Ziarul Ştiintelor Populare şi al Călătoriilor, noiembrie 1913 – decembrie 1914 (Anul 14, nr. 1-60)

1913-11-26 / nr. 3

84 ZIARUL ŞTIINŢELOR POPULARE ŞI AL CĂLĂTORIILOR Poveşti de vânătoare Un epure care înoată Era într-o zi frumoasă de toamnă. Mă găsiam la vânătoare cu prietenul L. şi cu câţi­va câini, Intre cari şi Cerbu meii pe moşia d-lui C., ce are ca hotar spre răsărit Prutul şi bălţile lui. Miriştele în­­nalte, ce ascundeau prepeliţe, potârnichii şi alte vânaturi cu pene, răsăriau de la câţiva paşi de stufăriş şi se aşternea pi in jurul nostru cât cuprindeam cu o­­chii.­­Copoii noştrii, în frunte cu Cerbu meu, alergau adulmecând încoace şi în colo, după vânat; noi ne ţineam la câţi­va paşi în urma lor cu puştile gata de tras, aşteptând să ne stârnească ceva. Din când în când câte unul rămâ­nea deodată pe loc, atent, — noi aş­teptam. Mai făcea un pas, doi şi apoi scoţând deodată un chemnat vesel, o lua repede înainte, cu ochii aţintiţi în mi­rişte, la vreo doi, trei paşi de el. După câteva clipe de alergare o prepeliţă să­ri a dedoară de sub botul lui şi căuta să se depărteze în sbor, ţinându-se cam la un metru deasupra pămânului. O­­răiam şi trăgeam. Alt câine, care nu dăduse încă de urma vreunui vânat, se repezea spre locul unde căzuse, o în­­hăta şi ne-o aducea încă sbătându-se. O puneam repede în geantă şi ne arun­cam iarăşi ochii spre câinele care o stârnise şi tare urmărea înainte. îndată altă prepeliţă sbura şi alta şi tot aşa una după alta, până se isprăvea tot câr­dul. Eram în focul vânătoarei. Câinii noş­tri dăduseră peste un cârd mare de pre­peliţe, căci sburac mereu de ici şi de colo de par­că nu se mai isprăviau. De­odată chem­ături vesele, ca pentru iepu­re, răsunară puternic, făcându-ne să privim cu interes înaintea noastră. Vă­zurăm întâi un iepure fugând de zor din­spre o tufă de spini, şi apoi un câi­ne, ţinându-se după el şi chem­ând. în­dată toată ceata de câini se aşternu în goană pe urma urecheatului, uitând ca şi noi, şi prepeliţe şi tot. Cumătrul urechilă îşi bătea ritmic u­­recţiile mari de umeri într’o goană straşnică dealungul băl­ţei, căutând prin cotituri meşteşugite, prin tupilări, să se facă nevăzut din ochii câinilor, dar a­­ceştia împrăştiaţi în linie, cu Cerbu­led­in frunte, nu-l pierdeau o clipă din ve­dere şi căutau să câştige tot mai mult teren în urma lui şi să-l înconjoare, l­a un loc malul bălţii, dealungul că­ruia ţinea goana, se abătea de­odată din drumul lui spre nord, în­spre apus şi ţii­ea aşa o bucată bună. Stuful se opria la cotul acesta şi malul, ridicat cu câteva palme deasupra alei, se acoperea cu iarbă deasă şi mare. Iepurele, zăpă­cit, gândindu-se numai în urmă, tocmai la vre­o două­zeci de metrii de baltă luă seama spre ce mergea şi coti deodată spre apus, tot dealungul malului. Dar fu prea târziu. Inteligentul med Cerbu judecând situaţia, lungise linia prigoni­­toare prin rărire şi trăsese un arc de cerc intre cele două laturi ale unghiu­lui ce-i făcea malul bălţii.­­ Bietul iepure rămase astfel închis între apă şi câini, situaţie foarte grea pen­tru dânsul, căci dacă nu voia să cadă în labele câinilor, trebuia să sară în a­­pă, şi acolo nu-l aştepta o soartă mai bună. Se sbuciuma de ici, colo, pe ma­lul bălţii şi nu se mai pricepea nici el, sărmanul ce să mai facă căci ori unde se întorcea nu dădea de cât peste pri­­rânjiţi ai câinilor, într'alta apa se în­tindea mare şi adâncă. Triumfători, câinii, aju­naşi de el, se pregăteau, norocitul iepure se opri rea lui, se uită o clipi plorând par'că milă, blestem — și apoi, o­premă se întoarse spre m­at într'însa. Câteva clipe' Cercuri de valuri plec din locul unde se scufupdase cu­! ... s‘a‘necat! Credeam că n'are să mai iasă, când după câtva timp îi văzurăm deodată vâr­furile urechilor şi îndată şi capul ieşin­­du-i la suprafaţă şi depărtându-se. In­­nota! Eram foarte mirat! şi abea credeam o­­chilor: câinii noştrii tot aşa, rămăse­seră şi ei pe mal şi se uitau. Mirarea ni se schimbă în interes şi curiozitate când Cerbu, venindu-şi cel dintâi în fi­re, se aruncă în apă după iepure. Cei­lalţi câini făcură la fel iar noi râmase­răm pe mal şi privim. Pentru prima dată furăm de faţă la o goană pe apă şi văzurăm iepure