Vremea, iulie-decembrie 1935 (Anul 8, nr. 395-418)
1935-07-07 / nr. 395
VREMEA De necrezuta viață a dumnealui IONIȚA Căpitan de oaste scrisă de dumnealui lancul Zogravul Desene inedite de I. ANESTIN. Ed. Vremea Lei 50 CARTEA GEBHAM ISI MII A apărut de curând la S. Fischer- Verlag (Berlin) o istorisire (eine Historie, spune atât de plăcut subtitlul ) asupra lui Carol cel Mare de Rudolph Wahl. E o lucrare vastă, de peste 400 de pagini mari, cu fotografii, hărți, și un tablou de izvoare. Iară o vreme când activitățile ajung la sinteze, uneori de nerecunoscut, pare paradoxal ca istoria să urmeze o cale inversă, să se multiplice, să se extindă. Abea acum ne dăm seama însă că e calea ei firească. Semnificația adâncă a evenimentelor mari hotărîtoare e într'un mănunchi de amănunte sau numai într‘unul singur — și cine n*ajunge la acel amănunt, n‘a înțeles nimic. Faptul că s*a scris istorie lungă în texte cât mai scurte, se datorește în primul rând necesităților didactice — un elev fiind silit într*un an să memoreze cinci mii de ani de viață egipteană, o mie de ani de viață greacă și încă o mie de ani de viață romană. Faptul se mai datorește și credinței că istoria poate fi sublimată în legi asemănătoare cu cele din chimie și matematică — ceia ce a luat un imens timp și o zadarnică cheltuială de gândire unora din cei mai subtili filosofi din veacul trecut. Istoria ca istorie, ca o istorisire cât mai veridică, mai amănunțită și mai imparțială a unor întâmplări din trecut, e o concepție foarte nouă și înacelaș timp originară, deoarece o găsim în legende și în anale. Mulțimea monografiilor romanțate — de la care nu stau dat înlături savanți specialiști ca Emil Ludwig — corespunde unei necesități organice a intelectului nostru, necesității de a ști, în sfârșit, fără filosofie și fără argumente, ce s-a întâmplat pe acest pământ în mileniile trecute. Istoria lui Rudolph Wahl asupra lui Carol cel Mare satisface într-adevăr aceste condiții. E o povestire simplă, cu o documentare amănunțită și atât de perfect topită în puritatea stilului, că evenimentele cele mai încurcate ale veacului al 8-lea și al 9-lea, dobândesc acel caracter omenesc, simplu, adânc și perfect inteligibil. Ne am feri să repetăm în mic greșala în mare a istoricilor de profesie și să ne apucăm să rezumămă o lucrare de 400 de pagini într-o coloană, cu naiva încredințare că am înfățișat în „trăsături esențiale“ — cum se spune — figura împăratului francilor de la Rin și Mosella, al cărui geniu politic atinsese răul Drone în răsărit, Sicilia în miază-zi, Bretania și Spania în apus. Pentru caracterizarea operii lui Wahl suntem datori însă a scoate în evidență cu autorul ni-l prezintă pe Carolus Magnus eliberat de toate legendele create de popoarele și istoricii lui. Mai mult: Nu ține seama nici de sacrosanctele genealogii, statornicite mai mult pentru interes dinastic decât pentru cel al adevărului istoric. Și în felul acesta Carol cel Mare, care e tot atât de venerat la Paris ca și Berlin, apare și mai semnificativ : Ca un fiu autentic al neamului francilor, de care a ținut o vreme destinul Europei. In șase generații, Pipinut — din care se trăgea Carol cel Mare — și care fuseseră oameni de afaceri ai dinastiei Merovingiene căzută în puerilitate — sângele s*a primenit până la a nu-i mai vedea obârșia. Fenomenul s*a petrecut chiar cu marele împărat „al Occidentului“ — și care ar fi putut, dacă împrejurările ar fi fost mai favorabile să ne fi lăsat un neam european, nedesbinat . Nu i se cunoaște precis origina, copilăria, și se presupune că mama lui fusese o simplă fiică de morar, la care tatăl viitor