Vremea, iulie-decembrie 1935 (Anul 8, nr. 395-418)

1935-07-07 / nr. 395

VREMEA D­e necrezuta viață a dumnealui I­O­N­I­Ț­A Căpitan de oaste scrisă de dumnealui lancul Zogravul Desene inedite de I. ANESTIN. Ed. Vremea Lei 50 CARTEA GEBHAM­ ISI MII A apărut de curând la S. Fischer- Verlag (Berlin) o istorisire (eine Historie, spune atât de plăcut subti­tlul ) asupra lui Carol cel Mare de Rudolph Wahl. E o lucrare vastă, de peste 400 de pagini mari, cu fotogra­fii, hărți, și un tablou de izvoare. Iară o vreme când activitățile ajung la sinteze, uneori de nerecunoscut, pare paradoxal ca istoria să urmeze o cale inversă, să se multiplice, să se extindă. Abea acum ne dăm seama însă că e calea ei firească. Semnifi­cația adâncă a evenimentelor mari hotărîtoare e într'un mănunchi de a­­mănunte sau numai într‘unul singur — și cine n*ajunge la acel amănunt, n‘a înțeles nimic. Faptul că s*a scris istorie lungă în texte cât mai scurte, se datorește în primul rând necesită­ților didactice — un elev fiind silit într*un an să memoreze cinci mii de ani de viață egipteană, o mie de ani de viață greacă și încă o mie de ani de viață romană. Faptul se mai dato­rește și credinței că istoria poate fi sublimată în legi asemănătoare cu cele din chimie și matematică — ce­ia ce a luat un imens timp și o zadar­nică cheltuială de gândire unora din cei mai subtili filosofi din veacul tre­cut. Istoria ca istorie, ca o istorisire cât mai veridică, mai amănunțită și mai imparțială a unor întâmplări din tre­cut, e o concepție foarte nouă și în­­acelaș timp originară, de­oarece o gă­sim în legende și în anale. Mulțimea monografiilor romanțate — de la care nu stau dat înlături sa­vanți specialiști ca Emil Ludwig — corespunde unei necesități organice a intelectului nostru, necesității de a ști, în sfârșit, fără filosofie și fără ar­gumente, ce s-a întâmplat pe acest pământ în mileniile trecute. Istoria lui Rudolph Wahl asupra lui Carol cel Mare satisface într-adevăr aceste condiții. E o povestire simplă, cu o documentare amănunțită și atât de perfect topită în puritatea stilului, că evenimentele cele mai încurcate ale veacului al 8-lea și al 9-lea, do­bândesc acel caracter omenesc, sim­plu, adânc și perfect inteligibil. Ne am feri să repetăm în mic gre­­șala în mare a istoricilor de profesie și să ne apucăm să rezumămă o lucra­re de 400 de pagini într-o coloană, cu naiva încredințare că am înfățișat în „trăsături esențiale“ — cum se spu­ne — figura împăratului francilor de la Rin și Mosella, al cărui geniu politic atinsese răul Drone în răsărit, Sicilia în miază-zi, Bretania și Spania în apus. Pentru caracterizarea operii lui Wahl suntem datori însă a scoate în evidență cu autorul ni-l prezintă pe Carolus Magnus eliberat de toate legendele create de popoarele și isto­ricii lui. Mai mult: Nu ține seama nici de sacrosanctele genealogii, stator­nicite mai mult pentru interes dinas­tic decât pentru cel al adevărului is­toric. Și în felul acesta Carol cel Mare, care e tot atât de venerat la Paris ca și Berlin, apare și mai semni­ficativ : Ca un fiu autentic al nea­mului francilor, de care a ținut o vre­me destinul Europei. In ș­ase generații, Pipinut — din care se trăgea Carol cel Mare — și care fuseseră oameni de afa­ceri ai dinastiei Merovingiene că­zută în puerilitate — sângele s*a primenit până la a nu-i mai vedea o­­bârșia. Fenomenul s*a petrecut chiar cu marele împărat „al Occidentului“ — și care ar fi putut, dacă împrejură­rile ar fi fost mai favorabile să ne fi lăsat un neam european, nedesbinat . Nu i se cunoaște precis origina, copi­lăria, și se presupune că mama lui fu­sese o simplă fiică de morar, la care tatăl viitor înnoptase. Astfel, cu