Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1934 (Anul 15, nr. 704-707)

1934-06-10 / nr. 705

ANUL XIII — SERIA II-A NR 705 DUMINICA 16 IUNIE 1934 • »L­iterar și ArTistic FONDATOR AL, V BELDIMAN ’688-1897 CONST. MILLE ’897-1920 FONDAT IN 1893 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE Academia In prima jumătate a secolu­lui al XVII-lea erau în Franța numeroase încercări naturale și spontane de perfecționare și cultură a limbagiului în socie­tăți mici, coterii gramaticale și literare. Una din acestea, din care făceau parte oameni cu to­tul necunoscuți în istorie ca Connart, Godeau, de Gombauld, de Serissy, Habert etc. etc., se întrunea regulat în 1629, odată pe săptămână la Connart, care sta mai în centru, își citeau fie­care operele scrise, se criticau și se încurajau. Apoi după șe­dință urma o primblare sau o agapă în comun. Maxima lor era „Qui sápit in tacita gau­­deat iile sini” și timp de trei ani s-au întâlnit astfel în tăcere și taină. Aceasta a fost vârsta de aur a Academiei și epoca sa primitivă. Dar iată că unul dintre ei a trădat secretul și din vorbă în vorbă a ajuns vestea despre a­­ceste întruniri secrete până la Cardinalul de Richelieu. I s'a vorbit însă prea bine de acea­stă societate, în­cât Cardinalul s’a gândit numaidecât să o a­­dopte, să o constituie într’un corp și să se servească de ea ca de o podoabă literară a domni­ei sale. Bieții oameni care se cre­deau necunoscuți și se bucurau în taină de plăcerile libertății , au înspăimântat de această înaltă protecție și erau gata să o refuze, dacă nu ar fi fost prin­tre ei acum și Chapelain, care, cunoscător în psihologia celor mari, le-a arătat la ce primej­die se expuneau refuzând un CPT la înalta favoare, ce «rai­voia să-i fericească marele Car­dinal făcându-i instituție de stat. Aceasta s’a petrecut cam pe la 1631. Ceia ce trebuie să reținem din istoria acelei instituții care a devenit strămoașa tuturor celor similare din alte state cu tim­pul, este că ea a mers câtva timp cu vremea, reprezentând aspectele cele mai de vază și mai înfloritoare ale literaturii, apoi cu timpul își scoborî ni­velul și rămase cam în urmă. Astfel după zilele clasice, în ca­re Racine celebrase solemn pe Corneille, a venit vremea lui La Motte, Perrault și Fonte­­nelle ținându-se în fruntea miș­cării literare pe timpul Regen­ței. In secolul al XVIII-lea, pe la sfârșit a fost, după o perioadă de stagnare sub influența lui Fleury, orientată și dusă strună de Voltaire și apoi de Duclos și d’Alembert. Influența in sec­­țiunile de la Academie a d-ne­­lor de Lambert, de Tencin, de Geofrin, M-elle de Lespinas­­se, își pune semnul pe o întrea­gă epocă. Perrault, artistul amator, pri­ceput în toate, povestitorul ne­muritor de basme, a introdus în moravurile Academiei fastuoa­sele ședințe publice. Flechter inaugură discursul de recepție, iar permisiunea de a asista­ la recepțiunile publice nu fu a­­cordată femeilor de­cât treizeci de ani după înființarea Acade­miei, pe când acela de a face parte­ din distinsa companie este încă așteptată până azi. Cousin, în dorința sa de a re­învia câteva tipuri de femei superioare ca Jaqueline, sora lui Blaise Pascal și altele, a intro­dus în locul bucăților de elo­­cință de altă dată, e drept ade­seori plicticoase, așa numitele comunicări. Se înțelege, ele pot fi de mare interes documentar, dar pot lua adesea și caracte­rul uscat al unor simple notițe, biografii informe, umplute cu date și citații care au contribuit mult la îndepărtarea literaturii de Academie. Iar Sainte Beuve aducând elogii lui Cousin pen­tru inovație își exprimă teme­rea ca nu cumva Academia, cu stilul său măreț să așeze cu timpul „coloanele Parthenonu­­lui ca fațadă la Școala Bizan­tină”. Academ­ia Română nu-și are rădăcinile atât