Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1931 (Anul 12, nr. 534-538)
1931-03-29 / nr. 538
D. V. BARNOSCHI: Achilleion - Nudist - Palace (Edit. Cultura Românească, 1931) Noua carte a d-lui D. V. Barnoschi — al cărui roman „Neamul Coțofenesc“ a cunoscut, anul trecut, un mare succes de librărie — are un conținut variat și greu de clasat intr’un gen literar anumit. Sunt bucăți scurte, tratând despre tot felul de lucruri, impresii și meditații, mici esseuri, amintiri de călătorie, pagini de jurnal. D. Barnoschi are în fața vieții o atitudine de turist. Are o curiozitate puțin blazată și capricioasă, care îl face să nu se mulțumească cu aspecte banale și obișnuite. Ii place ceea ce e inedit, puțin cunoscut; îl atrage paradoxalul, îl încântă ceea ce pe alții îi scandalizează și îi place câteodată să scandalizeze. „Neamul Coțofenesc“ avea în el mai mult material de scandal. D. Barnoschi trata un subiect îndrăzneț și interesant : modificările aduse de război în viața sexuală. Volumul de față corespunde mai puțin predilecțiilor d-sale obișnuite. D. Barnoschi, în „Neamul Coțofenesc“ apărea prea exclusiv preocupat de un subiect unic: libidinozitatea epocei de după răsboi. Era aproape o obsesie. 11 vedem în „Achilleion“ tratând subiecte foarte deosebite. Nl vedem scriind literatură fără program și fără tendință. Nu vrea să demonstreze nimic. Observă, meditează, descrie — fără altă preocupare decât aceea de a observa just și de a descrie exact și expresiv. Cea mai mare parte a volumului e formată din note de călătorie. Din călătoriile d-sale d. Barnoschi alege, de obicei, lucruri care, pentru călătorul obișnuit, trec neobservate. D-sa știe să descopere în locurile cele mai fregventate aspecte nouă și puțin cunoscute. Așa, de exemplu, se întâmplă cu Parisul, cu Nisa sau cu Monte- Carlo. D. Barnoschi se ferește să reediteze obișnuitele clișee care servesc de leit-motiv tuturor călătorilor prin aceste localități arhicunoscute și descrise, pe acelaș ton, de mii de ori. Bucata de la început „Achilleion-Nudist-Palace“, este una din cele mai bune, din volum. E vorba de palatul Achilleion din insula Corfu, odinioară reședință a împărătesei Elisabeta a Austro-Ungariei și astăzi „palace“ al nudiștilor internaționali. In ziarele străine nudismul a fost până acum prilej de multe reportagii interesante și sensaționale (printre cele mai bune este reportajul apărut în volum al lui Louis Charles Boyer: Au pays des hommes nus). „Achilleion“ al d-lui Barnoschi este primul reportaj românesc despre nudism. Evocarea palatului Achilleion de altădată și a singuraticei și misantroapei lui stăpâne alături de descrierea falansterului nudist pe care îl adăpostește astăzi este minunat și expresiv realizată. D. Barnoschi, prin acest volum, dovedește interesante calități de eseist și de memorialist. „»DEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC* ===== cârți și plin de voie bună și de „enfichisme“. Asta îl face simpatic. Lectura năzbâtiilor lui Jacques Costin este odihnitoare și agreabilă ca o țigară de tutun bun după o masă îmbelșugată. Dar nu e numai fum în cartea lui Costin. Definițiile din „Abecedarul“ lui sunt pline de tâlc, câteodată. Ascultați portretul moral al Boului: „Se ocupă cu introspecțiunea. „De fapt speculează mai mult ideile furagere. „Face și pe distratul. Ți se uită în ochi și gândește aiurea. „Din timiditate rumegă mereu un răspuns întârziat. „Mai rumegă și un plan pentru recolta viitoare. „Totuș, destul de resemnat. Suportă cu tărie propriul său nume. „E tăiat din cauza pericolului pe care-l prezintă coarnele. „In societate servește