Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1923 (Anul 4, nr. 132-135)
1923-06-10 / nr. 133
„ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC" REGRETUL (Feciorul lui Nenea Tache Vameșul) — Nu știu cum să fac, s’o ’nemeresc mai cu folos? Să m ® bicurc cu avocat, sau să dau ceva vreunui slujbaș să mă îndrumeze? Mormane de cărămizi pă locul meu? așa, ni am nisam, nici să mă întrebe, nici să-i dau voe? Bine, loc viran, loc viran, da pân’să vie despăgubirea aia care tot vine și nu mai vine, tot al meu să chiamă că e ,barețu; îi trag gard, pui lobodă pă el și intru cu Statu în proces; până atunci barem, îi mănânc rodu; adică cum? să stea așa bântuit dă ciori și dă pungașii i acuș, hai și Crîstache Văraru cu nămeți dă cărămidă, pă pământ moștenesc; nici măcar o chilioară, o fărâmă de para, fie or mie, fie ori stăpânirii, până s’o hotărî cu proprietatea! Păi Său!... — Ai hârtii, Madam Costache? — Hârtii? Ce hârtii? Dă care hârtii? Păi mai hârtii ce e lumea toată, care știe rostu locului? Eu, nu mai știu de mine singură, cât să fie dă când m’am pomenit pă lume, dar să se mai dovedească și hârtii d’ale locului! — Primăria? — Primăria, nici tunsă, nici rasă; primăria a trecut frumușel și neturburata panglica dă p [el a măsurătoarei, din ghizduri până în duzi, s’a năpustit cu târngcoapele pă zidărie — bună rea, vorba aia, îmi mai adăposteam sărăcia, până una alta, și vedeam eu unde îmi duceam catrafusele — a pistogit biata grădină cu maiu și acuș, stă așa... — Păi jocu e al ei, acuș. — Dacă e al ei, al ei să Se, nu al Vararului, dar să vie să și-l ia! — S’aude că e vorba să ridice un azil pă el! — Azil ne azil, aștearnă ei odată dă azilu, că dacă nu, eu înfig balamaci și fie de oii, merg cu două procese, proces cu Văraru pentru cotropire, proces cu stătu pentru dărâmare, da marfă cu anasona pă locu meu, nici să se gândească , care va! — Nici pomeneală să faci un pas; odată puse semne de Comună, comuna e bună stăpână pă ldc. — Atunci la ce mă mai descusu și dă ade? — De... era vorba să vedem... mă gândeam și eu, pentru de mă întrebași, cum îl vei fi dobândit, dacă nu cumva o fi fost vreun pământ... inalienabil. Nu e vorbă, și așa și așa, stăpânirea e stăpânire, tot punea ea ghiara pă el! Dar, dacă nu ai acte... Ei nu știu, acte, ne acte, locu ’mie lăsat mie cu limbă dă] moarte de unchiu Mieiță din Nisipari; inaliniabil și colîios ca o prăpastie, asta e adevărat. Știu — o strâmbătură era dă el—și când a intrat căpitanul în slujbie la Domenii, din două foișoare, ’lam aliniat ca cu linia. Acum văz că n’am loc nici aliniat nici nealiniat, cum îi zise și! Daia mă tot frământ Și nu știu cunî s’o izbesc! Să intru în proces cu statu și să trag și Vărarului o somație prin secție, or să aștept Comuna să-mi inumere paralele și să o las să se răfuiască ea cu cărămida? — Dar dacă până la numărătoarea banilor Văraru ridică] cărămida? — Cum adică, să rămânem păcăliți amândoi? Eu Și Statu ? Păi ce Văraru e Donmnu țării? Nu e vorbă, pentru că venii ca la duhovnic, vreau să spui drept, totu: Văraru biet, — dă ce să mâniez pă Dumnezeu — a căutat el să-mi mânjească ochii cu ce nu curge pe apă! Să vezi. Ridica bine în spatele lui Papiniu. Salahorii a deșertat cărămida, la întâmplare, în grădina mea. — adică ce grădină, bătătorită draga de ea, ca un staul dă oi, dă oamenii primării.