Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1934 (Anul 15, nr. 704-707)
1934-06-10 / nr. 705
ANUL XIII — SERIA II-A NR 705 DUMINICA 16 IUNIE 1934 • »Literar și ArTistic FONDATOR AL, V BELDIMAN ’688-1897 CONST. MILLE ’897-1920 FONDAT IN 1893 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE Academia In prima jumătate a secolului al XVII-lea erau în Franța numeroase încercări naturale și spontane de perfecționare și cultură a limbagiului în societăți mici, coterii gramaticale și literare. Una din acestea, din care făceau parte oameni cu totul necunoscuți în istorie ca Connart, Godeau, de Gombauld, de Serissy, Habert etc. etc., se întrunea regulat în 1629, odată pe săptămână la Connart, care sta mai în centru, își citeau fiecare operele scrise, se criticau și se încurajau. Apoi după ședință urma o primblare sau o agapă în comun. Maxima lor era „Qui sápit in tacita gaudeat iile sini” și timp de trei ani s-au întâlnit astfel în tăcere și taină. Aceasta a fost vârsta de aur a Academiei și epoca sa primitivă. Dar iată că unul dintre ei a trădat secretul și din vorbă în vorbă a ajuns vestea despre aceste întruniri secrete până la Cardinalul de Richelieu. I s'a vorbit însă prea bine de această societate, încât Cardinalul s’a gândit numaidecât să o adopte, să o constituie într’un corp și să se servească de ea ca de o podoabă literară a domniei sale. Bieții oameni care se credeau necunoscuți și se bucurau în taină de plăcerile libertății , au înspăimântat de această înaltă protecție și erau gata să o refuze, dacă nu ar fi fost printre ei acum și Chapelain, care, cunoscător în psihologia celor mari, le-a arătat la ce primejdie se expuneau refuzând un CPT la înalta favoare, ce «raivoia să-i fericească marele Cardinal făcându-i instituție de stat. Aceasta s’a petrecut cam pe la 1631. Ceia ce trebuie să reținem din istoria acelei instituții care a devenit strămoașa tuturor celor similare din alte state cu timpul, este că ea a mers câtva timp cu vremea, reprezentând aspectele cele mai de vază și mai înfloritoare ale literaturii, apoi cu timpul își scoborî nivelul și rămase cam în urmă. Astfel după zilele clasice, în care Racine celebrase solemn pe Corneille, a venit vremea lui La Motte, Perrault și Fontenelle ținându-se în fruntea mișcării literare pe timpul Regenței. In secolul al XVIII-lea, pe la sfârșit a fost, după o perioadă de stagnare sub influența lui Fleury, orientată și dusă strună de Voltaire și apoi de Duclos și d’Alembert. Influența in secțiunile de la Academie a d-nelor de Lambert, de Tencin, de Geofrin, M-elle de Lespinasse, își pune semnul pe o întreagă epocă. Perrault, artistul amator, priceput în toate, povestitorul nemuritor de basme, a introdus în moravurile Academiei fastuoasele ședințe publice. Flechter inaugură discursul de recepție, iar permisiunea de a asista la recepțiunile publice nu fu acordată femeilor decât treizeci de ani după înființarea Academiei, pe când acela de a face parte din distinsa companie este încă așteptată până azi. Cousin, în dorința sa de a reînvia câteva tipuri de femei superioare ca Jaqueline, sora lui Blaise Pascal și altele, a introdus în locul bucăților de elocință de altă dată, e drept adeseori plicticoase, așa numitele comunicări. Se înțelege, ele pot fi de mare interes documentar, dar pot lua adesea și caracterul uscat al unor simple notițe, biografii informe, umplute cu date și citații care au contribuit mult la îndepărtarea literaturii de Academie. Iar Sainte Beuve aducând elogii lui Cousin pentru inovație își exprimă temerea ca nu cumva Academia, cu stilul său măreț să așeze cu timpul „coloanele Parthenonului ca fațadă la Școala Bizantină”. Academia Română nu-și are rădăcinile atât