înnoptase. Astfel, cu fiecare generație, seminția domnitoare se împrospăta cu sânge nou, localnic, însuși Carol cel Mare care era un drept credincios și își susținea viziunea politică prin ideia „imperiului lui Crist“ — Crist ținând locul actualilor prefecți de plasă și jandarmii se căsătorise de cinci ori. Zadarnic spusese Papa că e drept omul să se căsătorească odată, a doua oară îi este ertat, a treia oară este un păcat și a patra oară dovadă că e o fiară bună de iad. Carol cel Mare nu-și pierduse instinctul spțței și la numeroasele-i căsătorii mai adăugase la curte patru iubite, unde creșteau laolaltă 17 odrasle. Fiicelor lui nu le-ar fi iertat greșeli de alt soi, dar pe cele trupești nu le lua în seamă. Fusese un bărbat uriaș, de doi metri înălțime, de-l recunoșteau toți în mulțimea ostașilor și a gloatei din depărtare. Innota și călărea ca nimeni altul — și vorbea cu glas subțire ca de copil. Grăia în limba populară a locului de naștere, un idiom care trebue să fi fost aidoma cu vorbirea populară din Alsacia — Lorena de azi — iar statuia mică de la muzeul Carnavalet din Paris ni-l înfățișează cu chipul rotund al unui bonom francez, ușor de întâlnit pe toate bulevardele și în toate băcăniile de pe malurile Seinei. A APĂRUT: Nuvele inedite Opera a douăzeci de prozatori contemporani. O adevărată antologie a nuvelisticeii românești Numeroase desene 500 pagini IEI 100 Editura „Adevărul” S. A. F. ADERCA Duminică, 7 Iulie 1935— 7 roman de război P.EMIUL ACADEMIEI ROMÂNE, 1935 Victorori Popade, etc.1 Ed. Vremea Lei 25 CRONICA LITERARA CEZAR PETRESCU , Luceafărul (roman), edit. Naționala — „Ciornei“ „Un artiste fait concurence a VStat civil qui enregistre des hommes, il ne fait pas concurence au registre divin ou lui-me me est inserit et ou s*immatriculent Ies genies“. ALBERT THIBAUDET, Le liseur de romans, pag. 126. Prin romanul Luceafărul, din care a apărut numai un prim și compact volum, d. Cezar Perescu își propune unul din cele mai ambițioase scopuri literare, acela de a recreea prin mediul social și cultural formația geniului lui Eminescu. Opera sa nu este deci nicio obișnuită „viață romanțată“, nici o biografie a marelui poet, ci un roman. Când ne-am pus cronica sub prestigiul unui stat din Thibaudet, am făcut-o numai spre a indica dificultatea enormă a întreprinderii romancierului. Dacă d. Cezar Petrescu ar fi făcut o viață romanțată a lui Eminescu, sarcina sa ar fi fost infinit mai ușoară. Un plus de fantezie, pentru explicarea plauzibilă a punctelor obscure din existența vagabondă a poetului, ar fi fost de ajuns să-i imprime acestei vieți un colorit și mai romantic decât îl are în realitate, dacă ar fi voit să scrie o biografie, s ar fi iubit de Viața lui Mihai Eminescu a d-lui G. Călinescu. D. Cezar Petrescu se apropie mai mult, depășindu-l chiar în totalitatea planului, de romanul Mite al d-lui E. Lovinescu, atât de interesant prin sugestia în care a surprins reacțiunea erotică a lui Eminescu. Mite este însă un simplu episod din viața poetului, iar meritul romanțării d-lui Lovinescu constă în aceea că n’a urmărit să recreeze inteligența poetului, ci sensibilitatea lui umană. In acest moment psihologic evocat de d. Lovinescu, Eminescu nu devine, nu se crează mai just, el este o constantă de sensibilitate. Așadar sunt foarte puține puncte de contact între episodul erotic romanțat de d. E. Lovinescu și între planul vast pe care și-l propune d. Cezar Petrescu. De aci excepționala dificultate a întreprinderii sale, încercări similare există și în literatura universală; este suficient să amintim de Romanul lui Leonardo da Vinci al lui Merejkowsky, în care existența