— Văraru, sa făcut n’aude n’avede. Când m’am răstit la țigani, țiganii au fugit cu samarele pă maidan, răsniți și uluiți. Văraru, chip sa urnit așa ca un damblagiu spre mine, și sa încercat să mă momească, că nu ține multă vreme marfa pă locul meu și că el mă mulțumește. Drept e, eu n’am mai domolit, dar apucătorul dă el, a luat domoleala mea, drept îngăduință. Făurașcu, nu că să-i fac somație, cu termen, ai despăgubiri, cu calcare locul altuia câte și mai câte parascovenii d’alde d’astea! Văraru, pitit după corcodușii Papiniului, își căuta țiganii îngrămădiți în bălăriile lui Enăchiță Văcărescu. A pândit pă Făurăscu să plece și țâși de după corcoduși, iar să-mi ungă ochii, dar tot ca la început, cu ce nu curge pe apă, cum zisei. Daia, sunt nedumirită. Ce vrei de la una fără carte ca mine? Făurăscu, zot dintr'o parte cu somația — vorba lui, nu-i ardea dă locul meu; focul lui era ,,clientela" — Văraru, dintr’asta, cu banii! Știu eu cum s'o fi brodit? * * * Și Madam Costache, își împreună palmele de martiră a nevoii, ridicându-le gurgui în dreptul inime... — inima din care ’i s’a smuls nădejdea bătrânețelor; locașul ei, dintre măturelele cu seminițele de acaju și duzii cu dudele de fildeș, în răcoarea cărora s'a imortalizat de-apururi, voința cea diln urmă a... unchiului Mieiță din Nisipari înfăptuită cu limbă de moarte, între ghizdurile din poartă și corcodușii din calcanul Papiniului. Și într’o vreme, din pieptul ei osos, țuguiat de nemâncare, se strecoară căsnite, oftăzile nedujmeritei, șuerând, greoae, spre cărămizile obraznice și potolindu-se iar în coșul oaselor. In fiece fir d geamă, s'a așezat nebănuit, câte un bob amar de lacrimă. Și cărămizile fulgeră impasibile, în soare, restrângând pojarul cuptoareltor în cari s’au plămădit, în oglinzile apusului. Dinspre apus, le vin învăpăiate, reflexele se preling din nou în cărămizi și mor apoi, cotonogite, în pumnii proprietăresei pământulu inalienabil. Și Madam Costache reîncepe, cu un crâmpei de vorbă, scăzută, profund anemiată de oftăzile cari se rostogolesc rând pe rând, din suflet în schemă și de acolo, iar în suflet, basmul amar al încălcării zestrei orânduită cu... limbă de moarte de unchiul din Nisipari, și al neplăsării dregătorilor comunii. Și crâmpeiul de vorbă, se frânge pe loc, în coșul de os al pieptului hrănit cu lobodă și oblojit cu calmuc, îngreunând nedumerirea! — Atunci? ! — Atunci, știu eu dfă ce mai sunt bună? — Cazi la pace cu Văraru. — Ce să mai caz, ce pace, ce vărar? Nemernicul și-a adunat salahorii din bălării, ’s-a îndulzit în puterea nopții în grădinil, și-a ridicat cărămida până la una, și s’a făcut... niȘtă! — Chirie? — Chirie? Pă ce să cer, și să el chirie, când nu se mai strivește strop dă cărămidă pe loc, cu care să dovedești! — Proces. -------— Proces? Cu ce? Frăurăscu leșiră de râs când îi pomenești d’așa ceva, îi tot din zor—trează nemuricată —că a dispărut... ăla... corpu ăla dă delict, șlie-i Dumnezeu, ce-o mai fi. ----—Jurământ. — Văraru? — Viăraru! — Fură și fură!.. Și adierile înserării, clatină