fiecare generație, se­minția domnitoare se împrospăta cu sânge nou, localnic, însuși Carol cel Mare care era un drept credincios și își susținea vi­ziunea politică prin ideia „imperiului lui Crist“ — Crist ținând locul ac­tualilor prefecți de plasă și jandarmi­i se căsătorise de cinci ori. Zadarnic spusese Papa că e drept omul să se căsătorească odată, a doua oară îi este ertat, a treia oară este un pă­cat și a patra oară dovadă că e o fiară bună de iad. Carol cel Mare nu-și pierduse instinctul spțței și la numeroasele-i căsătorii mai adăugase la curte patru iubite, unde creșteau laolaltă 17 odrasle. Fiicelor lui nu le-ar fi iertat greșeli de alt soi, dar pe cele trupești nu le lua în seamă. Fusese un bărbat uriaș, de doi me­tri înălțime, de-l recunoșteau toți în mulțimea ostașilor și a gloatei din depărtare. Innota și călărea ca ni­meni altul — și vorbea cu glas subți­re ca de copil. Grăia în limba popula­ră a locului de naștere, un idiom care trebue să fi fost aidoma cu vorbirea populară din Alsacia — Lorena de azi — iar statuia mică de la muzeul Carnavalet din Paris ni-l înfățișează cu chipul rotund al unui bonom fran­cez, ușor de întâlnit pe toate bulevar­dele și în toate băcăniile de pe malu­rile Seinei. A APĂRUT: Nuvele inedite Opera a douăzeci de prozatori contemporani. O adevărată antologie a nuvelisticeii românești Numeroase desene 500 pagini IEI 100 Editura „Adevărul” S. A. F. ADERCA Duminică, 7 Iulie 1935— 7 roman de război P.­EMIUL ACADEMIEI ROMÂNE, 1935 Victor­­ori Popa­de, etc.1 Ed. Vremea Lei 25 C­RONICA LITERARA CEZAR PETRESCU , Luceafărul (roman), edit. Naționala — „Ciornei“ „Un artiste fait concuren­­ce a VStat­ civil qui enregistre des hommes, il ne fait pas concurence au registre divin ou lui-me me est inserit et ou s*immatriculent Ies genies“. ALBERT THIBAUDET, Le liseur de romans, pag. 126. Prin romanul Luceafărul, din care a apărut numai un prim și compact volum, d. Cezar Pere­­scu își propune unul din cele mai ambițioase scopuri literare, acela de a recreea prin mediul social și cultural formația geniului lui Eminescu. Opera sa nu este deci nicio obișnuită „viață roman­țată“, nici o biografie a marelui poet, ci un roman. Când ne-am pus cronica sub prestigiul unui s­tat din Thibau­­det, am făcut-o numai spre a in­dica dificultatea enormă a între­prinderii romancierului. Dacă d. Cezar Petrescu ar fi făcut o viață romanțată a lui E­­minescu, sarcina sa ar fi fost in­­finit mai ușoară. Un plus de fan­tezie, pentru explicarea plauzibi­lă a punctelor obscure din exis­tența vagabondă a poetului, ar fi fost de­ ajuns să-i imprime aces­tei vieți un colorit și mai roman­tic decât îl are în realitate, dacă ar fi voit să scrie o biografie, s ar fi iubit de Viața lui Mihai Eminescu a d-lui G. Călinescu. D. Cezar Petrescu se apropie mai mult, depășindu-l chiar în totalitatea planului, de romanul Mite al d-lui E. Lovinescu, a­­tât de interesant prin sugestia în care a surprins reacțiunea e­­rotică a lui Eminescu. Mite este însă un simplu episod din viața poetului, iar meritul romanțării d-lui Lovinescu constă în aceea că n’a urmărit să recreeze inte­ligența poetului, ci sensibilitatea lui umană. In acest moment psi­hologic evocat de d. Lovinescu, Eminescu nu devine, nu se crea­­ză mai just, el este o constantă de sensibilitate. Așadar sunt foarte puține puncte de contact între episodul erotic romanțat de d. E. Lovinescu și între pla­nul vast pe care și-l propune d. Cezar Petrescu. De­ aci excepționala dificultate a întreprinderii sale, încercări similare există și în literatura u­­niversală; este suficient să amin­tim de Romanul lui Leonardo da Vinci al lui Merejk­owsky, în care existența