genialului Leonardo este o pură abstracțiune, înecată într-un decor istoric destul de încărcat și artificios. Ca să extindem putința comparațiilor, să ne gândim cât de caricatural prezintă Tolstoi în Război și pace geniul lui Napoleon, deformându-l după imagina lui subiectivă. Geniul este o forță unică a naturii, o expresie definitivă a însuș actului de creație, pe care nici un romancier nu poate recrea în esența ei identică. Citând din nou pe Thibaudet, găsim în această formulă toată imposibilitatea romancierului de a crea, într’o ficțiune, figura unui geniu : „pour créer le génie il ne faut pas imiter la nature, il faudrait être la nature, être une nature“. (pag. 129, ibidem). D. Cezar Petrescu, în Luceafărul, a utilizat mai multe metode; romanul său suferă de un hibridism esențial, din această cauză. Primul volum cuprinde povestirea vieții lui Eminescu, de la copilăria petrecută la Ipotești, în cadrul naturii, până în ajunul plecării poetului la studii, la Viena. Elementul românesc, exterior, este fără î ndoială destul de accentuat, fiindcă însăș viața lui Eminescu îl oferă cu generozitate. Dar acest Eminescu vagabond este un Eminescu exterior, anecdotic văzut, așa cum ni l-a prezentat istoria literară și cum oricine îl poate reconstitui cu aproximație. Primul substrat al Luceafărului este fără 'ndoială cel documentar; astăzi când cunoaștem atât de multe amănunte din viața poetului, îi era ușor d-lui Cezar Petrescu să -și alimenteze invenția romanescă din istoria literara. Dar d. Petrescu nu este și nu vrea să rămâe un istoric literar Al doilea substrat al narațiuni sale este acela al unui roman istoric, reconstituind mediul politic și social al timpului. Eminescu se naște și se formează într’o epocă de mari prefaceri politice și sociale. Născut la 1850, doi ani după revoluția de la 1848, consecințele acestui fenomen îi vor oferi o experiență continuă, alimentându-i cugetarea politică. D. Cezar Petrescu nu pune în legătură directă formala sociologiei eminesciane cu spiritul vremii; mai curând este vorba de o explicație indirectă a atitudinii țărăniste și reacționare a ziaristului, din faza maturității. Cultul țăranilor pentru Cuza surprins în peregrinările din jurul Ipoteștilor, și discuțiile Căminarului Eminovici cu bonjuristul Radu Dospinescu (un tip în genul bonjuriștilor din teatrul lui Alecsandri) asupra evenimentelor timpului și asupra politicii domnitorului, alcătuesc acest substrat. Reacționarismul Căminarului Gheorghieș prefigurează, ca un fond ereditar, viitoarea atitudine a satiricului din Scrisoarea III și din articolele din Timpul. Al treilea substrat este cel psihologic și se referă la explicarea formării geniului eminescian. întrebarea esențială este aci următoarea : este Eminescu cel puțin o individualitate puternică, o creație organică, în ficțiunea romancierului, indiferent de faptul că n’ar avea autenticitatea unui geniu în formație? Răspundem cu toată impresia certitudinii că personajul ce se numește Mihai Eminovici trece cu totul pe al doilea plan și că nu asistăm decât la expunerea unor fragmente poate spațiate din viața lui. D. Cezar Petrescu nu și-a propus numai să prezinte cu oarecare vivacitate dramatică anecdotica destul de cunoscută a existenței lui Eminescu, ci să creeze din ea un roman, în care eroul este copleșit de atâtea personagii și fapte secundare. La Ipotești, Eminescu duce o viață de vagabond, de copil recalcitrant față de disciplina familială, preferând cadrul și misterele naturii vieții mediocre din casa părintească, iar firii despotice a Căminarului bunătatea și simplitatea țăranilor. Acestea sunt și cele