de adânc îm­plântate în decursul secolelor. Ea este ca toate Academiile din lume, o instituție născută de­­adreptul din inițiativa statului. Tradiția însă din care s'a năs­cut prima Academie din lume, în sensul ce și l-a păstrat până azi, este aceiași și în caracte­rul Academiei Române. Cardinalul Richelieu, ca și obscurii fondatori ai acestei impozante instituții de cultură, a avut dorința clară și puterni­că de a face, în primul loc, din Academie o instituție care să șlefuiască, să împodobească limba maternă, așa ca ea să aibă în lume ascendentul pe care l-a avut odinioară limba latină. Academia noastră a sprijinit și ea întotdeauna cu stăruință și discernământ toate formele de cultură spirituală ale po­porului, dar mai ales a încura­jat activitatea științifică în do­meniul limbei și al Istoriei na­ționale. Lista publicațiilor sale este de o bogăție și o seriozitate științifică care impune tuturor celor ce trec cu ușurință sau vor să ignoreze efortul adevă­rat de muncă științifică de ca­re este însuflețit poporul nostru. Premiile Academiei, deși au devenit modeste și de mică va­loare materială, și-au păstrat toată valoarea spirituală și toa­tă autoritatea morală prin nă­zuința membrilor săi de a scoa­­t la lumină, a încuraja și a sprijini­ pe toți lucratorii mo­dești care făuresc cultura și progresul științific al țării în taină și pe tăcute ca odinioară membrii Academiei franceze din epoca sa de aur. In vremurile aceste de zgo­motoasă reclamă membrii Aca­demiei au dat premiul poeziei d-lui D. Nanu, cel mai sincer devotat artei sale, cel mai curat și mai nobil servitor al poeziei. Este cu atât mai mișcător cu cât finul și delicatul poet nu a solicitat acest premiu, ci A­­cademia l-a căutat în taina vie­ții sale de artist făuritor de ver­suri. Alte premii și părți, fărâme de premii, s'au dat spre încu­rajare tinerilor ce calcă cu stră­duință pe urmele maeștrilor, în toate ramurile și direcțiile, cu muncă migăloasă, care cere conștiință și onestitate intelec­tuală pe lângă cultură și alte daruri de pătrundere și sagaci­tate. Premiile Academiei au fost, pentru vremurile aceste de ma­terialitate, o rază de lumi­nă curată și o nădejde de viitor, geana unor zori de făgă­duință spirituală și de îmbăr­bătare pentru cei care luptă în besnă și în deznădejde. Amundsen in reclamă Citesc intr’un ziar local urmă­toarea „informație”: S’a găsit carnetul și epava avionului B. 82. L. G. P. T., a exploratorului norvegian A­­mundsen. Cetitorii își reamintesc trage­dia de acum vre­o zece ani a expediției polare a grupului G-1­­obile unde cunoscutul ex­plorator polar Amundsen și-a găsit sfârșitul. Zilele trecute a fost găsit în apropierea in­sulei Frantz 1, epava avionu­lui și un carnet cu însemnări pe care a fost scris B. 82. L. G. P. T. Cu mare greutate s-a descifrat următoarele: B. 82 înseamnă Brăteanu 82; L. G. — Leon Goldenberg, cel mai mare specialist în ceasornică­rie din Iași, cel care cumpără aur de dinți, ceasuri, inele, etc., plătind prețuri extravo­ 0 fini o P Ț. r. //■« n­­ re de peste 500 lei, plătește trăsura. Nu-mi vine să cred. Îmi trec ochii, ca să alung coșmarul. Mai citesc odată. E neverosimil,­­ dar e adevărat. Amundsen... Au plecat, aviatorul tânăr și exploratorul bătrân, să salveze pe un general care se îmbrăca­se în mare ținută ca să cucerea­scă Polul Nord. Nu s’au între­bat dacă nu e prea mare sacri­ficiul magnific al vieții lor. S’au gândit doar că niște biete suflete omenești se află în pri­mejdie de moarte în imensa împărăție a „tăcerii albe”. A­­venturierii au fost salvați. Sal­vatorii au pierit. Am citit viața lui Amundsen, scrisă de el însuși. De omul a­­cesta, ar trebui să se vorbească cu capul descoperit și cu frun­tea plecată. Bătrânul modest, urât și simplu ca înfățișare, a