe care statul, lovit în interesele lui fundamentale, este în drept şi este obligat de a lua, aşa cum le ia împotriva oricărei categorii de răufăcători. Şi când aceste măsuri inexorabile se iau, atunci această presă, care constitue o adevărată ruşine a vieţei publice, are lipsa de pudoare să protesteze in nuetele democraţiei“ şi al „libertăţilor încătuşate“, ca şi cum democratismul ar însemna ultragiarea permanentă a intereselor colective iar libertăţile publice n’ar exista decât pentru anarhizarea vieţei publice şi pentru primejduirea ordinei şi siguranţei statului. O asemena presă rămâne o simplă excrescenţă bolnăvicioasă a unor moravuri ce vor dispărea şi a unei atmosfere ce nu trece dincolo de pragul întreprinderilor cu firma unei independenţe şi a unei democraţii, de mult demascate şi iremediabil compro mise. " - NOTE Un exemplu de SOLIDARITATE In ziarele franceze găsim relatarea unui mic fapt divers, dar destul de semnificativ. Un mic sat, Courtomer, cu 770 de locuitori a luat hotărârea să contribue la casa statului cu mai mult de 100.000 franci, cea ce reprezintă numericeşte 130 franci contribuţia a fiecărui locuitor. E drept că aceasta e o medie aritmetică, întrucât unii au dat mai mult, iar alţi mai puţin. Se povesteşte că un biet bătrân a venit cu 56 centime la casa comună, exclamând: „N’am decât atât, dar cum era să nu dau şi eu ceva?“. Aceste sume sunt destinate a intra în „casa amortisării“ creiată prin lege ca să canalizeze jertfele tutulor francezilor pentru plata sarcinelor împovărătoare ale ţărei. Dar gestul unui mic sat, în care cei mai săraci se simt obligaţi a da ceva pentru binele comun, este un exemplu elocvent în sensul unei constatări adânc mulţumitoare. In poporul francez, ca in toate popoarele ce sunt menite a trăi şi a juca un rol important pe scena istoriei umanităţei, se găseşte desvoltat şi răspândit simţul solidarităţei şi al sacrificiului. Fără acest imbold intern de jertfă pentru un scop ce trece dincolo de egoismul strâmt progresul social nu se poate face; şi nici aşezămintele speciale ale unui stat nu pot prospera dacă fiecare din cei ce le susţin cu obolul lor s’ar gândi la folosul imediat al fiecăruia, şi nu la binele general ce rezultă din abnegaţia tuturor. La noi, în ţară, am avut un frumos exemplu de solidaritate în donaţiile ce au fost făcute de cei bogaţi, dar mai ales de mulţimea săracilor săteni ce au contribuit la clădirile şcolare. La apelul doctorului Angelescu, au răspuns cu mic cu mare şi s’a putut face astfel din contribuţia benevolă a tutulor o operă ce nu s’ar fi întemeiat — fără contribuţia tutulor — nici în douăzeci de ani. Spiritul de solidaritate face minuni, şi popoarele în care el există, sunt menite fireşte a, trăi puternic, a se impune altora, şi a însemna ceva în mersul lumei. Egoismul este piedica oricărui avânt; și lipsa de solidaritate omoară orice impuls spre mai bine. Putem fiecare trăi bine, numai atunci când avem puterea a ne ridica dincolo de „en“. PETRONIUS mi «at.» In „Journal des Debats“ a apărut zilele trecute un interesant articol semnat de d. Casimir Smogorzewski asupra relațiunilor româno-poloneze spunând : — Polonia și România, oferă în Europa de după război un rar exemplu de bună vecinătate; nimic, nici o chestiune, nici un litigiu politic sau teritorial nu le-a devizat nici un moment. Din potrivă, de la conferinţa de pace, ele au înţeles necesitatea unei strânse colaborări. Tratatul de alianţă semnat la Bucureşti, în 1921 este deci o consecinţă logică a relaţiunilor. Sentimentele