Viitorul, iunie 1930 (Anul 22, nr. 6692-6716)

1930-06-10 / nr. 6699

Anul al douăzeci si doilea No. 6S996 PACINI 3 LEI EX. In TARA & LEI EX. in STRĂMUTATE ABONA ME NTE IN TARA In streinătate Un an r— 700 m Un * * *n — - 1400 lei Șase luni------350 . Șase hm!— o- 700 . Trei luni — ap . Trei hml----- 400 . REDACTIA — ADMINISTRAȚIA BUCURESTI STRADA EDGAR QUINET No. 2 || STRADA R. POINCARE No. 17 Telefoanete: Direcţia 351 23; Redacţia şi Administraţia 349/23 şi 303/11 neam ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ilarului, Strada R. Poincare 17 *3 la toate Agenţiile de Publicitate Manuscrisele nepublicate se distrug:3 LEI EX. In TARA 6 LEI EX. Ik STRĂINĂTATE KS9I MANIFESTUL PARTIDULUI NATONAL LIBERAL CĂTRE ŢARA wmmmmmmmmmmmmmmnmm —■ ■ ■■■■■■— Faţă de lovitura de Stat care a răsturnat ordinea Constituţională statornicită de Regele întregitor de neam, partidul naţional-liberal declară că nu se solidarizează cu actele săvârşite. Motivele care au determinat grava şi dureroasa hotărâre a Regelui Ferdinand, nu au încetat de a exista. Din nenorocire ele rămân întregi, iar condiţiunile în care s a săvârşit lovitura de stat, cu complicitatea unui regim compromis, ca ultimă consecinţă a îndelungatelor lui uneltiri şi prin încercarea de amestec a unor elemente din rândurile armatei naţionale care trebue să rămână în afară şi pe deasupra luptelor politice, dovedesc cu prisosinţă că ne aflăm în faţa unei aventuri primejdioase pentru interesele generale ale ţării şi compromiţătoare pentru însuşi principiul monarhic. Partidul naţional-liberal, care revendică pentru el cinstea de a fi jucat un rol covârşitor în opera de închegare a României contemporane, precum şi în acea de întregire şi de consolidare naţională, consideră că ar fi să renege tot trecutul său şi să abdice de la cele mai imperioase datorii ale lui către tară şi către neam, dacă sub o formă sau alta şi pentru nedemn® consideratiuni de oportunism politic, s’ar face părtaş la un asemenea act. Cei cari au participat sau vor să participe la el, să poarte toate răspunderile urmărilor lui fatale. Partidul naţional-liberal nu înţelege să-şi ia în faţa istoriei o asemenea răspundere. In aceste vremuri de şovăire a unora, de contradicţie a altora, de confuziune a multora şi de sacrificare a celor mai vitale interese de stat pentru meschine calcule politice, partidul naţionalliberal — cel puţin el — refuză să povăţuiască ţara a intra pe o cale care, după convingerea lui adâncă, nu poate contribui la fericirea Patriei, ci dimpotrivă o expune, într’o epocă atât de grea a dezvoltării sale istorice, la noui greutăţi şi la primejdii ce s’ar fi putut înlătura. Opinia publică poate cădea victima unor rătăciri trecătoare. In ceasurile cele mai grele ale răsboiului de întregire a neamului, s’au cunoscut asemenea rătăciri. Partidul national-liberal a rămas însă și atunci neclintit credincios politicei pe care el o socotea ca singură mântuitoare pentru interesele neamului, — şi a biruit. Tot astfel şi astăzi, având conştiinţa că ne aflăm în faţa unei primejdii, el socoteşte că chemarea sa este să o denunţe, iar nu să contribue la sporirea ei. In consecinţă, Partidul Naţional-Liberal îşi va face datoria întreagă şi până la capăt. Ţara va găsi pururi în el apărătorul neclintit al demnităţii, ai intereselor ei permanente şi sprijinul său mântuitor. In numele partidului Naţional Liberal VlNYSLA I. BRATIAKU NOTE Copilul sărac ! ..... Sărăcia, s'a spus totdeauna de către optimiştii