ca exemplu și ca talpă. „ întreține relații foarte întinse; a avut o chestiune personală cu broasca umflată. A primit să stea în intimitatea oului furat Mecena național, pozează pentru Grigorești: „Agricultor în orele libere, îngrașă pământul. „In raport cu taurul e pur și simplu o vacă. „Iar după mamă e supus elvețian“. In portretul acesta al Boului se pot recunoaște caracteristici care nu aparțin exclusiv simpaticului patruped pe care îl știm cu toții. Jacques Costin utilizează de multe ori acest procedeu, spunând cu un aer simplu și naiv multe adevăruri. Alteori Costin râde numai ca să râdă. Așa e când face portretul Coșarului: „Sperie copiii, dar nu-i mănâncă. „Disde dimineață se spală cu chinorez ca să se convingă că are de lucru. „In realitate nu face nimic. Se plimbă toată ziua în costum de bal mascat. „Ghiuleaua care-i atârnă, nu isbutește să-i tulbure optimismul. Cum ajunge pe acoperiș execută dansuri de caracter, etc. etc.“ Costin isbutește câteodată să ofere imagini inedite și amuzante. Utilizează cu mult meșteșug metoda reducerii la absurd. Mai ales în partea a doua a volumului: „încercări pentru restabilirea moralei în fabulele regretatului La Fontaine“, „Diez și Becar“ și „Don Quichotte“. Mărturisesc că a scrie prea serios despre cartea lui Jacques Costin ar fi o întreprindere destul de riscată. îmi imaginez pe docții noștri critici academici examinând cu profundă seriozitate „Exercițiile pentru mâna dreaptă“. Ar fi un spectacol cel puțin tot atât de humoristic ca și portretele lui Jacques Costin. Ar fi, în orice caz, un suces foarte amuzant al cărții lui. 11 urez. AL. A. PHILIPPIDE Reviste tem mândri. Celelalte mijloace sunt simple căpătueli, — sau s’o spunem mai pe șleau, praf în ochii naivilor. Căci nu publicarea unei opere este un testimoniu al valoarei ei, ci faptul că, editorul strein ni-a cumpărat-o, iată semnul îmbucurător. Când va începe cartea românească să se cumpere de editorii streini, atunci va fi o zi mare, începutul victoriei noastre intelectuale pe piața mondială literară. Și câtă muncă, inteligență, persuasiune convingătoare a trebuit să desfășure d-na Madeleine, pentru a reuși să fixeze atenția unui editor care refuză atâția autori din țara lui, să primească masgre le risque, — o carte a unui autor din România!... Acelaș lucru — păstrând proporțiile — ca și curagiul ce ar avea Cartea Românească să editeze cu cheltuială însemnată, pe vremurile astea de criză, un romancier din Afganistan! (Și poate că nu stăm așa de sus deasupra Afganistanului precum stă Parisul deasupra noastră!) Hotărât lucru, d-na B. Madeleine, este dublată — ca literată — și de dorul unei ambasadoare, care atrage asupra țării sale toate simpatiile țării în care descinde. Pentru aceasta trebue să nu i se uite niciodată rolul ce l’a jucat întâia oară in penetrațiunea literaturii române în străinătate. D-niei sale i s’a mai făcut și cinstea de a fi aleasă în Academia Latină din Paris, o societate de literați distinși care urmăresc apropierea țărilor neolatine pe calea producțiilor literare. Anul acesta ea decerne un premiu de 10.000 de franci celei mai bune cărți traduse în franțuzește dintr’una din cele 4 limbi neolatine (italiana, spaniola, portugheza și româna). Gruparea raselor prin strângerea relațiunilor lor sufletești nu numai economice, iată un punct de plecare pentru viitor, bogat în consecințe spirituale. Limba a fost totdeauna elementul cel mai minunat de apropiere și înțelegere între oameni. Nu numai Societatea Națiunilor poate crea spiritualitatea umanității pe care o așteptăm, ci uneltele directe care țîșnesc din inima