de adânc împlântate în decursul secolelor. Ea este ca toate Academiile din lume, o instituție născută deadreptul din inițiativa statului. Tradiția însă din care s'a născut prima Academie din lume, în sensul ce și l-a păstrat până azi, este aceiași și în caracterul Academiei Române. Cardinalul Richelieu, ca și obscurii fondatori ai acestei impozante instituții de cultură, a avut dorința clară și puternică de a face, în primul loc, din Academie o instituție care să șlefuiască, să împodobească limba maternă, așa ca ea să aibă în lume ascendentul pe care l-a avut odinioară limba latină. Academia noastră a sprijinit și ea întotdeauna cu stăruință și discernământ toate formele de cultură spirituală ale poporului, dar mai ales a încurajat activitatea științifică în domeniul limbei și al Istoriei naționale. Lista publicațiilor sale este de o bogăție și o seriozitate științifică care impune tuturor celor ce trec cu ușurință sau vor să ignoreze efortul adevărat de muncă științifică de care este însuflețit poporul nostru. Premiile Academiei, deși au devenit modeste și de mică valoare materială, și-au păstrat toată valoarea spirituală și toată autoritatea morală prin năzuința membrilor săi de a scoat la lumină, a încuraja și a sprijini pe toți lucratorii modești care făuresc cultura și progresul științific al țării în taină și pe tăcute ca odinioară membrii Academiei franceze din epoca sa de aur. In vremurile aceste de zgomotoasă reclamă membrii Academiei au dat premiul poeziei d-lui D. Nanu, cel mai sincer devotat artei sale, cel mai curat și mai nobil servitor al poeziei. Este cu atât mai mișcător cu cât finul și delicatul poet nu a solicitat acest premiu, ci Academia l-a căutat în taina vieții sale de artist făuritor de versuri. Alte premii și părți, fărâme de premii, s'au dat spre încurajare tinerilor ce calcă cu străduință pe urmele maeștrilor, în toate ramurile și direcțiile, cu muncă migăloasă, care cere conștiință și onestitate intelectuală pe lângă cultură și alte daruri de pătrundere și sagacitate. Premiile Academiei au fost, pentru vremurile aceste de materialitate, o rază de lumină curată și o nădejde de viitor, geana unor zori de făgăduință spirituală și de îmbărbătare pentru cei care luptă în besnă și în deznădejde. Amundsen in reclamă Citesc intr’un ziar local următoarea „informație”: S’a găsit carnetul și epava avionului B. 82. L. G. P. T., a exploratorului norvegian Amundsen. Cetitorii își reamintesc tragedia de acum vreo zece ani a expediției polare a grupului G-1obile unde cunoscutul explorator polar Amundsen și-a găsit sfârșitul. Zilele trecute a fost găsit în apropierea insulei Frantz 1, epava avionului și un carnet cu însemnări pe care a fost scris B. 82. L. G. P. T. Cu mare greutate s-a descifrat următoarele: B. 82 înseamnă Brăteanu 82; L. G. — Leon Goldenberg, cel mai mare specialist în ceasornicărie din Iași, cel care cumpără aur de dinți, ceasuri, inele, etc., plătind prețuri extravo 0 fini o P Ț. r. //■« n re de peste 500 lei, plătește trăsura. Nu-mi vine să cred. Îmi trec ochii, ca să alung coșmarul. Mai citesc odată. E neverosimil, dar e adevărat. Amundsen... Au plecat, aviatorul tânăr și exploratorul bătrân, să salveze pe un general care se îmbrăcase în mare ținută ca să cucerească Polul Nord. Nu s’au întrebat dacă nu e prea mare sacrificiul magnific al vieții lor. S’au gândit doar că niște biete suflete omenești se află în primejdie de moarte în imensa împărăție a „tăcerii albe”. Aventurierii au fost salvați. Salvatorii au pierit. Am citit viața lui Amundsen, scrisă de el însuși. De omul acesta, ar trebui să se vorbească cu capul descoperit și cu fruntea plecată. Bătrânul modest, urât și simplu ca înfățișare, a fost un