recalcitranti, car sunt si cei mai ireductibili sfidători ai realitătei, nu e o „ruşine’'. Cine priveşte insă, cu ochii, fără ochelarii roşietici ai optimismului, moravurile societăţei în care trăim, nu poate subscrie făă rezerve, acest precept consolant. Sărăcia poate să nu fie o ruşine Este în orice caz o împedicare puternică de valorificare a propriei tale personalităţi, şi constitue săracului, o atmosferă de isolare socială care fără a-i face un „paria“, îi dă totuş sentimentul unei inferiorităţi. Acestea sunt faptele. Comentariile lor fireşte au câmp liber de desvoltare, în măsura talentului literar al celor ce le emit in lume, ca narcotice utile. Sărăcia copilului, însă, este ceva mai mult şi ceva mai rău decât o inferioritate de apreciere socială. Este o dramă dureroasă. Tânărul ori bătrânul, se poate acomoda, cu darul ceresc îl potriveai cu condiţiile felurite ale vieţei — care este o condiţie a înşişi vieţei — homunculus, acest mic om este, însă, un neadaptat. _ Mintea lui n'a avut vremea să înţeleagă necesităţile vieţei, să ajungă la înţelepciunea că neegalitatea este o lege a fiinţei, că nu pot fi tori bogaţi în această lume, şi că rămâne şi resemnarea, şi fericirea în renunţare, pe care după o mai atentă şi lungă experienţă a vieţei, le capătă omul matur. Copilul vede că celălalt copil bogat, are haine călduroase iarna, că vara se duce la munte, ori mare, şi el stă în cocioaba părintească, — dacă şi când o are şi pe aceasta! —; el vede cum vecinul copil mănâncă lucruri bune, şi el n’are cu ce să-şi potolească pofta de mâncare intensă pentru un organism în creştere; el vede toate acestea, şi suferă, cu durerea mută a fiinţelor ce n’au avut vreme să înveţe Um- bajul literar al expresiei durerei şi milei. Ochii lui limpezi reflectă spectacolul acestei nedreptăţi sociale■ Şi din copiii ce au suferit cei d’întâi nefericirea, ies revoltaţii, ies nemulţumiţii de mai târziu, dacă nu fac ceva mai radical, îngroaşă numărul morţilor foarte mare mai ales în epoca primei copilării. Societatea „Principele Mircea”, luând iniţiativa a apăra, a încuraja, a adăposti, şi mai ales a atrage atenţia tuturor asupra copilului ce suferă, a făcut o faptă mai mult decât creştinească, a făcut începutul unei noui filosofii a vieţei. Daţi celor ce nu cunosc drama mare a vieţei, ignoranţa binefăcătoare a traiului bun cel puţin in epoca în care natura, apare ca o feerie minunată necompromisă de otrava răutăţilor de mai târziu- Rousseau reînviat! , PETRONIUS Neînţelegerile dintre Italie şi Franţa — Tratativele dintre d-nii Briand şi Bottai — Paris, 9 (Danub). — Ziarul „Le Journal” scrie că d. Briand a făcut tot posibilul, in cursul întrevederilor pe care le-a avut cu ministrul corporaţiilor italiene, d. Bottai, pentru a înlătura diferendele dintre Italia şi Franţa. „Le Journal“ subliniază că Franţa este dispusă să reinceapă negocierile asupra regularii frontierelor în Tripolis şi asupra situaţiei Italienilor din Tunis. Totuşi, un acord nu este posibil decât atunci când ambele părţi se vor întâlni ferm hotărâte să ajungă la un rezultat. Italia şi Franţa nu trebue să uite, scrie ziarul francez, că învingătorii din 1918 sunt legaţi unul de altul de un spirit de comunitate care trebue în primul rând să se manifeste în dorinţa lor de a păstra ceea ce au dobândit prin această victorie. DI BRIAND zTaTzT Telefoanele au fost concesionate. Cu această, ultimă lovitură s’a consolidat partidul pentru opoziţie, — pentru o lungă opoziţie. * De data aceasta