popoarelor: marea familie a scriitorilor să devie un fapt viu, organic, un factor evolutiv, — și diplomații vor avea mai puțin de lucru: parafarea stărilor de fapt. — D. N. amintim de soția romancierului, Ana Grigorievna. Era a doua lui soție, fosta lui secretară și care n’a văzut urmele cătușelor de la mâini și de la picioare. Cartea are o introducere de autorul psihanalizei, docarul vienez Freud în care explică de ce Dostoievski a fost urmărit, în romanele lui, de ideia paricidului. Complexul sufletesc scos la lumină de psihanaliză nu e propriu lui Dostoievski și nu lămurește nici particularitatea cea mai personală a romancierului, nici origina talentului literar. Numeroase complexe sufletești asemănătoare au dus de-a dreptul la paricid sau la patimi ușoare și universale ca beția, jocul de cărți sau mania colecționării de cărți poștale ilustrate. Recitind la sfârșitul romanului Posedații, nuvela epizodică „Mărturisirea lui Stavroghin“, am fost izbiți de precizia amănuntelor care au dus pe erou la crima directă a siluirii unei fetițe de doisprezece ani și la crima indirectă (căci n’a făcut nimic ca s’o împiedice, deși o simțea înfăptuindu-se) a sinuciderii. Meticulozitatea descripției merge până la fixarea orelor și minutelor, până la amănuntul culorii florilor din fereastră, până la un briceag uitat pe masă și regăsit. Cruzimea autorului se oprește și la bătaia fetiței nevinovate de către mama ei, care-i ridică rochițele în fața bărbatului străin. Nu voim să spunem că imaginația lui Dostoievski n'ar fi în stare să creieze realități atât de halucinante în adevărul lor; sau fiind bucăți sângerânde din viața de carne și sânge, ele n’ar fi existat fără participarea directă a autorului, mulțumit numai să adune în inima lui infernală voluptățile unor astfel de spectacole. Nu știi dacă trebue să admiri aci un fragment literaturizat de biografie sau o pagină de un adevăr atât de pregnant că pare biografie. Ana Grigorievna care a trăit mulți ani în intimitatea lui Dostoievski, l-a văzut scriind nopți întregi și l-a adăptat, în camera de hotel a multor orașe europene, să se ’napteze către ziuă de la clubul de joc de cărți sau de la ruletă. S’a văzut zbătându-se până la sacrificiu pentru fericirea ei și a doi copii, iviți, în căsnicie puțină vreme înaintea morții tovarășului iubit, îngrozită de calomniile negre aruncate, din pricina romanelor, asupra soțului, Ana Grigorievna a hotărât să-i purifice memoria și să ne înfățișeze un Dostoievski harnic, sobru, conștiincios, iubitor și bun tată de familie, incapabil să spue o minciună sau să făptuiască o imoralitate. Un bun cunoscător al literaturii ruse, B. de Schleezer, ne avertizează: „Ceia ce face atât de simpatică apologia scrisă de Ana, cu tot farmecul și valoarea documentară e sinceritatea și candoarea. Chiar când autoarea încearcă nițelul să aranjeze lucrurile, e atât de stângace și naivă, nu se poate să-i porți pică, cu atât mai mult cu cât adevărul se ghicește numaidecât și restabilești realitatea, fără nici o greutate“. Pe românește se spune foarte frumos despre o delicateță: e cusută cu ață albă. Ana Grigorievna!... Cine și-a pus în gând să culeagă stelele în căciulă, nu va fi niciodată bun contabil, iar căutătorii de perle știu bine, când se duc la fundul mărilor că s-ar putea ca inima lor să ’nceteze și să adoarmă pe nesimțite în legănarea undelor, iar pilei se ivesc la suprafață cu amândouă mâinile în câr căite de scoici, râsul lor de biruință gâlgâe într’o gură plină de sânge. Nu fii întristată, Ana Grigorievna, că scrierile soțului tău sunt citite cu nesaț de toți locuitorii