fost un mare erou al omenirii și a fost un sfânt. Băiat firav, respins ca debil la recrutare, își confecționează cu voință o sănătate și o rezis­tență de neînfrânt. O viață de luptă aspră: cu ostilitatea oa­menilor și a împrejurărilor, cu sărăcia, cu foamea, cu frigul, cu ghețurile, cu blizzarul, — cu toate perfidiile bolilor ca­­re-și apără, cu o îndârjire con­știentă parcă, singurătatea moartă. Întruna din expediții, un urs polar îi dezarticulează brațul și-i sfarmă oasele mânii. Medi­cii își dau verdictul; n’o să mai poată mișca mâna. Dar Amund­sen nu vrea să fie așa. începe să-și facă singur educația mâ­nii bolnave. Ceas cu ceas, zi cu zi, cu răbdare, cu durere. Oasele deplasate învață să se miște așa cum le poruncește stăpâ­nul. Il ascultă. Deja ,o vreme, mâna lucrează normal și fără efort. Medicii rămân ca în fața unui miracol: una arată radio­grafia, alta văd ei cu ochii... Cu voința asta, Amundsen a trebuit să birue vrăjmășia celor doi Poli. A biruit-o. Dar învinșii s'au răzbunat. Am așteptat o vreme Vești de la cei rătăciți în pustietatea ghețurilor. Pe urmă, ne-am îm­păcat cu gândul: așa, și nu alt­ DOMNULUI M. SEVASTOL iei, trebuia să sfârșească A­­mundsen. Un mormânt de țărâ­nă, un mormânt negru cu cru­ce și cu flori la căpătâi, nar fi fost potrivit pentru aprigul și îndărătnicul biruitor al Polilor. Să-i odihnească Dumnezeu, a­­colo unde-o fi­, trupul fără o­­dih­nă și sufletul aspru și curat de copil cu tâmple albe... Dar mai este pe lumea asta, pentru variație, și pentru pito­resc, și câte-un negustor de aur „de dinți, ceasuri, inele, etc.”, care, la o „cumpărare” de 500 lei, plătește și trăsura.... La arme Treceam pe lângă o școală primară de fete. Ferestrele erau deschise, să intre înăuntru pri­măvara cu gust, răcoros și ver­de de bomboană de mintă. Și fără veste, o­­ grămădioară de glasuri întărâtate s’a repe­zit la mine pe neam. Veniți, viteji apărători ai țârii­.. M’am oprit. Nu se vedea, din stradă, decât silueta profesoa­rei. Pe catedră, cu o linie plată în mână, — linia de bătut la palmă, — dirija corul cu vred­nicie. Afișoarele glasurilor co­pilărești se aninau de mișcările liniei. Dar unele o luau grăbit înainte, altele rămâneau pu­țintel în urmă, melodia ieșea u­­șor zimțuita. Oare știu fetițele cine a scris poezia pe care o cântă, cu o a­­tât de pițigăiată convingere, în dimineața asta de primăvară?... Am răsfoit mai multe cărți de școală. La arme nu lipsește din niciuna. In josul unei pa­gini am găsit chiar o notiță, de citit cu lupa: „Ștefan Iosif, poetul care scris înflăcăratul imn La Arme”. a Atât. De altfel, în manualele didac­tice poeții figurează aproape exclusiv cu poeziile lor patrio­tice, — și numai rar cu câte un nevinovat pastel. Cine nu scrie poezii patriotice, nu e trecut la carte și nu e recitat, peltic ori răstit, pe la serbări. La arme e cea mai bună poe­zie patriotică și cea mai patrio­tică dintre poeziile patriotice din literatura noastră. Momen­tul istoric în care a fost scrisă (și muzica lui Castaldi) i-a dat un prestigiu, meritat, de Mar­­seilleză românească. Dar cine mai „citește” azi La arme? Cine­ ar mai fi în sta­re, să-ți recite textul, fără muzi­că? Melodia e cunoscută înain­tea cuvintelor și lumea s’a de­prins, de­ la tango-urile și ro­manțele moderne, cu ideia că stihurile nu mai au decât o va­gă importanță: așa, doar ca să zici ceva din gură când cânți... 