Joia Moşilor nu a fost aşa de cercetată ca în alţi ani. Lumea e sătulă de Moşi, de bâlci, şi de scamatoriile eftine ale celor ce ne guvernă. * Telefoanele nu se mai concesionează. Sau nu se mai concesionează aceleiaș firme. Iată o problemă care e mai mare, pentru unii direct interesați,, decât oricare alt eveniment istoric. PARLAMENTARISM (Deputații au protestat că nu li se dă măcar voe să discute proectele) R. MANIU : Ca «feir^shcriaîi în alte, suntefi datori să vătafi tot în AL&... daci fără discuți?... Casaţia rorierează abuzurile ■H&SSSEBI8H La 5 iunie înalta Curte de Casaţie, in secţiuni unite, s’a pronunţat in cel mai important proces care s’a judecat în faţa instanţelor noastre dela memorabila hotărâre asupra procesului tramvaelor comunale din Bucureşti, din 1912. Decizia din urmă a înaltei instanţe covârşeşte chiar, prin repercusiunile sale şi prin importanţa litigiului, deriziunea din 1912. Se ştie însemnătatea care a avut-o şi o are in economia noastră naţională de la 1873 până astăzi instiuţiunea Creditului Funciar Rural. Această societate reprezintă interesele întregei agriculturi româneşti pe care a salvat-o în împrejurări grele şi căreia i-a dat putinţa să se desvolte până astăzi. In momentele de faţă când, în urma împrejurărilor prin cari trecem, agricultura se afla într o aşa de grea situaţiune din cauza lipsei de credit, instituţiunea Creditului Funciar Rural a rămas singura ei nădejde serioasă, ca una care nu este creiată spre a realiza câştiguri ca orice societate capitalistă, ci numai spre a ajuta pe agricultorii ţării, chiar beneficiile ei eventuale sunt repartizate tot agricultorilor români. Această insituţiune, împreună cu toate celelalte vari au constituit osatura economică şi juridică a târii, trebuia însă lovită şi ea în viaţa ei de guvernul Maniu, preocupat nu de interesele gene rale ale Statului, ci pornit într’o goană nebună spre a-şi căpătaia partizanii şi a politicianiza toate instituţiile ţării. Prin legea Creditului Agricol impusă de acest guvern, prin surprindere, la sfârşitul sesiunii trecute, în 1929, unui parlament lipsit de orice conştiinţă şi demnitate, Creditul Funciar Rural este, nici mai mult nici mai puţin, desfiinţat. O asemenea călcare flagrantă a drepturilor câştigate şi o asemenea ■ nesocotinţă politică fără precedent în vre-o ţară civilizată, nu poate rămâne fără sancţiune. Sancţiunea a venit pe cale legală. Creditul Funciar Rural s’a adresat secţiunilor unite ale înaltei Curţi de Casaţiune care în unanimitate, au veştejit încercarea guvernului, proclamând legea lui ca neconstituţională. Creditul Funciar Rural îşi vă relua operaţiunile şi vinovaţii vor avea să răspundă de toate daunele cauzate. Regimul legalităţii a fost consfinţit, arătându-se conştiinţei publice precum şi străinătăţii că fărădelegire găsesc o stavilă în demnitatea instituţiunilor Statului român. Hotărâre, Curţii de Casaţiune va rămâne ca un act memorabil în analele justiţiei noastre. Ea consfinţeşte încrederea ţării în justiţie şi înalţă în mod necontestat prestigiul magistraturei. Ea va servi de frână şi de pildă pentru oricine ar mai încerca să se aţină în felul acesta de drepturile câştigate. . . . Doctrina „prin noi înşine ” „Prin noi înşine” înseamnă muncă şi economie Congresul partidului naţional-liberal a adus din nou în discuţiunea opiniei publice, mai intens şi mai palpitant, concepţiunile acestei doctrine, din care partidul liberal şi-a făcut un crez. Presa guvernamentală, căreia nici nu-i putem