genialului Leo­nardo este o pură abstracțiune, înecată într-un decor istoric des­tul de încărcat și artificios. Ca să extindem putința comparațiilor, să ne gândim cât de caricatural prezintă Tolstoi în Război și pace geniul lui Napoleon, defor­­mându-l după imagina­ lui su­biectivă. Geniul este o forță unică a na­turii, o expresie definitivă a în­­suș actului de creație, pe care nici un romancier nu poate re­crea în esența ei identică. Citând din nou pe Thibaudet, găsim în această formulă toată imposibili­tatea romancierului de a crea, într’o ficțiune, figura unui ge­niu : „pour créer le génie il ne faut pas imiter la nature, il fau­­drait être la nature, être une na­ture“. (pag. 129, ibidem). D. Cezar Petrescu, în Lucea­fărul, a utilizat mai multe meto­de; romanul său suferă de un hi­­bridism esențial, din această cau­ză. Primul volum cuprinde po­vestirea vieții lui Eminescu, de la copilăria petrecută la Ipotești, în cadrul naturii, până în ajunul plecării poetului la studii, la Vie­­na. Elementul românesc, exte­rior, este fără î ndoială destul de accentuat, fiindcă însăș viața lui Eminescu îl oferă cu generozi­tate. Dar acest Eminescu vaga­bond este un Eminescu exteri­or, anecdotic văzut, așa cum ni l-a prezentat istoria literară și cum oricine îl poate reconstitui cu aproximație. Primul substrat al Luceafăru­lui este fără 'ndoială cel docu­­mentar; astăzi când cunoaștem atât de multe amănunte din viața poetului, îi era ușor d-lui Cezar Petrescu să -și alimenteze inven­ția romanescă din istoria literara. Dar d. Petrescu nu este și nu vrea să rămâe un istoric literar Al doilea substrat al narațiuni sale este acela al unui roman is­toric, reconstituind mediul poli­tic și social al timpului. Eminescu se naște și se formează într’o e­­pocă de mari prefaceri politice și sociale. Născut la 1850, doi ani după revoluția de la 1848, consecințele acestui fenomen îi vor oferi o experiență continuă, alimentându-i cugetarea politi­­că. D. Cezar Petrescu nu pune în legătură directă formal­a so­ciologiei eminesciane cu spiritul vremii; mai curând este vorba de o explicație indirectă a atitudinii țărăniste și reacționare a ziaris­tului, din faza maturității. Cultul țăranilor pentru Cuza surprins în peregrinările din jurul Ipoteș­­tilor, și discuțiile Căminarului E­­minovici cu bonjuristul Radu Dospinescu (un tip în genul bonjuriștilor din teatrul lui Alec­­sandri) asupra evenimentelor timpului și asupra politicii dom­nitorului, alcătuesc acest sub­strat. Reacționarismul Cămina­rului Gheorghieș prefigurează, ca un fond ereditar, viitoarea ati­tudine a satiricului din Scrisoa­rea III și din articolele din Tim­pul. Al treilea substrat este cel psihologic și se referă la expli­carea formării geniului emines­cian. întrebarea esențială este aci următoarea : este Eminescu cel puțin o individualitate puter­nică, o creație organică, în fic­țiunea romancierului, indiferent de faptul că n’ar avea autenti­citatea unui geniu în formație? Răspundem cu toată impresia certitudinii că personajul ce se numește Mihai Eminovici trece cu totul pe al doilea plan și că nu asistăm decât la expunerea u­­nor fragmente poate spațiate din viața lui. D. Cezar Petrescu nu și-a propus numai să prezinte cu oare­care vivacitate dramatică a­­necdotica destul de cunoscută a existenței lui Eminescu, ci să creeze din ea un roman, în care eroul este copleșit de atâtea per­sonagii și fapte secundare. La Ipotești, Eminescu duce o viață de vagabond, de copil re­calcitrant față de disciplina fa­milială, preferând cadrul și mis­terele naturii vieții mediocre din casa părintească, iar firii despo­tice a Căminarului bunătatea și simplitatea țăranilor. Acestea sunt și cele