1 Versurile din La arme le si­..... ...i--. — * - -•»­ citire. Pe urmă, le cântă și le ui­­tă și ei. Cine mai știe și, mai ales, cine se mai ostenește să mai spue și altora, că timidul, delicatul și nefericitul Iosif a fost un poet adevărat, de la care au rămas cântece dulci ca un ciripit de rânduitele adormite subt streși­nă și balade cioplite în piatră sau zugrăvite cu penel de vis? La arme e cea mai bună poe­zie patriotică. Dar nu e cea mai bună poezie a lui Iosif. Și nu-s pare chiar și mai „pa­triotice” Somnul lui Corbea ori Doi voinici, — fiindcă-s mai bine, — decât La arme? Dar, când nai noroc... OTILIA CAZIMIR Din viață... și din cărți Serghei Esenin Tot așa de simplă... Tot așa de simplă ești, ca toate, Cum sunt milioane prin Rusia. Cunoști numai zorile bălțate. Toamna o cunoști și igrasia. Inima ți-am d­at-o într’o toană Și prostește te-am gătit cu vise. Chipul tău sever, ca de icoană. Atârnau Bizan, prin paraclise. Cu ocări și cu batjocuri grele, Eu scuipam icoanele frumoase, Și deodată, vezi, scriu pentru ele. Cântece gingașe și duioase. Spre zenit nu vreau să zbor din lume, Prea-i slab trupul pentru­ așa urcare — De ce oare freamătă-al tău nume, Cum în August freamătă a boare? Nu-s sărman, nici mic, nici jalnic mic, Inima mea toate le pricepe, Iubit fost-am din copilărie, De căței și iepele din stepe. Nu mi-a fost deci dragostea sa Pentru tine, sau oricare — una Sterpei fericiri e zălogită Inima poetului, nebuna! Ma­ntrister și toamna mă străbate, Din frunziș, sau ochii cum tăria... Tot așa de­ simplă ești, ca toate. Cum sunt milioane, prin Rusia, din rusește de GEORGE LESNEA După cincisprezece ani Din romanul „Mângâerile Panterei”, ...Pe la orele cinci după a­­miază a descins pe peronul Gă­rii de Nord și din acceleratul de Arad un personagiu destul de curios atât prin îmbrăcăminte cât și prin întreaga lui înfăți­șare, întâi de toate e cam înalt și cu umerii largi, cu un cap a­­proape pătrat din pricina unei bărbi negre ce începe de la tâm­ple, — inundându-i figura des­tul de mare, — și se revarsă a­­poi supraabundent în afară. Din pricina aceasta capul pare și mai mare, mărit încă și prin chica de aceiași luxuriantă re­vărsare capilară, pe care numai pălăria cu borurile late o mai atenuiază. Acest cap păros poartă între buzele-i subțiri de parcă ar fi făcute, o lulea de dimensiuni ridicol de mici, din care însă nu ese nici un fel de fum... In sfârșit pentrucă e încă iar­nă domnul cu pălăria mare e îmbrăcat cu un palton negru cu pelerină, din care se vede cum cade în jos o pereche de pantaloni cadrilați, ce se sfâr­șesc și ei cu niște ghete groso­­lane cu tălpi de trei degete de groase, de parcă ar fi încălță­mintea unui țăran înstărit sau a vreunui mitocan din Dealul Spirei. In graba cu care lumea s’a dat jos din vagoane și apoi și-a văzut de bagaje, personagiul a­­cesta n’a fost observat de ni­meni, așa că omul își văzu li­niștit de cele două geamantane destul de mici față de propor­țiile persoanei sale, ba mai în­tinse și c iscai uv nautalului cu No. 34, ca să-i scoată cufărul de la vagonul de bagaje. Acesta e de proporții ceva mai mari. In sfârșit când noul sosit se văzu cu cufărul pe capra trăsu­rii, iar el cu cele două geaman­tane la picioare, se simți oare­cum dezorientat, când birjarul călare pe bagajul său îl întrebă: — Unde mergem, boerule? —Intr’adevăr unde mă duci?” întrebă și personajul acesta... „La un oțel desigur”. — Care? mai întrebă birja­rul. — La unul mai în centru și mai­eftin. — La „Union”. — Fie și la „Union”. ...Și așa a sosit și s’a restabilit la București pictorul Vlad I. Vlad, după ce a stat vre-o 15 ani la Paris, cu toată averea lui ce consta din cele două geaman­tane și un cufăr încărcat cu ta­blouri. La acestea se mai poate adăuga și câteva hârtii albastre franțuzești de câte o mie de franci. Vlad I. Vlad izbutise în „Me­tropola luminii”, — după o su­mă frumoasă de ani — să-și creeze prin pictura sa o sursă de trai și poate că și-ar fi cuce­rit cu timpul și o oarecare fai­mă, dacă dorul de țară nu-l ho­tăra să se reîntorcă în Bucu­rești. Dar desrădăcinat la Pa­ri, acum se simți și mai strein. Găsi Bucureștii parcă și mai urât de