cere altceva, încearcă din nou, fie să diformeze principiile sănătoase ale ei, fie să infirme realităţile pozitive ce le-a dat ţării, fie în sfârşit să-i nege pur şi simplu valabilitatea ei intrisecă. De aceea, o recapitulare, o reeditare şi o punere la punct a acestei chestiuni, totdeauna dar mai ales acum, de o actualitate pregnantă, credem că va folosi şi va orienta opinia publică cinstită din această ţară. Originea acestei doctrine, se confundă cu renaşterea politică a ţării noastre, renaştere la care partidul liberal-naţional îşi are o contribuţie în proporţia în care i-a confirmat-o deja istoria ţării noastre. Atunci, ca şi azi, şi desigur ca şi mâine, omul politic, clarvăzător a ştiut şi va şti că independenţa politică de drept, nu va fi, nu poate fi recunoscută şi realizată în fapt, fără o independenţă economică. Istoria nu cunoaşte, decât servituţi permanente şi cartulaţiuni, în favoarea altor state, atunci când economia ţării este în mâinile streinilor, iar statului prizonier i se recunoştea „pro forma“ şi ,pro parte, o suveranitate fictivă. Războiul a dovedit, odată mai mult, că hegemonia politică a statelor învinse vremelnic, gonită milităreşte pe uşe, se întoarce economiceşte pe fereastră. In vremurile instaurărei noastre, ca stat independent, toată viaţa economică a ţării era în mâinile capitalului străin — austro-german — după ce mai înainte fusese, ramură, o sucursală a pieţelor Bizantine. In chipul acesta, ţara părea numai o iluzie de suveranitate ca naţiune in care forfotea o vermină de străini, ce administra în fapt producţia ţării. Celebrele procese ale C. F. R. — cu faimosul Bleichröder, şi influenţa trusturilor financiare la Conferinţa de la Berlin sunt cunoscute ca dovezi peremptorii. Atunci partidul liberal, prin predecesorii săi, au înţeles că formarea unui capital românesc, a unei organizaţion bancare naţionale, vor fi condiţiunile esenţiale ale unei activităţi, în care exploatările de tot felul să profite în primul rând, naţionalilor şi Statului nostru. Şi se recunoaşte, de oamenii cari au şi memoria istorei, şi legăturile naturale cu trecutul acestei ţări, că rând pe rând au luat fiinţă, întâi toate exploatările şi monopolurile de Stat, răscumpărarea căilor ferate şi a altor întreprinderi cu capital strein şi a luat fiinţă o industrie românească, cu capital românesc, cu personal românesc. Până la venirea războiului, partidul liberal a dat, în comparaţie cu partidul conservator —a cărui concepţie a fost transmisă printr’un paradox fenomenal, ţărăniştilor de azi şi care avea aceeaş tendinţă de aservire şi concesiune streinilor) — toată puterea, toată strălucirea organizaţiei economicofinanciare. * Eram, se ştie, la declararea războiului, o ţară dată model de putere a creditului naţional şi dovada prosperităţii şi a activităţii, a fost subscrierea împrumutului de 100 milioane în 1924, acoperită de patru ori, în termen de 3 zile, din 10 câte erau fixate. Era aceasta o dovadă, că doctrina „prin noi înşine“ nu este înpractică, altceva decât muncă şi economie în casa ta şi cu mijloacele tale, preconizată în celebra deviză a Franţei: „bas de la vie“. Ce pretinde azi, partidul naţionalliberal, prin această doctrină ? Un şir de principii, care nu vrea să ducă, decât la binele la mama sa.