mai frumoase pagini ale romanului amintind de Scrisorile unui răzeș și de tot ceea ce este lirism descriptiv în opera scriitorului. D. Cezar Petrescu și-a complicat ficțiunea descriptivă cu pretenția așa zisei „critici genetice"; a voit să explice, din aceste peregrinări ale micului Eminovici, toată lumina feerică a poeziei lui, simțul excepțional pentru natură, punând în legătură anume expresii eminesciane, din poezii, cu natura directă. Procedeul ni se pare cu totul livresc, punând în evidență acea imposibilitate de a recrea unicitatea creatoare a unui geniu. Am alcătuit o fișe întreagă, în care am extras toate expresiile aluziile, motivele și pastișele din opera lui Eminescu, utilizate în cursul romanului. Nu credem că e necesar să le identificăm și aci, după ce le-am identificat, în cursul lecturii, în marginea exemplarului nostru din Luceafărul. Ele dovedesc cel mult ingeniozitatea și studiul atent al d-lui Cezar Petrescu, asupra lui Eminescu, dar nu pot explica și farmecul poetic al liricii vii. In ambiția sa de a explica temperamentul și specificul geniului eminescian, d. Cezar Petrescu a utilizat și alte ingeniozități literare. Am pomenit pe cea mai Hvrescă. Ca să explice destinul tragic al lui Eminescu, în mod anticipat, romancierul imaginează o scenă de o naivitate artistică intenabilă. In peregrinările lui prin pădure, înainte de a pleca la școală, la Cernăuți, micul Mihai se duce la Chiva, o ghicitoare țigancă, trimis și de sora lui, Harieta, de care îl leagă o afecțiune tot atât de tragic anticipativă. Citindu-i în palmă, țiganca se îngrozește de sfârșitul lui Mihai, nevoind să-i descifreze liniile încâlcite și înfricoșătoare ale destinului. Este oare convingător acest episod de roman semănătorist ca să explice toată aura tragică ce a plutit peste viața poetului ? Nu credem. Peregrinările micului printre țărani, îi folosesc Mihai, d-lui Cezar Petrescu să explice naturismul organic al poetului. Dar nu numai atât, în acest mediu are Eminescu prima experiență (cea mai ipotetică din biografia lui erotică) de dragoste, cu Ileana, nepoata imaginarului pădurar Petre Toader Gânj; tot acum are în față exemplul viu al unui „apucat“ din dragoste, nefericitul Alexa, înșelat de o iubită rustică, asemeni unui Luceafăr metamorfozat în cioban. Artificiu și ingeniozitate literară, care nu explică totuș nimic din psihologia erotică a nefericitului poet. Pe acest Alexa îl mai folosește Cezar Petrescu, ca pe un salvadtor al lui Eminescu, suflet cinstit, naiv ca natura, Alexa îl va înțelege și ajuta într’o născocită întâlnire în București, când poetul va trăi pe lângă el, într’un han. In acest ingenios procedeu nu vedem pe Eminescu ci mai curând pe d. Cezar Petrescu, a cărei tehnică pe care am numit-o cândva a „coincidențelor fatale“, dă o întorsătură melodramatică evenimentelor. Ca să-l întâlnim pe Eminescu la Giurgiu, unde va fi sufleur în trupa lui Iorgu Caragiale, înainte de a fi fost hamal în port, d. Petrescu imaginează un episod în care poetul conduce pe Alexa să se îmbarce pentru Egipt (vezi Egiptul), fugind de obsesia iubitei necredincioase. Ingeniozități exterioare, care nu explică nimic, dincolo de sensaționalul anecdotei, din marile frământări spirituale ale lui Eminescu. D. Cezar Petrescu vrea să dea o aparență de autenticitate tuturor episoadelor vieții lui Eminescu, celor istoric autentice, ca și celor imaginate. E în această concepție o reducere a genialului poet la scara comună a omului mediu; umanizarea aceasta, necesară romanului, falsifică însă esența personalității eroului. Dacă n’ar apărea pretutindeni numele poetului, dacă n’am cunoaște faptele