lacului. Milioane și milioane de oameni cum se cade au trecut pe fața pământului și vor mai trece. Dar numai unul a scris „Amintiri din casa morților“ și cumplita poveste a Fraților Karamazov. — F. A. D-na B. Madeleine JACQUES G. COSTIN : Exerciții pentru mâna dreaptă și Don Quichotte (Edit. „Naționala” S. Ciornei, 1931) Jacques Costin nu este un scriitor obișnuit. E preoicüpat să găsească expresii noi pentru humorul lui original, bogat și spontan. Aceste expresii noui nu sunt la Jacques Costin, rezultatul unei căutări chinuite și sistematice, nu sunt rezultatul unui „sistem“ poetic. Jacques Costin nu face parte din nici-o școală, din nici-o coterie. Scrie cu voluptate, cu bucurie, fără pretenții și fără cochetărie. E bizar fără să fie voit (sau, cel puțin, nu se cunoaște că e voit). Inteligența și humorul îl salvează întotdeauna de la singularizare și obscuritate. Păstrează mereu contactul cu cititorul. E O traducătoare victorioasă Doamna B. Madeleine, compatrioata noastră cunoscută prin frumoasa traducere a Ciuleandrei, romanul d-lui Liviu Rebreanu, a reușit să găsească un editor serios Parisian ca Perrin, spre a edita noua sa traducere: Pădurea Spânzuraților. Succesul doamnei Madeleine este cu atât mai demn de remarcat, cu cât și de data asta, d-sa a lucrat numai prin meritele sale, fără subvenția Ministerului de Externe, cum s’a făcut pentru alți editori și alte traduceri. Răsboiul cel adevărat în care cartea românească trebue să birue, nu se duce cu cârja subvențiilor statului, ci cu valoarea intrinsecă a traducerii și a operei traduse. Așa numai ne pu Glasul candidat soției Cu prilejul amintirii a 50 de ani de la moartea lui Dostoievski, a apărut la Paris, din rusește, o carte de T RECENZII Versuri și Proză GEORGE LESNER : Veac tânăr (Poezii) Iași, „Viața Românească”, 1931 AL.VIȚIAMU : Ochii boschetelor Edit. „Socec”, Oradea Mare Adevăratul semn al poeziei este, fără îndoială, puterea amintirii în clipa prezentului, pe care îl transformă în veșnicie, în continuitate desăvârșită, timpul imanent în care clipa actuală se înscrie ca un semn a tot ce-a fost și a tot ceva să fie. E multă vreme în mine. Sunt împletiri de grai, Cuvinte de hrisoave și sunete de nai, Cimilituri din gura glumețului norod, Orații vechi de nuntă și stihuri de prohod. Sunt psalmi rostiți spre Domnul de schimonahi ,bătrâni Și doinele cântate prin mimuți și pe la stâni. Sunt zbuciumări trăite prin temeiuți de haiduci.. Cu sufletele ’n codri și gleznele ‘n butuci.... Tot misterul vieții se frământă și tremură în versurile acestui poet cosmic, acordându-se cu universul restrâns al sufletului, cu lumina scăzută din interiorul sufletului omenesc. Și fi-i atât de bine și fi-i atât de sfânt, S’audă veșnicia grăindu-le cu glas De binecuvântare străină de pământ, Și să-i sărute chipul de pe iconostas... Sunt suflete care se ’nalță în elanul spre veșnicie Și caută să prindă „glasul de binecuvântare străină de pământ“, dar care au nevoie să-i „sărute chipul de pe iconostas“ și pentru care porumbelul sălbatec ce s’a potolit din zbor e însuși sfântul Duh. Venit să ia aminte la rugăciunea lor. E în aceste versuri simbolul acordului dintre aspirațiile noastre cele mai neînfrânate și nevoia experienței celei mai grele de materialitate: Ce-mi ceri, tu, Doamne? Rob să fi fiu? Rost sunt tot ce vo ești mai mult? Fac tot ce știu și ce nu știu, Dar și de mine țin s’ascult! Poezia d-lui G. Lesnea cântă, e inspirată, plină de lirism, dar și de inteligență. „Litania“, „Psalmul“, „Mă vezi“, „Mănăstire“, „Monahală“ sunt melodii cu puncte largi de orgă, poezie intimă, durere religioasă, dar