-. rea şi la independenţa economică a ţării: a) Să organizăm producţia naţională, cu munca naţională şi cu capital naţional în primul rând. b) Să facem cheltuelile noastre de toate zilele cât mai restrânse şi revărsate în orice caz într-o mare măsură, asupra produselor naţionale, pentru ca balanţa comercială să fie activă şi nu pasivă. c) Să rezervăm exploatarea, bunurilor Statului şi în special cela care interesează apărarea naţională capitalului naţional sau naţionalizat, pentru că aservirea lor înseamnă o hipotecă a străinătăţii asupra suveranităţii noastre, imposibilă de radiat mai târziu. d) Să primim, conform tradiţiei de interdependenţă a Statelor, la colaborare capitalul strein, însă condiţiunile lui să fie acelea cari respectă contractului dreptul de a cere să nu fie oneroase şi mai ales tendenţioase. Fie că vine pe calea împrumuturilor — şi atunci datorind cu termen — suntem numai debitori la scadenţă şi nu sechestraţi asigurător, fie că vine pe calea obişnuită a exploatărilor, un pas înainte trebue recunoscut şi dat capitalului românesc şi intereselor sale. Concesiunile largi mult promiţătoare capitalurilor streine şi invitaţiunea lor necondiţionată, sunt întotdeauna prin legea firei, dublate de perspectiva fraudei. Şi capitalul strein, care are mai întâi de toate un simţ exagerat al perspectivelor, a dat —e drept spre durerea ţării — un avertisment crud, actualilor guvernanţi, cari ironizând principiile unei doctrine, pe care celelalte State o găsesc în existenţa lor naturală, au scos la licitaţie averea ţării. Aventurierii politici, desrădăcinaţi de ţară desigur, se simt foarte rău, la umbra acestei doctrine naţionale, a muncii, cinstei si economiei... De îndeira... M. PLATAREANU * • Exportul nostru, după război, a avut în frunte greutăţi inerente nouilor circumstanţe politice. Debuşeurile noastre de pe pieţele Europei centrale au fost în mare parte pierdute, iar preţurile mondiale nu ne-au fost de loc avantajoase. Calitatea producţiei noastre a contribuit la această criză, prin anii repetaţi de secetă, ceea ce a diminuat simţitor cota disponibilă exportului. Aceasta pentru cereale. Exportul de lemne, vite şi petrol a avut să lupte de asemeni cu raritatea debuşeurilor şi cu scăderea rapidă a preţurilor mondiale. In domeniul petrolului concurenţa americană ne-a silit să păstrăm o rezervă şi un plan secundar. In schimb importul a fost făcut fără înfrânarea necesară, mai ales a obiectelor de lux sau a mărfurilor pe care le-am fi putut procura în chip logic pe pieţele indigene. E destul să cităm sumele fabuloase care au trecut hotarul numai la capitolul automobilelor, (nu mai puţin de 5 miliarde de lei în 10 ani,), ca să ne explicăm una din cauzele sărăciei obşteşti şi gravitatea crizei în care ne zbatem astăzi. Nu mai puţin atârnă greu , cumpăna economiei naţionale, noianul de legi eronate ale guvernării naţional-ţărăniste, precum şi convenţiile comerciale încheiate de d-l Madgearu cu statele din apus, care sunt departe să rezolve favorabil nevoile economice ale statului român, ci dimpotrivă. Socot de un interes general inserarea în această rubrică a politicii economice germane, nu numai faţă de noi, dar faţă de Europa întreagă, aşa cum a fost cristalizată pe urma desbaterilor de la congresul naţionaliştilor din Halle-Meresburg. Şeful partiduui, d-rul Huegenberg a declarat printre altele, următoarele : „Este astăzi pretutindeni cunoscut că piaţa mondială suferă de o supraproducţie de materii prime. Pieţele de desfacere lipsesc. Germania rămâne încă o mare piaţă. Aceasta este partea luminoasă a unei politici economice greşite. Puterea de consumaţie a Germaniei s-a menţinut, întreaga lume tinde la luarea de legături cu