mare erou al omenirii și a fost un sfânt. Băiat firav, respins ca debil la recrutare, își confecționează cu voință o sănătate și o rezistență de neînfrânt. O viață de luptă aspră: cu ostilitatea oamenilor și a împrejurărilor, cu sărăcia, cu foamea, cu frigul, cu ghețurile, cu blizzarul, — cu toate perfidiile bolilor care-și apără, cu o îndârjire conștientă parcă, singurătatea moartă. Întruna din expediții, un urs polar îi dezarticulează brațul și-i sfarmă oasele mânii. Medicii își dau verdictul; n’o să mai poată mișca mâna. Dar Amundsen nu vrea să fie așa. începe să-și facă singur educația mânii bolnave. Ceas cu ceas, zi cu zi, cu răbdare, cu durere. Oasele deplasate învață să se miște așa cum le poruncește stăpânul. Il ascultă. Deja ,o vreme, mâna lucrează normal și fără efort. Medicii rămân ca în fața unui miracol: una arată radiografia, alta văd ei cu ochii... Cu voința asta, Amundsen a trebuit să birue vrăjmășia celor doi Poli. A biruit-o. Dar învinșii s'au răzbunat. Am așteptat o vreme Vești de la cei rătăciți în pustietatea ghețurilor. Pe urmă, ne-am împăcat cu gândul: așa, și nu alt DOMNULUI M. SEVASTOL iei, trebuia să sfârșească Amundsen. Un mormânt de țărână, un mormânt negru cu cruce și cu flori la căpătâi, nar fi fost potrivit pentru aprigul și îndărătnicul biruitor al Polilor. Să-i odihnească Dumnezeu, acolo unde-o fi, trupul fără odihnă și sufletul aspru și curat de copil cu tâmple albe... Dar mai este pe lumea asta, pentru variație, și pentru pitoresc, și câte-un negustor de aur „de dinți, ceasuri, inele, etc.”, care, la o „cumpărare” de 500 lei, plătește și trăsura.... La arme Treceam pe lângă o școală primară de fete. Ferestrele erau deschise, să intre înăuntru primăvara cu gust, răcoros și verde de bomboană de mintă. Și fără veste, o grămădioară de glasuri întărâtate s’a repezit la mine pe neam. Veniți, viteji apărători ai țârii.. M’am oprit. Nu se vedea, din stradă, decât silueta profesoarei. Pe catedră, cu o linie plată în mână, — linia de bătut la palmă, — dirija corul cu vrednicie. Afișoarele glasurilor copilărești se aninau de mișcările liniei. Dar unele o luau grăbit înainte, altele rămâneau puțintel în urmă, melodia ieșea ușor zimțuita. Oare știu fetițele cine a scris poezia pe care o cântă, cu o atât de pițigăiată convingere, în dimineața asta de primăvară?... Am răsfoit mai multe cărți de școală. La arme nu lipsește din niciuna. In josul unei pagini am găsit chiar o notiță, de citit cu lupa: „Ștefan Iosif, poetul care scris înflăcăratul imn La Arme”. a Atât. De altfel, în manualele didactice poeții figurează aproape exclusiv cu poeziile lor patriotice, — și numai rar cu câte un nevinovat pastel. Cine nu scrie poezii patriotice, nu e trecut la carte și nu e recitat, peltic ori răstit, pe la serbări. La arme e cea mai bună poezie patriotică și cea mai patriotică dintre poeziile patriotice din literatura noastră. Momentul istoric în care a fost scrisă (și muzica lui Castaldi) i-a dat un prestigiu, meritat, de Marseilleză românească. Dar cine mai „citește” azi La arme? Cine ar mai fi în stare, să-ți recite textul, fără muzică? Melodia e cunoscută înaintea cuvintelor și lumea s’a deprins, de la tango-urile și romanțele moderne, cu ideia că stihurile nu mai au decât o vagă importanță: așa, doar ca să zici ceva din gură când cânți... 