sfios mlădițele de maturele, semănând pe mormântul cărămizilor, stropii de rubin ai sâmburilor. Duzii, pogoară], într’o revărsare leneșă și parfumată, ofranda lor suavă, în zâmbetele de sidef ale dudelor înlăcrămate, ca într’o căință târzie... Și în ploaia asta de fiori, și de surâsuri, Madam Costache, proprietăreasa acaretului... inalienabil" și oblăduita ,donnsul încălțat", încremenește ca într’o agonie de regrete, cu ochii în cuptoarele apusului, mustrându-se într’o șoaptă surdă. .• — „N’ascultai pă Făurăscu!... SĂRMANUL KLOPSTOCK SALONUL UMORIȘTILOR Iordache. ■ - Vodă EXPOZIȚIILE NOASTRE Soldatul E vede legenda războinicului grec care, plecat dela Marathon să anunțe învingerea perșilor, alergă la Atena într’un suflet și ajungând, mult de oboseală, după ce răspândise vestea cea mare în realitate, s’a întâmplat cu totul altfel. Grecii — din amor propriu — au falsificat adevărul istoric, care e mai puțin glorios pentru eroul acestei aventuri. E adevărat însă că în momentul în care Perșii slăbiră, um soldat fu însărcinat să ducă la Atena vestea victoriei. Era un oarecare Trepolemos din Adamea. Acesta părăsi lupta, lepădă scutul greu și o întinse la drum., Soarele ardea tare, calea era prăfuită și sudoarea curgea pe fruntea lui Trepolemos. Coiful înderbântat îi apăsa capul, zalele aprinse îi frigeau trupul, iar picioarele trudite se târau sub ploaia lăhcilor dogoritoare ale soarelui. Și totuși soldatul mergea mereu. Zgomotul luptei rămăsese cu mult în urmă. Străbătuse cale lungă, când soldatul se auzi strigat. Era un țăran mai în vârstă, care eșise dintr’o livadă de măslini și acum se îndrepta către dânsul. Soldatul se opri în loc. — „Ei, ostene, încotro te duci, așa plin de sânge și colbăit tot? Oare oastea Elenilor fost-a pusă pe fugă? Ești și tu fugar?” — „Nu, moșule, ai greșaliăl. Alerg, nu pentru că sânt fugării, ci pentru că trebue să vestesc la Atena că am zdrobit pe vrăjmași. Mii și mii de leșuri dușmane acoperă acuma câmpul de bătae. Soldatul tăcu și vru să plece, dar moșneagul îi aținu calea. —„Aa, nu se poate să pieri așa! Nu vreau să se spumă; dar Lykomedes a lăsat să plece pe vestitorul biruinței, fără măcar să-i dea ceva de băut!” —„ Iți mulțumesc, o Lykomedes, dar nu mă pot opri!” Dar bătrânul Lykomedes nu se deb bătut; casa sa era aproape; ar ajunge repede acolo; odată răcorit, oaspetele său ar putea să-și continue mai ușor drumul anevoios; în realitate, ar câtiga vreme. Trepolemos nu mai are ce face: trebuie să cedeze și setei cumplite și moșneagului încăpățânat. In tinda casei găsiră pe Stratonike, femeia lui Lykomedes, carfe, ca o gospodină vrednică ce era, torcea de zor. —— „Nevastă voinicul aista se duce la Atena să dea știre că Perșii au fost respinși. Adu repede o amforă și pahare să se mai răcorească puțin, că i-o fi și lui sete ’. —„ Fir’ai al dracului de sgârcit se răstimuierea de colo. Cum, mă omule, zeii, te cinstesc trimițându-ți așa viteaz în cale și tu îi dai numai de băut, nu și de mân ața dsBo țti ?s ț 'aiBopoi muod boupnupn joirapȘQ '2-mo la masa noastră astăzi!” In zadar căută să se împotrivească Trepolemos. Nu putu să reziste multă vreme nici stăruințelor femeii, nici ghiorăiturile