piaţa germană, după cum înainte de război Germania tindea la cucerirea de locuri pe toate pieţele de desfacere ale lumii. Modul de organizare actual al pieţilor internaţionale aduce cu sine distrugerea pieţei germane. Acest fapţ nu este luat în consideraţiune nici de practica politică germană interi, nici de către străinătate, întreaga lume este obligată mai mult sau mai puţin să se folosească de tranzitul şi de situaţia Germaniei aflată în inima Europei. Noi suntem încă în esenţă Europa Centrală şi am putea să exploatăm acest fapt, în loja de a ne lăsa robiţi tot mai mult şi mai adânc de către Paneuropa“... „De aceia trebuie făcută următoarea propunere : Cine vrea să se folosească de spaţiul Europei Centrale, de piaţa, de tranzitul şi de cultura ei— iar Europa Centrală este deocamdată în primul rând Germania — trebue să contribue la sarcinile ei In afară de obişnuitele taxe vamale trebuie să introducem un „impozit al reparaţiilor” pe toate mărfurile, chiar asupra materiilor prime, care se introduc în Germania. Acest „impozit al reparaţiunilor” trebuie să-i plătească străinătatea atâta vreme cât planul Young este în aplicare. Lozinca pentru noi nu poate fi decât: „politică economică contra politicei tributare”. Cel puţin din sarcinile planului Young trebuie să le suporte străinătatea. Aceste sarcinii noi nu le mai putem îndeplini. Poate au posibilitatea alţii să le facă în locul nostru”. Cu alte cuvinte, Reichul vrea nici mai mult nici mai puţin. c. Europa să plătească în locul Germaniei, cheltuelile războiului. Scopul nu e nou, şi în parte fost aplicat, cu succes, imediat după război, în gigantica operaţiei depreeierei mărcei germne, fau» oare a costat lumea civilizată la total enorm de câteva miliarde pitc dute în favorul naţiunei german?’. Rămâne de văzut dacă la factica excesiv naţionalistă a d-rului Hugenberg, statele europene nu vor răspunde cu o ridicare automată a taxelor vamale pentru mărfurile germane, plătind astfel cu aceiaş monedă şi după acelaş sistem. Exportul Reichului va suferi cel puţin într’o proporţie egală cu care Germania va comprima importul. —A. IN ACTUALITATE O POLITICA ECONOMICA de APARARE rrarti 10 Iunie)30 Scrisori din U. S. fr. SKYSCRAPERS în NEW-YORK de Ing. PANTERIETEawu Acest cuvânt englez înseamnă în limbajul nostru „sgârie cerul“ sau „sgârie nourii“; este vorba de clădirile specific americane, a căror înălţime este atât de mare încât par că ating chiar nourii de pe cer. Nu se poate scrie ceva despre Statele Unite ale Americei şi în particular despre New-York, fără a nu cita aceste construcţiuni gigantice cari reflectează mai bine decât orice geniul, îndrăsneala şi mentalitatea americană. In adevăr un skyscraper simbolizează în, acelaş timp dorinţa de a domina natura, de a face mai mare decât orice similar şi în mod cu totul diferit de ceea ce s’a realizat până în prezent; să recunoaştem în ele atribute pur americane, dar în acelaş timp trebue sărecunoaştem că asemenea realizări plasează technica americană hotărât înaintea celei europene. Se zice că ideia ar fi aparţinut unui arhitect francez; oricum ar fi însă, nu rămâne mai puţin un eveniment technic de primul ordin construirea în New-York a celui dintâi skyscraper. Ideia de a clădi case cu numeroase etaje s-a născut din nevoia de a concentra afacerile pe un loc cât mai redus, în anumite centre. Locul devenea din ce în ce mai scump şi afacerile creşteau necontenit; skyscraper-ul permitea concentrarea a câtorva mii de persoane pe o suprafaţă