cum îl lăsase, dar își dădu repede seama „de ce?” Ii părăsise în luna lui Mai și a­­proape copil, fără să cunoască un alt oraș mai mare și mai fru­mos, iar acum îl revedea într’un sfârșit de Februarie noroios de primăvară timpurie, venind din unul din cele mai frumoase o­­rașe ale lumii. Dar impresia aceasta a Bucu­reștilor nu ținu la Vlad mai mult decât câteva momente și-l luă repede­ repede viața gălă­gioasă și dezordonată a orașului său natal. Dealtfel cum se dădu jos din cel de al treilea etaj al Otelului Union din 1911 se și văzu re­pede în Lalea Victoriei și iarăși nici nu făcu doi pași prin fața Otelului Continental, că se și simți bătut pe umăr de MIHAIL SORBUL — Ei, ursule, te faci că nu mă mai cunoști?... Vlad I. Vlad surprins își în­țepeni piciorul drept în trotuar și-și fixă acostatorul. Nu-1 recu­noscu..., dar asta nu-1 împiedică să rânjească, adică să zâmbeas­că silit și să întindă o mână pă­roasă : — Ce mai faci, dragă?... Se vede însă că pictorul nu prea știa să se prefacă, iar zâm­­betul-rânjet fu atât de comic încât cel ce-l întâmpină se por­ni pe un râs sgomotos, zicându-i tare de auzită toți cei din a­­propierea lor: — Iți dau un pol, dacă știi cum mă cheamă. In acest moment Vlad I. Vlad ar fi dat el un napoleon de aur ca să fie lăsat în pace să-și va­dă de treabă. Bombăni ceva, ca să pară că spune un nume și dădu să-și continue drumul, mai ales că se făcuse în jurul lor o roată de curioși. — Te ții mândru, că ai fost la Paris?... îl mai întrebă ino­portunul... „Au mai fost și alții”... „Ursul” dă din umeri și fixă cu mai multă atențiune pe cel pretins că-l cunoaște și parcă­­parcă se lumină ceva în creerul său obosit de atâta mers cu tre­nul, supus acuma pe neaștepta­te și la un concurs de memorie. — Nu cumva ești Costin?... — Hoțule, mi-ai câștigat po­lul! strigă vesel Costin. Desigur un­ vechi coleg de școală, altfel de unde l-ar putea recunoaște?... Vlad plecase din Írtra Hiiai’,rip dr l­a n­ilc» și emu­lu­ n­eterminat și mai revenia acum câțiva ani pentru puțin timp spre a-și lichida o mică moștenire părintească. Așa­dar Vlad nici n’a călcat bine pe trotuarul Bucureștilor și și-a găsit un cunoscut, el ca­re nu mai spera să găsească vreunul! Dealtfel și revenise cu ideia, că și-a lăsat mai mulți prieteni la Paris, decât avea să mai regăsească în orașul său natal. — Când ai venit de la Paris? îl întrebă Costin curios. Și Costin, acest neprevăzut coleg, e cam tot de vârsta pic­torului, născut și îmbrăcat în­tr-un palton cafeniu croit pe ta­lie. Pe cap poartă o pălărie ta­re, pe atunci numită „gambetă”. F­igura lui Costin e ovală, ascu­țită, feminină și rasă ca a unui actor. In timpul acesta aproape numai actorii se poartă fără mustăți. In definitiv apariția lui Co­stin îi prinse bine lui Vlad, în­cetă de a se mai considera stre­in în propriul său oraș, așa că-i răspunse binevoitor. — Am sosit chiar acum câte­va minute... Ești primul cu care schimb câteva cuvinte priete­nești. — Bravo!... Costin îl apucă de braț și-i spuse protector: — Știu, că ai ajuns un mare pictor la Paris. Vlad se opri în loc, pufăi de câteva ori din luleaua lui fără tutun și zise: — Numai atât? — Ei lasă, nu mai face pe mo­destul... Știm și noi bucurește­­nii ce se petrece la Paris. Era ceva adevăr în cele afir­mate de Costin... Se auzise prin București, că între românii sta­biliți la Paris, er­a și unul Vlad, ce izbutise să apară într’o toam­nă la „Salon”. Desigur într’un colț uitat: un cap de expresie. Dar atât. Capul lui de expresie a trecut neobservat, ca atâtea și atâtea tablouri, printre care se nimerește câteodată să fie și ca­po d’opere. E drept însă că într’o revistă de artă ceva mai conștiincioa­să, a fost citat în treacăt și nu­mele lui Vlad. Dar numai citat. (Continuare in pag. II)

Next