de simpatie şi stimă mutuală s'a manifestat odată mai mult cu prilejul vizitei parlamentarilor polonezi în România. Delegaţia, poloneză, a avut numai 11 senatori şi deputaţi, dar toţi erau leaderii tuturor partidelor şi a avut ca preşedinte pe d. Plucinski, vicepreşedintele Camerei poloneze. In trenul special care a plimbat delegaţia prin Româna, trei senatori şi trei deputaţi români au însoţit pe colegii lor polonezi. ai deputaţilor români Punctul culminant al recepţiei a fost manifestaţia la Camera deputaţilor din Bucureşti. Membrii ambelor Camere române umpleau incinta şi locurile rezervate , tribunele erau arhipline de public. Când delegaţia poloneză a fost introdusă, o lungă şi călduroasă ovaţie a isbucnit din toate părţile. Toţi miniştrii erau de faţă, în frunte cu d-nii Brătianu şi Duca, dar de astă dată ei au luat loc între deputaţi, lăsând băncile guvernului pentru parlamentarii poloni. Intre e se afla şi d. Joseph Wielowieyski, ministrul Poloniei în România, ministrul care lucrează cu atâta inteligenţă la apropierea ambelor ţări. O „şedinţă emoţionantă" a urmat în franceză. D. Mihail Orleanu, preşedintele Camerei române, a luat cel dintâi cuvântul. In discursul său a reamintit că pământul românesc liberat, a fost loc sigur de refugiu pentru insurgenţii polonezi în 1863; a fost acesta „Un gest de gratitudine faţă de naţiunea polonă pentru a ei mare contribuţie la civilizaţia, română". Dl. Brătianu preşedintele consiliului a ţinut să-şi spună şi cuvântul său de bună venire ca şi vice-preşedintele senatului in termeni mişcători vorbind de amiciţia ambelor pogoare. __ Importanta unei alianţe Dar nu numai guvernul şi membrii săii au manifestat sentimentele de amiciţie românească faţă de reprezentanţii Poloniei, ci şi şefii opoziţiei au exprimat aceleaşi sentimente. In numele parlamentului polonez, d. Plucinski, şeful delegaţiei, senatorul Kimorski şi deputatul Stronski au mulţumit, parlamentului român pentru primirea, extrem de călduroasă făcută de toate cercurile delegaţiei poloneze. Reluând teza preşedintelui de consiliu, d. Brătianu, oratorii polonezi au subliniat la rândul lor, importanţa alianţei polono-române pentru menţinerea păcei europene bazată pe tratatele semnate la Paris în 1919 şi în 1920. Nu vom reda aci — încheie d. Rmogorzewski — frumoasele primiri făcute delegaţiei la Bucureşti, Cernăuţi, Braşov. Semnalăm totuşi că excursia s’a terminat la Sinaia, unde Regele Ferdinand a oferit un dejun delegaţiei. După întoarcerea la Varşovia, deputaţii polonezi au dat presei numeroase intervieweri. — r1Nu ne-am aşteptat la o atare spontanitate“ a declarat d. Kozicki. — „Românii ne-au mişcat profund“ a spus d. Debski, preşedintele comisiunei afacerilor externe din parlament. D-sa a adăugat : — „România este pentru noi, o aliată puternică și de un mare viitor economic". Polonia şi România au o frontieră comună de aproape două sute de klm. Ele formează împreună un bloc de 700.000 klm. pătraţi .Polonia. 386.000; România 300.000) bloc populat de 16 milioane locuitori (Polonia 2S; România 18). Colaborarea rt#«îîâ...