mai frumoase pagini ale romanului amintind­ de Scri­sorile unui răzeș și de tot ceea ce este lirism descriptiv în opera scriitorului. D. Cezar Petrescu și-a compli­cat ficțiunea descriptivă cu pre­tenția așa zisei „critici genetice"; a voit să explice, din aceste pe­regrinări ale micului Eminovici, toată lumina feerică a poeziei lui, simțul excepțional pentru na­tură, punând în legătură anume expresii eminesciane, din poezii, cu natura directă. Procedeul ni se pare cu totul livresc, punând în evidență acea imposibilitate de a recrea unicitatea creatoare a unui geniu. Am alcătuit o fișe întreagă, în care am extras toate expresiile aluziile, motivele și pastișele din opera lui Eminescu, utilizate în cursul romanului. Nu credem că e necesar să le identificăm și aci, după ce le-am identificat, în cursul lecturii, în marginea e­­xemplarului nostru din Luceafă­rul. Ele dovedesc cel mult inge­niozitatea și studiul atent al d-lui Cezar Petrescu, asupra lui Emi­­nescu, dar nu pot explica și far­mecul poetic al liricii vii. In ambiția sa de a explica tem­peramentul și specificul geniului eminescian, d. Cezar Petrescu a utilizat și alte ingeniozități lite­rare. Am pomenit pe cea mai H­vrescă. Ca să explice destinul tragic al lui Eminescu, în mod anticipat, romancierul imaginea­ză o scenă de o naivitate artisti­că intenabilă. In peregrinările lui prin pădure, înainte de a pleca la școală, la Cernăuți, micul Mi­hai se duce la Chiva, o ghicitoa­re țigancă, trimis și de sora lui, Harieta, de care îl leagă o afec­țiune tot atât de tragic anticipa­­tivă. Citindu-i în palmă, țiganca se îngrozește de sfârșitul lui Mi­hai, nevoind să-i descifreze li­niile încâlcite și înfricoșătoare ale destinului. Este oare convingă­tor acest episod de roman semă­­nătorist ca să explice toată aura tragică ce a plutit peste viața poetului ? Nu credem. Peregrinările micului printre țărani, îi folosesc Mihai, d-lui Cezar Petrescu să explice natu­rismul organic al poetului. Dar nu numai atât, în acest mediu are Eminescu prima experiență (cea mai ipotetică din biografia lui erotică) de dragoste, cu Ileana, nepoata imaginarului pădurar Petre Toader Gânj; tot acum are în față exemplul viu al unui „a­­pucat“ din dragoste, nefericitul Alexa, înșelat de o iubită rustică, asemeni unui Luceafăr metamor­fozat în cioban. Artificiu și in­geniozitate literară, care nu ex­­plică totuș nimic din psihologia erotică a nefericitului poet. Pe acest Alexa îl mai folosește Cezar Petrescu, ca pe un salva­d­­tor al lui Eminescu, suflet cin­stit, naiv ca natura, Alexa îl va înțelege și ajuta într’o născocită întâlnire în București, când poe­tul va trăi pe lângă el, într’un han. In acest ingenios procedeu nu vedem pe Eminescu ci mai curând pe d. Cezar Petrescu, a cărei tehnică pe care am numit-o cândva a „coincidențelor fatale“, dă o întorsătură melodramatică evenimentelor. Ca să-l întâlnim pe Eminescu la Giurgiu, unde va fi sufleur în trupa lui Iorgu Ca­­ragiale, înainte de a fi fost ha­mal în port, d. Petrescu imagi­nează un episod în care poetul conduce pe Alexa să se îmbarce pentru Egipt (vezi Egip­tul), fu­gind de obsesia iubitei necredin­cioase. Ingeniozități exterioare, care nu explică nimi­c, dincolo de sensaționalul anecdotei, din ma­rile frământări spirituale ale lui Eminescu. D. Cezar Petrescu vrea să dea o aparență de autenticitate tu­turor episoadelor vieții lui Emi­­nescu, celor istoric autentice, ca și celor imaginate. E în această concepție o reducere a genialu­lui poet la scara comună a omu­lui mediu; umanizarea aceasta, necesară romanului, falsifică însă esența personalității eroului. Dacă n’ar apărea pretutindeni numele poetului, dacă n’am cu­noaște