din toate se răsfrânge o notă intimă și personală care înlătură orice retorism și orice artificialitate. Ii place să noteze aspecte din natură. In „Mi-am adunat tristeța“, „Melodie“, „Ploaie“, „Vers trist“ etc. este muzică adevărată. Peisagiile sale și portretele au toate caracterul unei picturi tratate cu preciziunea și știința unor pictori din vremurile noastre, dar foarte conștienți de caracterul și culoarea în care obișnuiau să ni-i reprezinte cronicarii și meșterii de altă dată. Iată Schitul: S’ar spune că din vale, cândva la deal pornit, Voind in altă parte să plece dintre lunci. Ne mai putând să urce, la mijloc s’a oprit Și stă pe coasta asta, cum a rămas de-atunci. E însă în aceste peisagii pretutindeni prezentă o spiritualitate care se răsfrânge asupra lucrurilor, a plantelor, a ființelor și a oamenilor și care știe să dea nuanțe monotoniei și o putere de farmec clipei evocate, un gust de viață intensă, ce situiază poezia în alt plan decât acela al descripțiilor din alte vremuri, e nota poetului din „Veac tânăr“. Crestat de șerpi pârâul adulmecă stingher, Un drum ce sue dealul se mântuie in cer. Cuibar de soare, iazul, prin trestii se dezbină Cirezile pasc molcum de parcă beau lumină. Și tot astfel peisagiul din Sihla, care e una din cele mai impresionante evocări, precum și în toate celelalte versuri în care e evocată natura. E un Univers fantastic. In el cele mai mici amănunțimi chiamă atenția cititorului, căci se simte suflul realității și marele elan al vieții în toate tainele ei, care face să ne bată inima cu o stranie și dureroasă putere. E o transpunere magică a realității, analoagă cu aceea la care aspirau romanticii decât cu alți fetiși, cu alte obiecte însuflețite și cu un sentiment sfâșietor de melancolie, de dorință, de deznădejde și de stoicism, care este nota „Veacului tânăr“ chiar în poemele care ca „Proletarul“ și Fierarul“ amintesc glasul înaintașilor și m’au făcut să mă gândesc la poema lui O. Carp: „La țară“. Am totuși impresia citind acea subtilă și originală su oedare psihologică „Despărțirea“ că evoluția sditoare a d-lui G. Lesnea ne rezervă multe surprinderi. * * * Revenind la proză, „Ochii boschetelor“ al d-lui Vițianu, a fost pentru mine o plăcută surprindere, deși nu aș putea spune că această povestire schițată în câteva pagini este un roman. Un inginer regățean venit într-un oraș ardelenesc pentru a construi un tunel la calea ferată din localitate, e găzduit la un profesor de fizică și chimie care are o nevastă foarte frumoasă. O iubire se naște în sufletul celor doi: nevasta profesorului și tânărul inginer regățean. Dar iubirea e numai platonică — „Ochii boschetului“ care în povestire simbolizează curiozitatea micului oraș de provincie, ca și supravegherea neadormită a soțului, deși acesta pleacă mereu la vânat și nu ne este cunoscut decât prin sunetul sec al cocoșului pustii pe care și-o pregătește pentru vânat și prin sclipirea rece a ochilor și a zâmbetului său, care e reflexul oțelului de la pușca sa de vânat. Inginerul deși este iubit de Tilda, soția profesorului, nu izbutește să devie amantul ei și în această privință conflictul din sufletul ei nu nu este clar înfățișat. Ea rămâne și pentru noi ca și pentru inginerul regățean o fantomă în întunerecul nopții. Este o barieră morală acea care o oprește să cedeze pornirii pentru inginer, este acel „jurământ“ la care vrea să facă aluzie în mod trecător în convorbirea ei cu inginerul, sau frica de soțul ei, despre care tot spune mereu iubitului ei că „Nu știi ce om eu te-ar omori“, este o pornire profundă a naturii ei de femee cinstită? Atât