1 Versurile din La arme le si..... ...i--. — * - -•» citire. Pe urmă, le cântă și le uită și ei. Cine mai știe și, mai ales, cine se mai ostenește să mai spue și altora, că timidul, delicatul și nefericitul Iosif a fost un poet adevărat, de la care au rămas cântece dulci ca un ciripit de rânduitele adormite subt streșină și balade cioplite în piatră sau zugrăvite cu penel de vis? La arme e cea mai bună poezie patriotică. Dar nu e cea mai bună poezie a lui Iosif. Și nu-s pare chiar și mai „patriotice” Somnul lui Corbea ori Doi voinici, — fiindcă-s mai bine, — decât La arme? Dar, când nai noroc... OTILIA CAZIMIR Din viață... și din cărți Serghei Esenin Tot așa de simplă... Tot așa de simplă ești, ca toate, Cum sunt milioane prin Rusia. Cunoști numai zorile bălțate. Toamna o cunoști și igrasia. Inima ți-am dat-o într’o toană Și prostește te-am gătit cu vise. Chipul tău sever, ca de icoană. Atârnau Bizan, prin paraclise. Cu ocări și cu batjocuri grele, Eu scuipam icoanele frumoase, Și deodată, vezi, scriu pentru ele. Cântece gingașe și duioase. Spre zenit nu vreau să zbor din lume, Prea-i slab trupul pentru așa urcare — De ce oare freamătă-al tău nume, Cum în August freamătă a boare? Nu-s sărman, nici mic, nici jalnic mic, Inima mea toate le pricepe, Iubit fost-am din copilărie, De căței și iepele din stepe. Nu mi-a fost deci dragostea sa Pentru tine, sau oricare — una Sterpei fericiri e zălogită Inima poetului, nebuna! Mantrister și toamna mă străbate, Din frunziș, sau ochii cum tăria... Tot așa de simplă ești, ca toate. Cum sunt milioane, prin Rusia, din rusește de GEORGE LESNEA După cincisprezece ani Din romanul „Mângâerile Panterei”, ...Pe la orele cinci după amiază a descins pe peronul Gării de Nord și din acceleratul de Arad un personagiu destul de curios atât prin îmbrăcăminte cât și prin întreaga lui înfățișare, întâi de toate e cam înalt și cu umerii largi, cu un cap aproape pătrat din pricina unei bărbi negre ce începe de la tâmple, — inundându-i figura destul de mare, — și se revarsă apoi supraabundent în afară. Din pricina aceasta capul pare și mai mare, mărit încă și prin chica de aceiași luxuriantă revărsare capilară, pe care numai pălăria cu borurile late o mai atenuiază. Acest cap păros poartă între buzele-i subțiri de parcă ar fi făcute, o lulea de dimensiuni ridicol de mici, din care însă nu ese nici un fel de fum... In sfârșit pentrucă e încă iarnă domnul cu pălăria mare e îmbrăcat cu un palton negru cu pelerină, din care se vede cum cade în jos o pereche de pantaloni cadrilați, ce se sfârșesc și ei cu niște ghete grosolane cu tălpi de trei degete de groase, de parcă ar fi încălțămintea unui țăran înstărit sau a vreunui mitocan din Dealul Spirei. In graba cu care lumea s’a dat jos din vagoane și apoi și-a văzut de bagaje, personagiul acesta n’a fost observat de nimeni, așa că omul își văzu liniștit de cele două geamantane destul de mici față de proporțiile persoanei sale, ba mai întinse și c iscai uv nautalului cu No. 34, ca să-i scoată cufărul de la vagonul de bagaje. Acesta e de proporții ceva mai mari. In sfârșit când noul sosit se văzu cu cufărul pe capra trăsurii, iar el cu cele două geamantane la picioare, se simți oarecum dezorientat, când birjarul călare pe bagajul său îl întrebă: — Unde mergem, boerule? —Intr’adevăr unde mă duci?” întrebă și personajul acesta... „La un oțel desigur”. — Care? mai întrebă birjarul. — La unul mai în centru și maieftin. — La „Union”. — Fie și la „Union”. ...Și așa a sosit și s’a restabilit la București pictorul Vlad I. Vlad, după ce a stat vre-o 15 ani la Paris, cu toată averea lui ce consta din cele două geamantane și un cufăr încărcat cu tablouri. La acestea se mai poate adăuga și câteva hârtii albastre franțuzești de câte o mie de franci. Vlad I. Vlad izbutise în „Metropola luminii”, — după o sumă frumoasă de ani — să-și creeze prin pictura sa o sursă de trai și poate că și-ar fi cucerit cu timpul și o oarecare faimă, dacă dorul de țară nu-l hotăra să se reîntorcă în București. Dar desrădăcinat la Pari, acum se simți și mai strein. Găsi Bucureștii parcă și mai urât