stomanului. Ceru puțină apă să se spele, în timp ce gazdele pregăteau masa. Lykomedes ațâța focul în vatră, Stratonike se duse să caute găina cea mai grasă și după ce-i frânse gâtul, o puse în frigare. Intr’un ceas masa fu gata. După ce Trepolemos se înfruptă din friptură, din brânză, din măsline, din smochine, se pregătia tocmai să piere ,când intră pe ușă Laodike, fata lui Lykomedes, care adusese oile dela păscut. Și ea părului Trepolemos asemenea zeițelor nemuritoare; e drept însă că, de la începutul războiului, nu mai avusese timpul să se ocupe de femei. —„O Laodike, strigă el, tu egalezi în frumusețe pe davida Afrodita. Fericit omul care ți-o fi bărbat”. Stratonike văzu că complimentul acesta nu displăcuse de loc fetii sale. Ca femeile cu experiență, ea înțelese că zeii și trimeseră un ginere. - „O străine, spuse ea, ce meserie ai la Atena?”. —„Sânt ciobotar”. —„Iți place meșteșugul ăsta?” Acesta mărturisi că nu putea suferi mirosul pieilor tăbăcite, dar că n’are ce face. Stratonike îi vorbi de farmecul muncii la țara, de viță de vie, de culesul măslinilor, de behăitul oilor; bărbatu-său îmbătrânia; un om tânăr iar fi fost de mare sprijin, pentru că adică Trepolemos n'ar rămânea la ei, luând-o pe Laodike?”. — „O Stratonike, strigă soldatul Pallas Atena vorbește prin gura ta! Primesc cu bucurie totul'. Plec la oraș' și mă întorc imediat să facem nunta”. Dar Stratonike nu era proastă. Știa ea — poate chiar din experiența — cum răsplătesc fecioarele din Atena pe soldații biruitori. Dacă Trepolemos ar pleca, nu m ar mai vedea nici când. ___„ — „E târziu deci pentru a-ți mai continua drumul. Deja Phoebus se cufundă cu carul său sclipitor în marea agitată. Dăruește noaptea asta dragostei. Mâini, te vei duce să anunți vestea"cea bună”. Trepolemos nu se putu împotrivi. Nunta avu loc imediat Și zeii trebuiră să se mulțumească cu o scurtă și simplă ceremonie. Nici a doua zi, nici în zilele următoare, Trepolemos nu se gândi să plece. Dar, când după două săptămâni de la căsătorie, își exprimă dorința de a-și continua drumul, Laodike, plângând, îi înlănțui gâtul cu brațele. _____ O puiule, după ce abia ai gustat din dulceața căsătoriei, vrei să și părăsești pe biata ta soție? M’si urâții oare? Sau nu cumva te duci la Atena pentru o altă ferice? Pleacă, dacă asta ți e dorința. Dar să știi că la întoarcere, dacă ții să mă revezi, va trebui să te coborî în lăcașul întunecat al lui Hades, înspăimântat Tlepolemos rămase. După câteva luni, ne mai îndrăznind să o jignească pe Laodiké, rugă pe soacrăsa să o pregătiască pentru o mică despărțire. Dar imediat Stratoniké izbucni: — Ești nebun? Nu știi că Laodiké e pe punctul de a te face tată? In starea în care se află, cea mai mică emoție iar fi funestă. — Dar, am o misiune de îndeplinit... — Ia sat nu-mi umbli mie cu povești de-astea! Și iarăși rămase. Copilul se născu și i se dădu numele de Hyperibolos. Atunci Trepolemos vru din nou să plece. — „Om nerăbdător ce ești, îi zise Laodike, așteaptă cel puțin până o fi înțărcat. Dar când micul Hyperbolos fu înțărcat, muri bătrânul Lykomedes. Putea oare să-i părăsească într’o astfel de împrejurări? Trebui deci să amâe plecarea la Atena. După