Ziarul Ştiintelor Populare şi al Călătoriilor, 1922 (Anul 26, nr. 1-51)

1922-09-19 / nr. 38

454 — No. 38 ZORUL ŞTIINŢELOR POPULARE ŞI AL CĂLĂTORIILOR Marţi 19 Septembrie 1922 CONVORBIRI ENTOMOLOGIGE II Câţiva gândaci folositori In general insectele ne sunt întotdeauna păgubitoare. De câte ori ţări întregi au fost pustiite de cârdurile întunecate de lăcuste, de câte ori mii de oameni au murit de foame de pe urma acestui blestem Dumnezeesc!... Fluturii, ţânţarii, muştele nu ne produc decât râu, fiecare în felul său, dar destul de simţitor ca să ne pună pe gânduri şi pe muncă. In acest articol voi trată ceva şi despre acei coleopteri ale căror moravuri nu se pun în contradicţie cu bunurile noastre sociale. Cred că toţi aţi văzut vara prin grădini, poeni şi pe potecile munţilor un gândac verde-auriu cu mici broboniţe strălucitoare, cu fălcile puternice şi cu picioarele-i rezistente numit de către săteni Grădinar (cărăbuş auratus, cărăbuş auronites, cărăbuş candellatus). Specia de fapt e numai cărăbuş auratus, dar Românii întrebuinţează acelaş nume şi pentru cele două specii alăturate. Grădinarul e de o agilitate de necrezut, sare peste crengi uscate, se azvârle peste locurile accidentate, schimbă direcţia fugei şi dacă vede că cu toate astea l-ai prins, lasă prin anus un lichid galben caustic şi cu miros de acid butyric. E arma sa definitivă. Toată ziua cât dogoreşte soarele, stă pe jumătate îngropat în ţărână sau pitit pe amb pietre şi numai dimineaţa şi’n amurg umblă după hrană. Zic «umblă» pentru că se poate că chiar atunci când el «dormitează» la adăpost de arşiţă se poate înfrunta din orce pradă care îi trece pe dinainte şi pe care n’o scapă. Când atacă, e demn de văzut. Se apropie cu paşi de lup pe la spate, îşi clănţene mandibulele ca să le’ncerce tăria şi apoi când îi vine la socoteală se repede şi spintecă pântecele. Mănâncă de toate: omizi, licurici, râme, fluturi graşi, găinuşe şi chiar cosângeni. Femela e mai puternică ca bărbatul şi ouăle şi Ie depune în pământ. Larvele sunt albe şi trăesc ascunse de căldură, îndeletnicindu se cu aceleaşi apucături că şi părinţii. Culoarea adoptată la mediul campestru îl apără pe grădinar de duşmani, care slavă Domnului sunt destui , iar acidul butiric trimis ia nevoie tot la această în serveşte, căci vrăjmaşul care l-ar fi apucat în gură îl lasă imediat cu desgust scârbit de mirosul insuportabil. Dar dacă armele îl scapă de duşmani, ele nu-i scapă din măselele femeiuştelor cari după depusul ouălor se fac năzuroase nevoie mare şi nu poftesc decât... coapsele soţilor lor. Bieţii grădinari nu se apără. Pare că instinctul îi porunceşte să-şi închidă manibulele în faţa legitimelor ,care îi înghite înăruntaele fără grijă în timp ce el nu încearcă decit să fugă... Şi aci se adevereşte spusa poetului: Răul nu ne vine de la nimeni de afară Ci de la aceia, dintre noi aceştia din faţă.. Repedeaua. Cred c’o cunoaşteţi. Cine a pierdut câteva clipe plimbându-se în aer liber prin pădure sau pe câmpie desigur, c’a zărit un gândăcel verde, cu ochiuri albicioase (Cicindella campestris,) sau cafeniu cu puncte deschise (Cicindella silvestris) cu capul mare şi ochii bulbucăţi, cu un gât foarte gros şi cu picioarele foarte gingaşe : e Repedeaua. Nu atât de puternică ca grădinarul îl întrece pe acesta în agilitate şi-i mai e superior prin faptul că poate zbura. E adevărat că zboru-i e scurt şi neregulat din cauza adaptărei acesteia la mediul pur terestru, dar cu toate acestea se poate ţine câteva minute în aer. Are aceleaşi apucături ca şi grădinarul, doar că hrana de predilecţie îi sunt furnicile. Odată, la munte, am asistat la o asemenea luptă; nu ştiu de unde o Cicindelă silvestris căzu în apropierea furnicarului, unde stăm la observaţie. După câteva clămpăniri din fălci măcelari în mai multe păzitoare. Mai multe din ele dădură alarma şi pe dată cârcimi întregi de războinici tăbărîră pe duşman. Cicindeleie se ţinu bine timp de mai multe minute când patru furnici i se suiră pe spate. Atunci îşi luă zborul, dar după câţiva metri căzu din nou jos. Cele patru furnici care se ţinuseră pe ei începu s’o împroaşte cu acid formc, o înţepară iar după mai multe secunde curagioase insecta îşi primeşte răsplatata. Bănuitul. (Calosoma Sycophanta). Că’i zice bandit nu mă prinde mirarea, căci slavă Domnului, are nişte apucături cu adevărat de bandit, dar păcat de haina ei atât de bogată, strălucitoare în frumuseţe, pătată de un nume atât de înfiorător, dar corespunzând exact obiceiurilor. Calosoma este un casape de frunte, şi se suie şi pe pomi, lucru pe care grădinarul nu-l poate face. Ii place mai cu seamă omizile nepăroase de pe pini. In afară de aceste trei genuri principale in România se mai găsesc genurile Procustes, Haraulus, Caligris, Elaphrus, Brychinus, afară de sutele de specii ce aparţin genului Carabus. Toţi aceştia consituie un însemnat ajutor omenirii în luptele ce le dă de veacuri cu gângăniile ce-şi cer dreptul la vieaţă, distrugându-ne bunurile noastre naturale şi râu face populaţia rurală care o omoară cu duiumul din din frică sau crezând că li se iartă nu ştiu câte păcate. Neştiinţa şi superstiţia au fost întotdeauna păgubitoare societăţii!... Mircea Gh. Eliade Constituţia fizică a Soarelui Intr’un număr trecut am făcut conoştinţă cu focarul de lumina, căldură, şi atracţiune, de care depinde planeta noastră cu întreagă ei vieaţa, Soarele. A ajuns omenirea noastră să cunoască dela o aşa de mare depărtare, constituţia lui intimă? îndată ce discul negru al lunei acoperă în întregime globul de foc, apare deodată împrejurul discului, un halo strălucitor alb căruia astronomii i au dat numele de «Coroana solară». Ea e cunoscută din cele mai depărtate timpuri, şi chiar Plutarch a observat această coroană, a cărei frumuseţe a descris-o mai târziu. Studiul ei nu a început decât din 1852 cu ocazia unei echlipse totale de soare din sudul Europei. Odată cu descoperirea «Spectroscopiile», de care vom vorbi mai târziu, a fost găsită şi constituţia acestui halo, care e ultimul înveliş al soarelui. Astfel s-a descoperit că acest halo e format din miliarde de părticele ce plutesc deasupra soarelui la înălţimi destul de mari, în mijlocul unui gaz numit « Coroniu»