«** — be———i—iu BT polonă Blocul polono-român se întinde de la marea Baltică la marea Neagră. Este în acelaşi timp o realitate politică şi economică. Consiliul de miniştri, român a fixat principiul înfiinţărei de zone libere şi antrepozite la Brăila, Galaţi şi Constanţa, de cari va beneficia Polonia. Ea negreşit că va acorda avantagii similare României, la Soansk şi la Sdynia. O convenţie specială de tranzit va complecta acest aranjament.. Colaborarea polono-română nu este îndreptată împotriva nici unui start.: ea este esenţialmente paşnică. Printr’o conlucrare strânsă, între naţiuni se poate obţine foloase reale în toate domeniile activtăţii umane. Dar colaborarea, lor negreşit că nu va rămâne numai pe acest teren în caul când vor fi ameninţate frontierele uneia dintre ele. Mobilii unguri In urma unei vizite PRIETENIA româno Poloneză Impresiile şi pâreriiei nu despre sentimentele naţiunii româneşti ţaţă_da_Polonia şi despre colaborarea dintre ceia două State * Bârfitorii 5'TRĂNCĂNITORII da At&ZAB&N Când cetim vre-o gazetă străină şi ne vedem ţara batjocorită pe ^nedrept, apoi ne răzvrătim. Ne rezvrătim şi împotriva gazetarilor care au scris injuriile, şi împotriva gazetei care le-a tipărit şi împotriva ţării în care poate să apară o astfel de gazetă. Negreşit că ziaristul străin care batjocoreşte o ţară fără s’o cunoască, potrivindu-se numai calomniilor şi costatoriilor împrăştiate de democraţii noştri, negreşit că un astfel de ziarist nu stârneşte decât scârba şi nu merită decât dispreţul nostru şi al străinilor cari ne cunosc. Tot aşa şi gazeta care pentru bani sau alte scopuri, se grăbeşte să tipărească un articol de injurii — fără să se încredinţeze dacă corespunde adevărului — nu se poate bucura nici ea de stima oamenilor drepţi. Dar ţara !ie e vinovată o ţară dacă pe ogorul ei răsare şi câte o ciupercă otrăvitoare ! Aşa ce vină putem să’i aducem Franţei — de pildă — dacă şi la Paris există o anumită presă, scrisă tot de ziarişti care simnt de aceiaşi rasă cu democraţii noştri din strada Sărindar ! Par’că Franţa n’ar fi fericită să scape de acei anumiţi inspectori şi voiajori care cutreeră ţările, jignind demnitatea popoarelor şi compromiţând interesele şi demnitatea Franţei, de hatârul umanităţii ! Totuşi, se poate întâmpla ca şi printre gazetarii străini cari ne înjură, să se găsească unii aşa de naivi, încât nebănuind de cât românism e capabil un democrat de soiul lui Costaforu, să ia drept bune toate calomniile eşite din capul fără păr al bătrânului de 70 de ani, şi să creadă — acel ziarist naiv — că aduce un folos umanităţii, denunţând „crimele“ celui mai blajin popor din lume care popor suntem noi românii. De asta, când ne răzvrătim şi tunăm împotriva presei străine care ne batjocoreşte, n’ar trebui să-i uităm pe ziariştii democraţi, de la noi, cari se supără când le zici „anumiţi“. Dar parcă numai „anumiţii” ne recomandă aşa de... anumit în străinătate ! Parcă numai d. Costaforu face... „cinste omenirei“, necinstind ţara şi cuibul în care şi-a deschis ochii de cotoi bătrân şi pocăit . Din nenorocire, în afară de bârfitorii de meserie ai ţării, mai avem un alt soi de bârfitori sau, mai bine , trăncănitori pe socoteala ţării. E drept că aceşti trăncănitori nu se aleg cu niciun folos dupe urma trâncănelei lor. Ei trăncănesc pe socoteala ţării, numai aşa de complezenţă ca să facă plăcerea democraţilor sau a străinilor. Ei cred trăncănitorii că dacă critică obiceiurile noastre, şi felul românului de a fi, apoi dau dovadă de un spirit ales şi distins care s’a rătăcit între noi şi că locul lui trebuia să fie în altă ţară cu o civilizaţie mult mai veche decât a noastră. Cu alte cuvinte, trăncănitorul se crede o excepţie. Şi spre ruşinea noastră, aceste excepţii sunt foarte numeroase. Exemplare de trăncănitori întâlnim mai la fiecare p.us. Mă voi încerca să vă prezint câteva exemplare: * Mi aduc aminte, că înainte de război — cu mult înainte — venise în Iaşi un inspector francez. Nu era un inspector