aceea mai avum fiu Melanippos, apoi o fiică Khrysothemis, și un al treilea fiu Skelios. Intre timp avu nenorocirea să-și piardă soacra. Toate aceste evenimente haturat că-i împiedecară plecarea. Educația copiilor, bolile lor, toate se împotriviau parcă la îndeplinirea misiunii sale. Ajunse astfel la vârsta de optzeci și opt de ani, fără a fi avut răgazul să plece. Era dea cu văduv și ajunsese moșneagul venerat al unei familii prospere. Și totuși fericirea sa nu era deplină. Cu cât se apropia mai mult de clipa în care Parca avea să-i fae firul vieții, cu atât se arăta mai neliniștit. In conștiința sa slăbită, mai dăinuia o mică remușcare: aceea de a nu fi anunțat la Atena victoria de la Marathon. Vise urâte îi chinuiau nopțile, frica de pedeapsa viitoare devenise o obsesiune; și, puțin câte puțin, această idee fixă se întipări în mintela bătrânului, că trebuia să execute ihimne ordinul ce i se duse odinioară. Intr’o dimineață pe când totul dormea încă, bătrânul se sculă, și cu un toiag noduros în mână, plecă pe drumul prăfuit spre Atena. In ziua aceea tot poporul era adunat. Se discuta un proect pentru un nou impozit: un orator tocmai terminase de vorbit. Atunci heroldul pronunță formula tradițională: — Ci]ne vrea să vorbească? La extremitatea pieții un bătrân ridică brațul. Era Trepolemos. Nimeni nu-l cunoștea. Fără îndoială, vârsta sa înaintată îi interzicea oboseala adunărilor, dacă însă de data asta vroia să vorbiască, se vede că avea de dat sfaturi bune republicei. Arhontele, care prezida, făcu un semn; imediat lexiarcii făcură loc nonagenarului; se apropia încet, căci drumul îl sleise, urcă cu anevoe treptele tribunei; în fine în mijlocul tăcerii generale, bătrânul vorbi: — „Atenieni, vă aduc o mare veste.... Toți erau numai ochi și urechi. Bătrânul adăugă cu greutate, dar totuși cu vocea clară: — Am bătut pe Perși în bătălia de la Marathon! Tterminând aceste vorbe, în timp ce Atenienii se uitau unii la alții, mirați de a fi auzit anunțându-li-se o victorie, are data de aproape un secol, bătrânul căzu mort, de bătrânețe, și adevărata Morfa a splatului ada a Marathon. UMORUL FRANCEZ de la Maraton de GABRIEL TIMIMORY Din istoricul epigramei românești IV. Const. Bălăcescu x) (1800-18S0) 1. Epigrama mea din partea multora 2) Din modestie—se vede — Tot zici că nu știi nimic , Tu o zici făr’a o crede, Eu o cred, fără s’o zic. 2. Femeia 3) Fără altă cercetare, Fără vreo știință mare, Ci din sentiment curat, Muerea și închipuește Angel pe cel ce iubește Și drac gol... pe-al ei bărbat. 3. Uneia 3) O așa bună copilă, Mai de toți îi este milă! De spirtoși, din sentiment, De proști, din temperament. 4. Epitaf tare filosofic 4) Domnul Cutare aicea zace. Omule, vezi 11 Ce zici? Iți place Și el ca tine, multe-a umblet. Dar, aici, toate i s’a’nfundat, alese *) și publicate de PAUL I. PAPADOPOL 1) Publicate pentru întâia oară in „Bibi portativă ’, apoi în „Bibi, p. toți” de d. I. Luceanu (No. 126-127). 2) In roveșteană: „Însemnări literare” (124), s’a publicat originalul acestei epigrame: Boileau nous dit dans son éerit Qu’il n’est pas né pour l’éloquence: Je ne sais trop ce qu'il en pense, Mais je pense ce qu’il en dit. sa2 S *.