faptele din biografia lui, romanul ar putea fi al oricui, fiindcă Eminescu este cu totul exterior prezentat, nu în excep­ționala lui psihologie. Ceea ce d­ovedește că este imposibilă concurența romancierului cu na­tura, care­ a scos din tiparele ei un exemplar unic, comună a umanității. peste media La hanul unde poetul stă cu Alexa mai lo­­cuește un tânăr, elev la Sf. Sava, de origină umilă și un arivist în formație. Tilică Brădoiu, ne spu­ne romancierul, citește aceleaș cărți ca și Eminescu, are o inte­ligență tot atât de mare, dar re­acționează activ la viață. Explică ceva acest contrast psihologic cu totul schematic, din psihologia eminesciană? Tot atât cât expli­că și celelalte paralelisme exteri­oare între genialul Eminescu și umanitatea comună. Să nu uităm că primul volum al d-lui Cezar Petrescu se termină în momentul când s .i­milat. U­n pi 111.1 uc­is,ciUio­narul Eminovici și silit să plece la învățătură la Viena, adică în anul 1869, când expresia poeti­că a geniului său este în preajma prime­­lor acorduri personale. Prin cele povestite până aci nu ne-am putut explica, n’am putut simți concret, cum se formează spiri­tul lui genial; putea-va­de­ aci înainte, când genialitatea va de­veni funcție normală a eroului, să ne creeze d. Cezar Petrescu esența lui Eminescu ? Și mai pu­țin probabil. Că geniul nu poate fi perso­nagiu de roman o confirmă fap­tul viabilității personagiilor se­cundare, în Luceafărul. Cât de viu, de uman și înduioșetor este prinsă figura nefericitei Harieta, sora poetului, a cărei celebritate se datorește devotamentului ei, contestat de unii, în cele mai tra­gice momente ale lui Eminescu. Neavând decât o personalitate umană, fără unitatea geniului, Harieta poate deveni o ficțiune romanescă. Și atâtea siluete, ca a Ralucăi, a Căminarului Emino­vici, a lui Șerban, fratele poetului, ca și cele imaginate total, au un contur mai precis decât al erou­lui, insensibil în genialitatea lui. Procedeul pastișei, folosit de d. Cezar Petrescu, prin utilizarea unor expresii tipic eminesciane, deși artificial, avea o justificare; e surprinzător însă cum la pag. 371—373 pastișează un „mo­ment“ caragialian, în care doi Mitici naționali comentează de­tronarea lui Cuza și sosirea Domnitorului Carol I. Am mai imputa­t-lui Petrescu abuzul de „culoare locală“ pur lexicală; când faptele se petrec în Mol­dova, romancierul povestește și descrie cu un un abuz de moldo­venisme, când se petrec în Ar­deal cu ardelenisme. Este o sen­s sație de placaj stilistic prea os­tentativ. Romanul Luceafărul este un fel de roman cultural, care are ca erou și pe Mihai Eminescu. POMPILIU CONSTANTINESCU 1 Cereți la toate librăriile: LOGODNICUL romanul d-nei Hortensia Papadat Bengescu O nouă carte constituind un adevărat triumf al celei mai mari scriitoare a noastră, scriitoare de valoarea Virginei Wolf și Katherinei Mansfield VOLUMUL LEI 80 Editura „Adevărul” S. A. SUNTEȚI TINERI? SUNTEȚI TALENTAȚI? „Realitatea Ilustrată“ vă oferă prilejul unui strălucit anga­­jament artistic ! ASPECTE DIN SOFIA Orașul unde s’a disputat Balcaniada Cutreerând jungla Africană Serbarea questră dela Reg. 4 Roșiori PRIMUL APARAT TELEFONIC CU TE­LEVIZOR ȘI PRIMUL APARAT DE TELEVIZIUNE INSTALAT PE BORDUL UNUI VAPOR Senzațional invenție a colo­nelului Lindb­ergfi Fotografii și cronici de la matchurile pentru Divizia Națională de Duminică In ultimul număr al excelentei reviste „Realitatea Ilustrată" Nr. 44) In afară de acestea „Realitatea N­u^ strată“_mai cuprinde: Actualități din țară și străinătate, Jocuri dis^* tractive, Humor Modă, Cinema,” Sport și suplimentul în 24 de pagini" DE TOAT.Î P­NTRU TOȚI 43 de papi tipărite in culori in heliogravură

Next