îno­tând. Sărmanul! Văzând că nici în apă nu poate scăpa de prigonitor, se pusese denădăjduit pe înotat. înota nu tocmai repede, cu tot corpul în apă, abia cu capul afară, şi nici acesta totdeauna. II vedeam deseori numai cu nările ori cu vârfurile urechilor afară, ba câteodată nu-l vedeam de loc. Cerbu însă se ţinea bine. El înota excelent şi sigur, micşo­rând repede depărtarea dintre el şi ie­pure. Ceilalţi câini, nu în stare să se întreacă cu el, rămaseră în urma lui ca privitori şi chem­au de-ţi lua auzul. Goana nu ţinu mult; în curând iepu­rele fu ajuns. In clipa aceea Cerbu sări cu labele de­asupra lui, scufundându-1 cu totul şi aşteptă să iasă. După câteva clipe, când ieşi sbătându-se desnădăjduit şi căutând să fugă, îl înşfăcă bine de după ceafă şi, chem­ând înăbuşit o luă triumfător îndărăt, spre mal. Ceilalţi câini îl luară între dânşii şi chem­ând şi mai tare îl aduseră cu alaiu până la noi, unde Cerbu ne prezintă pe bietul ie­pure. II luai din gură. Sărmanul­ era mai mult mort decât vin de frică: abea se mai zbătea. Ne fu milă de el după ce arătase atâta eroism, şi a­cum nu era rănit de loc — hotărâsem să-i dăm drumul. Ţinurăm câinii ca să nu se mai iee după dânsul şi-l făcurăm scăpat. O rupse la fugă şi se duse vârtej până nu-l mai văzurăm. V. Popp Horinceanu Din nebăgare de seamă s’a continuat paginarea cea vechie. Rugăm pe cititori să socotească paginele anului al doilea în­cepând de la 1. No. 3 începe cu pagina 33. Un fluviu care va dispare Geografii anunţă apropiata dispariţie a unui fluviu însemnat din Asia. E vorba de fluviul Eufrat, apa sfântă pe malurile căreia au­ fost clădite în an­tichitate cetăţile: Baiblon şi Nipur. Fluviului acestuia îi sunt prevestite zile, din ce în ce mai rele şi mai puţin glorioase. Eufratul era unul din cele mai frumoase fluvii din lume. Nisipurile îi împiedică într'una curge­rea sa latentă, iar pe fund se depun se­­limetne, care formează straturi groase, unind astfel apa, în oceanul, în care e varsă prin golful Persic, împreună cu Tigrul, cu care formează un braţ co­mun. Nu va mai rămâne decât fluviul Tigrul, dacă nu va fi şi acesta împot­molit de nisivori. Eufratul părea că va avea o viaţă e­­ternă. Cu toate acestea, apa lui seacă, zi cu zi, încet încet, în tăcere, cum au­ pierit şi superbele cetăţi, ridicate pe marginile sale. Fluviul Eufrat evoca timpurile de de­mult, udând pământul, care — spune Biblia — a fost leagănul neamului o­­menesc. După Nil, cel mai celebru fluviu din lume, e fără îndoială Eufratul. Dânsul a văzut înflorind civilizaţia antică a po­poarelor păgâne. Şi am putea spune chiar că este cel mai însemnat şi cel mai important, pentru că întemeetorii monarhiei faraonilor veniseră de la gol­ful Persic, împrumutând fantezia techni­­cei caldeene şi dând-o drept a lor, per­sonală, autochtonă. Au­ numit-o arta e­­gipteană, tradiţională prin frumuseţea sa. Şi au avut dreptate archeologia, când au­ afirmat că pe malurile Eufratului se vor găsi urmele unui popor, care a fost printre cele dintâi şi premergătoare civilizaţiei. Săpăturile recente au afir­mat-o. S-a zis că Caldeea este un dar al Eu­fratului. Şi e foarte adevărat. Mesopo­­tamia inferioară era un pământ foarte secetos. Numai prin canalizara Eufratu­lui, locuitorii au­ putut să se ocupe cu a­­gricultura, care a dat roade aşa de mi­nunate. Opera s‘a îndeplinit, încetul cu înce­tul, pentru că apa aproape stătătoare a fluviului inundase pustiul. E foarte greu­ să te gândeşti cum într'un pământ de­zolat, din toate punctele de vedere, cum era­­Caldeea, şi-au­ răspândit renumele, peste mările şi ţările cunoscute pe acel timp, cele mai importante oraşe. Şi civilizaţia care a domnit în ţara aşa de avidă (căci felul pământului influen­ţează mai mult decât orice altă cauză, asupra mersului în bine sau în râu al unei ţări) — nu s-ar fi putut explica de loc, decât mulţumită fluviului Eufrat. A fost o forţare supraomenească a lo­cuitorilor Mesopotamiei. Dar munca u­­riaşă, ajutată de industria de pe acel timp, aproape primitivă faţă de cea din ziua de azi, a învins natura. Dar, ca în viaţa tuturor popoarelor, a venit decadenta, şi politică şi morală, a Gnldeeî. S‘au ridicat alte state, cu o cultură mai

Next