al umanităţii şi nici nu-l căuta pe d. Costaforu, căci pe atunci nici nu existau astfel de inspectori şi nici Costa- Foru nu era... gazdă de inspectori. Francezul cela era un simplu inspector şcolar. Nu venise cu gândul să facă o inspecţie. El se întorcea din Rusia şi cu prilejul trecere! lui prin Iaşi, se oprii® câteva zile ce să vadă monumentele istorice din capitala Moldovei. Iar chiar prima seară, inspectorul a fost văzut la teatru, în loja prefectului. Pe atunci, ca prefect era un fel de boieraş scăpata cart finea, să treacă drept aristocrat. E drept că se exprima mai uşor în franţuzeşte, decât în româneşte. Când inspectorul îşi arătă mulţumirea pentru jocul actorilor, prefectul se găsi dator să zâmbească fin : — A, domnul inspector, ne flataţi... Ia nişte bieţi cabotini !... Eu nu merg la teatrul românesc, decât în ocaziuni oficiale... După reprezentaţi© când prefectul şi oaspetele străin, coborau treptele de marmoră, tocmai în clipa aceia pornia lumea de la galerie. Lumea asta vioaie şi zgomotoasă se revărsa, pe treptele repezi, ca un torent de strigăte, şi râsete, de flurături şi cântece bizare... Unii aruncau cu căciula în sus, alţii încălecaseră balustrada iar câţiva lidieni voiau să-şi facă drum, sărind peste capetele celor d’inainte. Franțuzul se opri o clipă ca să-i privească și părea foarte amuzat de această gălăgie și dezordine. Foarte genat, prefectul se grăbi să-i scuze pe gălăgioșii de la galerie . — Nous sommes das sa a vages... —- Mais pourquoi, mais pour* quoi ? — protestă şi mai grăbit francezul. — C’est comme â Paris !.„ In timpul războiului am zăcut într’un spital militar din Moldova. Şeful spitalului era un medic maior din armata franceză. Ca ajutoare avea patru piedici români şi câţiva doctoranzi. Intr’o dimineaţă când trecu vizita medicală în salonul, unde zăceam, medicul şef se opri lângă patul unui soldat bolnav numai de câteva zile. Cu câteva ore mai înainte, Fam văzut pe soldat strângând în mână un mănunchiu de busuioc sau de mentă.. Din când în când, bolnavul îşi ducea buchetul la gură, prindea câte-o frunză cu dinţii şi după ce o mozolea în neştire, o scuipa cu o uşoară strâmbiitură, în lighean. La ordinul doctorului, soldatul îşi arătă limba . Era verde. Medicul francez ramase o clipă nedumerit, neînţelegând de ce soldatul avea limba verde. Dar când zări lângă pernă mănunchiul de frunze verzi, zâmbi înduioșat. Atunci unul din cei patru medici români — un căpitan — se crezu dator să observe : — V’aţi fi închipuit vreodată, domnule maior, s'ajungeti intra, tară unde oameni mănâncă iarbă la fel cu vitele ? Subalternii căpitanului făcură haz, dar medicul francez se incruntă puţin şi trecu la patul unui alt bolnav. * După războiu, mai mulţi vânători din Bucureşti, au luat parte la o vânătoare mare, de pe revirul unui grof ungur, nu departe de Oradea-Mare. Vânătoarea a fost admirabil organizată, şi vânătorii bucureşteni au rămas încântaţi de primirea pe care le-o făcuse groful. Un adevărat banchet a fost dat în cinstea vânătorilor bucureşteni. Deşi cei mai mulţi invitaţi erau saşi şi unguri, totuşi groful a evitat să vorbească de nenorocirile războiului şi de , suferinţile‘ îndurate de ne urma ocupaţi unei armatei noastre. Numai spre sfârşitul mesei când vinul de Tokay, predispusese lumea la mărturisiri mai intime numai atunci groful s’a arătat neconsolat ca na putut oferi — invitaţilor — prilejul să vâneze şi fazani. — Am avut domnilor — se jelui groful — o crescătorie bogată Contnuare în i.a., 2-2 • PRINŢUL FALSIFICATOR / „PRINŢUL“ ( WINDISCHGRAETZ ) Prinţul Windischgraetz, faimosul personagiu care a organizat şi a operat cea mai scandaloasă escrocherie cunoscută până astăzi în lume aparţine uneia dintre cele mai de seamă familii nobile a Ungariei. Acest cap al bandei de falsificatori din Budapesta avea încă de multă vreme reputaţia unui aventurier şi a unui mare risipitor de bani. In timpul războiului făcea parte din aşa zisa „brigadă a Tigrilor“ cere a luptat in Transilvania contra armatei româneşti. ' - ^ Wmmm....... ZI CU ZI ,îndreptarea“ ne spune dl d-1 Meniu nici acum nu poate înţelege de ce n’a putut să fuzioneze cu ţărăniştii. Pentru că d-1 Meniu este un spirit adânc cere nu sesizează repede, cum fic oemenii superficiali, îi răspundem. Pentru că partidul naţional are două capete, care amândouă unite nu fac cât unul singur bun. * In Ungarie funcţiona ca o mare instituţie de stat o fabrică de bani falşi. înţelegem atunci de ce ungurii au protestat de atâtea ori la Liga Naţiunilor contra noastră. Când un popor se ridică la înălţimile la care au ajuns ungurii, se înţelege că Valahii rămân sălbateci ! • Ziarul .Lupta“ publică cu cele mai groase litere, în fruntea primei pagini un apel desperat pentru răsturnarea guvernului actual. Alarma va fi cu atât mai simţită în opinia publică cu cât ea provine din o cauză mare românească . S'a împedicat ziarul cu pricina ca să publice literuri ce tulbură ţara ! Desigur crima, guvernului e imensă. Din nenorocire toţi bunii români — cari evident nu se pot găsi în redacţiile anumitei prese — înţeleg grija guvernului. art © TMCSSti suspectă Cu o mare întârziere, câteva ziare maghiare din Ardeal au aflat de afacerea falsificatorilor, de la Budapesta. Marea majoritate a acestor ziare tac încă sau se feresc de vreun comentariu, ascultând probabil de un ordin venit de la acei cari se află azi în închisorile maghiare, ispăşind odioasele lor crime. Presa minoritară din Ardeal află cu mare uşurinţă toate ,,fraudele” ce se retrec la Bucureşti. Ea inventează încă şi cu mai mare uşurinţă, decâte ori e vorba să dovedească ,,necinstea” administraţiei noastre şi să zugrăvească in cele mai negre culori magistratura şi armata. Când însă la Budapesta se petrec lucruri cami niciodată, nu s’au petrecut in ..balcanică“ Românie, când floarea aristocratiei maghiare se pune alături de ţiganii ce fac „dintr’un leu doar presa ungurească din Ardeal, nu ştie şi nu vede nimic Nu ne-am mira dacă detectivii francezi de la Budapesta ar descoperi cauzele ascunse ale acestei tăceri. Suntem însă Convinşi că aceste cauze vor face lumină şi asupra unor reclamaţii recente la Liga Naţiunilor precum şi asupra întregei atitudini a iredentiştilor maghiari de la noi. Occidentul va vedea atunci greşeala care a făcut-o punând pe deoparte prea mult temei pe „civilizaţia” Ungariei, iar pe de alta, acordând prea mult credit rugăminţilor şi plângerilor unor oameni deprinşi să lucreze în întuneric, cu mijloace banditeşti. Joi 14 Januane REGIN A Margareta Câteva notiţe şi Însemnări relative la personalitatea defunctei regine Prima Regină a Italiei a fost plânsă de întreg poporul cu o durere profundă căci profund era sentimentul de dragoste şi admiraţiune pentru venerata Femee! Frumuseţea şi graţia, pietatea şi rafinata Ei intelectualitate cuceriseră de la început nu numai aristocraţia Italiei legată fie de Bourboni, fie de Vatican ci şi poporul. Era o principesă din antica şi atât de nobila familie de Savoia era verişoara Regelui Umberto şi nepoata lui Victor Emanuel al II-lea care devenise