pe care mai înainte nu încăpeau decât câteva sute. Dar trebuia ca tehnica să arate modul cum această idee putea deveni realitate. Trebuiau deci rezolvate cel puţin două probleme noui: transportul în înălţime şi găsirea unui sistem care să reziste. Prima chestiune a fost deslegată odată cu ascensoarele, care a înlesnit într’o largă măsură realizarea ideei, iar a doua chestiune s’a tranşat prin construirea unui schelet metalic (fier sau oţel), a unui fel de cutii, care permitea arhitectului să imagineze oricât etaje ar voi. Deci un skyscraper este o clădire cu un schelet în fier formând corp unic şi care este apoi îmbrăcat cu material care nu are alt scop decât de a umple grolurile şi a rezista la intemperii şi la acţiunea vântului. , Sistemul de construire Scheletul metalic se construeşte de jos în sus, grinzile de fier lându-se între ele prin nituri; tendinţa în prezent este de a înlocui niturile prin sudat, ceea ce necesită întrebuinţarea unui oţel foarte moale pentru aceste piese numite „structural“. Oricum ar fi însă, operaţiunea se face într’un atelier urmând ca pe şantierul de construit buildingul să nu se facă decât montarea. Etajele se separă printr’o podea în beton armată, care asigură și contra focului sau cum se zice „fireproof“; aceste etaje se pot completa apoi fiecare independent, nefiind nevoe ca să fie gata de exemplu al 12-lea pentru a trece la al 13-lea. O chestiune se punea totuşi anume rezistența solului; se avea frică să nu se înfunde clădirea sub povara enormă a etajelor. Aci toată greutatea era suportată pe un număr anumit de stâlpi, iar nu pa ziduri ca în vechea construcțiune. Pentru a avea o idee, de ceace putea reprezenta această greutate este suficient a aminti că la construirea lui „Manhattan Life Insurance Building“ în 1894, s’a cal- culat la 21 600 tone greutatea structurei, la 2.400 tone forţa vân- tului, la 7.000 tone greutatea mobilierului şi a oamenilor cari urmau să locuiască acest imobil, • ceea ce făcea un total de 31.000 tone • care trebuia să fie suportat, de fundaţiuni. Asemenea greutăţi nu pot fi suportate decât de ceea ce se numeşte un sol bun: insula Manhattan este în general avantajată din acest punct de vedere având un teren stâncos la care se poate ajunge săpând câteodată însă până,, la 100 picioare sau si mai mult. In speţă s’a ajuns la stâncă după 55 picioare şi pentru prima oară s-a realizat sistemul chesoanelor pneumatice pentru facerea piloţilor. Câteva preţuri Toată greutatea a fost suportată de 15 asemenea coloane. Clădirea cu 18 etaje şi 350 picioare înălţime a costat 1.500.000 dolari, la fel cu locul al cărui front la stradă este de 67 picioare. Aceasta poate da imediat o idee de’ marea valoare a locurilor în anumite cartiere din New-York; astfel s’a plătit pen-, tru construirea lui „American Sufety Building“ circa 10.000 dolari pe m2, apoi ceva mai târziu, în 1906,, s’a plătit în colțul dintre Broadway şi Wall street circa 18.000 dolari, pe m2. Este probabil ca la unele noui buildinguii să se fi bătut aceste cifre, cu atât mai mult cu cât înălţimea construcţiunilor a crescut. Există aci în U S. A. o adevărată manie în a construi din ce in ce mai înalt. Până în ultimul timp recordul era deţinut de „Woolworth Building“ cu 793'A picioare de la intrarea în strada Barclay. Acest skyscraper de o frumoasă arhitectură gotică de pe terasa căruia se obicinueşte să se vadă New- York-ul de la înălțime, a fost con- ’ struit de proprietarul cu acest (Continuare în pag. 2-a)