personalitatea ei cât și luptele sufletești prin care trece ne sunt absolut necunoscute. Inginerul primește de asemenea cu mult sânge rece această renunțare și se consolează în destul de bine cu Rodovica, a cărei psihologie ne este mai bine cunoscută, pentru că e mai simplă și mai concretă. Interesantă e fără îndoială problema orașelor și a sufletului orășenilor ardeleni destul de bine caracterizați în personagiile ce se întâlnesc regulat în cranoul orașului. Dar ele nu au nici un amestec în conflictul din casa profesorului. Conflictul însuși este înlăturat printr-o stratagemă de vânătoare. Profesorul vânător avea o bufniță pe care o dresase ca să sperie paserile cu ea la vânătoare. Această bufniță apare tocmai în clipa când cei doi îndrăgostiți erau să cadă învinși de puterea patimii. „Doi ochi negri, păcură rotundă, iaduri căscate îl fulgerau cu suliți otrăvite. „Părea că ochii boschetului s’au apropiat, sunt aci la marginea de lângă scară a cerdacului“. Tilda leșină, iar inginerul calmat deodată, înțelege că paserea de pradă îi salvase viața și mai mult decât viața lui, liniștea unui cămin, onoarea unei ferugi-i. Vițianu are o povestire plăcută, deși ar trebui să lupte împotriva tendinței de a întrebuința prea mult și prea ușor neologismele. Știe să puie pe picioare personagiile și să le caracterizeze, dar pentru a ne interesa și a ne face să luăm parte la evenimentele lor sufletești, ar trebui să le facă să trăiască sub ochii noștri clipă cu clipă. Povestirea le atinge abia așa că orice dramatism și orice emoție este înlăturată; aventura care ar putea da oarecare vigoare este iarăși înlăturată. Deznodământul unui conflict sufletesc este încredințat unei întâmplări care nu este în destul de zguduitoare pentru a impresiona ca sfârșitul să trezească ecou în sufletul nostru. Sunt totuși unele trăsături psihologice foarte juste. Scena dintre cele două femei Tilda, iubita ideală și Rodovica, plăcerea materială, este emoționantă și condusă cu multă îndemânare. Asemene scenele dintre țărancă și inginer care erau greu de realizat, rămân în nota lor justă și naturală fără a cădea în trivial și cinism. Ceia ce face deosebită impresie în această povestire este marea putere de evocare a orașului cu caracterul său atât de specific, cu viața lui milenară atât de strâns legată de stâna din munte unde pleacă orășanul ardelean ca mânat de o putere invincibilă spre a se preînnoi. Apoi viața de acolo de sus cu atmosfera ei sufletească și pitorescul ei unic, siluetele atât de just și de caracteristic redate în câteva linii și câteva cuvinte. In fine acele admirabile priveliști de pe podul de pe Someș în apusul soarelui. „Sunete de clopote în cenușiul înserării. „Misa de seară. „Umbre la capătul podului și Rodovica se îndepărtează grăbită. „Un moment de nesiguranță și impreciziune „Nebuloasă. Schimbarea decorului. „Apoi deodată luna. Zăpadă de aur. Râul sclipește de pietre scumpe. Lucrurile acoperite cu văluri negre. Pescarul care se reîntoarce ca o furnică rătăcită. Calm. Liniște învăluitoare, din ce în ce mai întinsă, liniște care parcă se revarsă cu snopii de spumă argintie, lunecând în susul stăvilarului, unde apa doarme, doarme culcată pe spate”.... De remarcat asemene analogia dintre nostalgia dragostei și nostalgia morții, ca sfârșit suprem al visurilor pe care poetul le leagă pe amândouă, în acelaș extaz poetic. Moartea singură poate să împace năzuința noastră spre viața înmiită în puterile ei și făgăduităle iubirii, cu reîntoarcerea noastră la clipele tainice, monotone, regulate, fără strălucire și bine cunoscute sufletului nostru. IZABELA SADOVEANU