din biografia lui, romanul ar putea fi al oricui, fiindcă Eminescu este cu totul exterior prezentat, nu în excepționala lui psihologie. Ceea ce dovedește că este imposibilă concurența romancierului cu natura, care a scos din tiparele ei un exemplar unic, comună a umanității. peste media La hanul unde poetul stă cu Alexa mai locuește un tânăr, elev la Sf. Sava, de origină umilă și un arivist în formație. Tilică Brădoiu, ne spune romancierul, citește aceleaș cărți ca și Eminescu, are o inteligență tot atât de mare, dar reacționează activ la viață. Explică ceva acest contrast psihologic cu totul schematic, din psihologia eminesciană? Tot atât cât explică și celelalte paralelisme exterioare între genialul Eminescu și umanitatea comună. Să nu uităm că primul volum al d-lui Cezar Petrescu se termină în momentul când s .imilat. Un pi 111.1 ucis,ciUionarul Eminovici și silit să plece la învățătură la Viena, adică în anul 1869, când expresia poetică a geniului său este în preajma primelor acorduri personale. Prin cele povestite până aci nu ne-am putut explica, n’am putut simți concret, cum se formează spiritul lui genial; putea-vade aci înainte, când genialitatea va deveni funcție normală a eroului, să ne creeze d. Cezar Petrescu esența lui Eminescu ? Și mai puțin probabil. Că geniul nu poate fi personagiu de roman o confirmă faptul viabilității personagiilor secundare, în Luceafărul. Cât de viu, de uman și înduioșetor este prinsă figura nefericitei Harieta, sora poetului, a cărei celebritate se datorește devotamentului ei, contestat de unii, în cele mai tragice momente ale lui Eminescu. Neavând decât o personalitate umană, fără unitatea geniului, Harieta poate deveni o ficțiune romanescă. Și atâtea siluete, ca a Ralucăi, a Căminarului Eminovici, a lui Șerban, fratele poetului, ca și cele imaginate total, au un contur mai precis decât al eroului, insensibil în genialitatea lui. Procedeul pastișei, folosit de d. Cezar Petrescu, prin utilizarea unor expresii tipic eminesciane, deși artificial, avea o justificare; e surprinzător însă cum la pag. 371—373 pastișează un „moment“ caragialian, în care doi Mitici naționali comentează detronarea lui Cuza și sosirea Domnitorului Carol I. Am mai imputat-lui Petrescu abuzul de „culoare locală“ pur lexicală; când faptele se petrec în Moldova, romancierul povestește și descrie cu un un abuz de moldovenisme, când se petrec în Ardeal cu ardelenisme. Este o sens sație de placaj stilistic prea ostentativ. Romanul Luceafărul este un fel de roman cultural, care are ca erou și pe Mihai Eminescu. POMPILIU CONSTANTINESCU 1 Cereți la toate librăriile: LOGODNICUL romanul d-nei Hortensia Papadat Bengescu O nouă carte constituind un adevărat triumf al celei mai mari scriitoare a noastră, scriitoare de valoarea Virginei Wolf și Katherinei Mansfield VOLUMUL LEI 80 Editura „Adevărul” S. A. SUNTEȚI TINERI? SUNTEȚI TALENTAȚI? „Realitatea Ilustrată“ vă oferă prilejul unui strălucit angajament artistic ! ASPECTE DIN SOFIA Orașul unde s’a disputat Balcaniada Cutreerând jungla Africană Serbarea questră dela Reg. 4 Roșiori PRIMUL APARAT TELEFONIC CU TELEVIZOR ȘI PRIMUL APARAT DE TELEVIZIUNE INSTALAT PE BORDUL UNUI VAPOR Senzațional invenție a colonelului Lindbergfi Fotografii și cronici de la matchurile pentru Divizia Națională de Duminică In ultimul număr al excelentei reviste „Realitatea Ilustrată" Nr. 44) In afară de acestea „Realitatea Nu^ strată“_mai cuprinde: Actualități din țară și străinătate, Jocuri dis^* tractive, Humor Modă, Cinema,” Sport și suplimentul în 24 de pagini" DE TOAT.Î PNTRU TOȚI 43 de papi tipărite in culori in heliogravură