rege pe când era deja văduv. La 17 ani se făcu cununia la Torino şi tânăra principesă care avusese o educaţie din cele mai alese, graţie mamei sale Elisabetta de Saxonia cu farmecul persoanei ei înalte şi blonde, cu ochii ei albaştri ca cerul şi mai cu seamă cu surâsul ei care devenise legendar învinse toate inimile, înfrânse toate voinţele ostile! Erau vremuri grele pentru Italia care îşi consolida tânărul regat în mijlocul vicisitudinilor de tot felul; dar Margareta, întâi ca principesă moştenitoare apoi ca regină ştia să fie o adevărată suerană. Carducci despre o regină minunată Cea mai mare victorie spirituală o dobândi în 1878 când mergând pentru prima oară la Bologna o văzu celebrul poet Carducci. Republican convins prieten al lui Mazzini, el fu atât de mişcat de gratia şi de gentileţea reginei că după câteva impresii asupra acelei ceremonii, îi dedică în urmă o poezie care confirmă admiraţia lui nemărginită! Versurile : * „Fulgida e blonda ne Vadabmiantina“ Luce del serto tu pacsi, e ii popolo Superbo di te si complace... * Strălucitoare şi blondă tu treci în lumina curată ca diamantul coroanei şi poporul mândru de tine, e mulţumit!... Scrisori din Italia fură repetate de toţi iar poetul învins, lăuda monarchia. Târziu, când Carducci, profesor la Universitatea din Bologna — era aproape în mizerie Margareta îi făcu o vizită. Ca sa nu-l umilească, cumpără casa şi biblioteca lui. îi puse un calorifer ca să nu’i mai îngheţe mâinile când scria odele sublime, iar după moartea poetului, dărui biblioteca oraşului. In vremuri de splendoare Cu astfel de gesturi regina câştigase toate inimile căci n’a fost scriitor sau artist, om de merit sau patriot care să nu fie primit, invitat, încurajat, ajutat! Recepţiile de la Palat pe vremea Margaretei erau adevărate serbători de Artă — căci dânsa a fost şi o muzicantă distinsă iarinteligenţa şi vasta Ei cultură relevată de mulţi scriitori şi ziarişti străini. Dar epoca asta de fericire fu de scurtă durată căci în 1900 mâna ucigătoare a anarhistului Bresei punea capăt viaţii regelui Umberto. O dureroasă lovitură Regina era la Monza în splendidul castel unde acum e Expoziţia de artă decorativă. Regele se dusese la o serbare a unei societăţi sportive. Pe la 11 generalul Avogadro se întoarse singur la palat dar când fu în faţa reginei nu putu scoate nici o vorbă! Regele fusese ucis. Disperarea femeii atât de lovită în ce avea mai scump n’avu margini şi doliul ei fu doliul naţiunii întregi. Chemat de urgenţă de pe mare, unde Victor-Emanuel al IlI-lea era în călătorie cu tânăra ei soţie el fu alee rege. După moartea regelui Umbert. Deşi a vrut să intre în umbră regina-mamă a fost însă totdeauna în primul plan. Avea mai multă libertate de a face lungi călătorii — ca aceea făcută la Peking cu automobilul sau ascensiuni alpine la Gressoney dar personalitatea ei, experienţa vastă şi profunda ei inteligenţă au legat’o de toate evenimentele patriei. Războiul a găsit’o pregătită, şi îngrijirea maternă dată răniţilor în Palatul său din Via Veneto cum şi încurajările sale rămân neuitate. împrejurările de după războiu, renaşterea fascistă, reacţiunea poporului italian sub conducerea clarvăzătoare a lui Mussolini au găsit în inima primei regine un ecou vibrant plin de înţelepciune, un sprijin solid, o bunătate fără de margini. Religiozitatea Margaretei a ajutat-o să îndure lovitura soartei cu mare demnitate şi credinţa în Dumnezeu să-şi vază Patria adorată pornită spre un nou Destin. ZOE GARBEA TOMELLINT ■Jmp-Viii... ..&. regina margareta