de cum îl lăsase, dar își dădu repede seama „de ce?” Ii părăsise în luna lui Mai și aproape copil, fără să cunoască un alt oraș mai mare și mai frumos, iar acum îl revedea într’un sfârșit de Februarie noroios de primăvară timpurie, venind din unul din cele mai frumoase orașe ale lumii. Dar impresia aceasta a Bucureștilor nu ținu la Vlad mai mult decât câteva momente și-l luă repede repede viața gălăgioasă și dezordonată a orașului său natal. Dealtfel cum se dădu jos din cel de al treilea etaj al Otelului Union din 1911 se și văzu repede în Lalea Victoriei și iarăși nici nu făcu doi pași prin fața Otelului Continental, că se și simți bătut pe umăr de MIHAIL SORBUL — Ei, ursule, te faci că nu mă mai cunoști?... Vlad I. Vlad surprins își înțepeni piciorul drept în trotuar și-și fixă acostatorul. Nu-1 recunoscu..., dar asta nu-1 împiedică să rânjească, adică să zâmbească silit și să întindă o mână păroasă : — Ce mai faci, dragă?... Se vede însă că pictorul nu prea știa să se prefacă, iar zâmbetul-rânjet fu atât de comic încât cel ce-l întâmpină se porni pe un râs sgomotos, zicându-i tare de auzită toți cei din apropierea lor: — Iți dau un pol, dacă știi cum mă cheamă. In acest moment Vlad I. Vlad ar fi dat el un napoleon de aur ca să fie lăsat în pace să-și vadă de treabă. Bombăni ceva, ca să pară că spune un nume și dădu să-și continue drumul, mai ales că se făcuse în jurul lor o roată de curioși. — Te ții mândru, că ai fost la Paris?... îl mai întrebă inoportunul... „Au mai fost și alții”... „Ursul” dă din umeri și fixă cu mai multă atențiune pe cel pretins că-l cunoaște și parcăparcă se lumină ceva în creerul său obosit de atâta mers cu trenul, supus acuma pe neașteptate și la un concurs de memorie. — Nu cumva ești Costin?... — Hoțule, mi-ai câștigat polul! strigă vesel Costin. Desigur un vechi coleg de școală, altfel de unde l-ar putea recunoaște?... Vlad plecase din Írtra Hiiai’,rip dr la nilc» și emulu neterminat și mai revenia acum câțiva ani pentru puțin timp spre a-și lichida o mică moștenire părintească. Așadar Vlad nici n’a călcat bine pe trotuarul Bucureștilor și și-a găsit un cunoscut, el care nu mai spera să găsească vreunul! Dealtfel și revenise cu ideia, că și-a lăsat mai mulți prieteni la Paris, decât avea să mai regăsească în orașul său natal. — Când ai venit de la Paris? îl întrebă Costin curios. Și Costin, acest neprevăzut coleg, e cam tot de vârsta pictorului, născut și îmbrăcat într-un palton cafeniu croit pe talie. Pe cap poartă o pălărie tare, pe atunci numită „gambetă”. Figura lui Costin e ovală, ascuțită, feminină și rasă ca a unui actor. In timpul acesta aproape numai actorii se poartă fără mustăți. In definitiv apariția lui Costin îi prinse bine lui Vlad, încetă de a se mai considera strein în propriul său oraș, așa că-i răspunse binevoitor. — Am sosit chiar acum câteva minute... Ești primul cu care schimb câteva cuvinte prietenești. — Bravo!... Costin îl apucă de braț și-i spuse protector: — Știu, că ai ajuns un mare pictor la Paris. Vlad se opri în loc, pufăi de câteva ori din luleaua lui fără tutun și zise: — Numai atât? — Ei lasă, nu mai face pe modestul... Știm și noi bucureștenii ce se petrece la Paris. Era ceva adevăr în cele afirmate de Costin... Se auzise prin București, că între românii stabiliți la Paris, era și unul Vlad, ce izbutise să apară într’o toamnă la „Salon”. Desigur într’un colț uitat: un cap de expresie. Dar atât. Capul lui de expresie a trecut neobservat, ca atâtea și atâtea tablouri, printre care se nimerește câteodată să fie și capo d’opere. E drept însă că într’o revistă de artă ceva mai conștiincioasă, a fost citat în treacăt și numele lui Vlad. Dar numai citat. (Continuare in pag. II)