Adevěrul, septembrie 1890 (Anul 3, nr. 607-632)

1890-09-26 / nr. 628

A mai rămas Englitera, Germa­­nia, Italia, Holanda şi Belgia ; ei bine, şi acestea vezând dificultăţile cu care se aprovizionează de la noi, ne vor părăsi, şi ele şi vor căuta în alte părţi. Lipsa de cereale în statele ex­portatoare ar sili poate statele cumpărătoare să se mai adreseze la noi, dar aceasta se va întâm­pla rar, şi când agricultorii nu vor avea în fie­care an siguranţa în operaţiunile lor, şi vor rămânea la voia întâmplării, atunci marele şi singurul izvor de bogăţie naţio­nală va seca şi cu el va veni criza care va înghiţi poate pentru vecie statul României. Deci consecinţele sunt grele. O lume întreagă trăeşte din agricul­tură, şi ea nu trebue privită ca ori­ce industrie care nasce şi moare fără să aducă vre­o consecinţă rea. Agricultura în România abia se nasce, datoria tuturor guvernelor este să o alimenteze. Nutrimentul ei constă din: dru­muri de comunicaţiune, eftinătate pe ele, iuţeală, înlesnire. Spre a cresce şi a se desvolta nu are trebuinţă nici de legi speciale nici de sforţări uriaşe. Agricultura nu are trebuinţă nici de prieteşugul naţiunilor. Produ­sele ei fiind trebuincioase ori­cui, ele îşi vor deschide prin bunătatea şi eftinătatea lor toate barierile, până şi pe ale duşmanilor, dar pen­tru aceasta are necesitate de aripi. Consumatorul caută să mănânce mai eftin şi la cine vinde mai po­trivit la acela aleargă. Eftiniţi dar transportul cereale­lor în întrul ţarei, puneţi-le la în­demână vagoane sufficiente pentru anii cei mai rodoşi; înfiinţaţi va­poare mari pe Dunăre şi pe Mare cari să ducă repede ori­unde, şi pe ni­mica aproape, producţiunile noastre agricole ; faceţi şcoale de agricul­tură, înfiinţaţi câmpuri de expe­rienţe şi demonstraţiuni şi atunci România, prin bogăţia solului şi prin posiţiunea ei geografică admirabilă, va deveni ţara cea mai agricolă din lume, Ioan Gr. Sorescu. Agricultor lui, dar a rămas ch­iar corigent la limba elenă şi matematică, iar la examenul de corigere, a reuşit să treacă fiind înar­mat cu câte­va duzini de recomandaţii. Aci la bacalaureat, a reuşit la înscris cu media 6 şi noi dar cum ? de cu seară ştia concursurile cari s’au dat, ba, ce e mai mult, ştia cu siguranţă chiar notele ce i se va pune la oral; prin ce mijloc a aflat D-lui aceste lucruri, noi nu ştim. Alt­ceva: concursurile acelora ale căror nume nu erau cunoscute de D-nii profesori respectivi, nici nu erau citite şi s’au pus nişte note arbitrare. Taxa bacalaureatului iar este o şar­latanii, o negustorie din cele mai mes­chine , îţi ia banii din buzunar, şi dacă cazi la examen, ţi’i opreşte nedându-ţi de cât 10 lei, apoi legal e ? Să vie un candidat de­ acasă să plătească taxa de 50 de lei, să se întâmple să cadă, şi banii să ’l oprească ? De sigur că e tot ce poate fi mai rea. Cunosc un tîner care a venit cu act de paupertate în regulă, dar a fost respins, şi e afişat că cei cari n’au plătit încă taxa, nu vor fi admiși la examenul oral. Cât despre D-soarele cari s’au prezin­tat, pot să vă spun că cele mai multe sunt nepoate sau protejate ale D-nilor profesori, [neștiind aproape nimic; ast­fel la concursul de limba franceză, una din candidate a tradus vorba zidită prin zidie (în loc de hotie), iar adâncă prin tief (din limba germană, în loc de pro­­fonde) sau cu vern­e şi sunt sigur că a reuşit. Termin aceste rînduri, aducând mulţu­mirile mele D-lor : Yitzu şi Istrati, cân ’şi au făcut datoria în conştiinţă. D. Is­trati chiar a protestat în fața comisiei examinatoare, vezend că cei din sală atât de la D Iul, cât și de la D. Yitzu, au fost respinși (pentru că n’au copiat) iar cei de prin alte săli pe unde profe­sorii citeau jurnale au fost admiși. U. M. P. Ploești 20 Sept. 1890. Cum se dă bacalaureatul La examenul de bacalaureat, sesiunea aceasta, s-au prezintat la Universitatea din Bucureşti, 223 de candidaţi, dintre cari 23 domnişoare, şi au reuşit la în­scris 130, căzuţi fiind 87, iar retraşi şi excluşi de la examen şase. Asupra concursului înscris, am să vă comunic următoarele: aproape toţi ele­vii cei meritoşi au­ căzut, iar mediocrii şi nulităţile au reuşit; cauza e că cei buni s’au bazat pe propriile lor forţe intelectuale, iar cei­l’alţi pe copiat şi pe protecţie. In ziua de 15 Septembre, când s’a început înscrisul, toţi candidaţii au fost repartizaţi în şase săli, având ca supra­veghetori pe D-nii Istrati, Vitzu, Da­­vid,Emanuel, Cernătescu, Crăciunescu şi Orescu.­Domnişoarele, singure într’o sală, au fost supraveghiate de D. Orescu, care, cât a durat examenul, a stat pe catedră, citind Voinţa Naţională, iar D-soarele copiau şi comunicau unele cu altele fără cea mai mică jenă. Candidaţii­­din sălile D-lor Vitzu şi Istrati, în număr de 80, au fost cel mai bine supraveghiaţi, fiindu-le interzis de a se aşeza prin bănci cu cărţi, şi chiar de a comunica sau de a se întoarce că­tre vecini. Dar lucru curios ! căci, toc­mai cei cari au fost mai bine suprave­ghiaţi, cel cari nu au putut comunica cu nimeni, cari nu au scris de cât din propria lor ştiinţă, şi cari nu s’au servit de bravul mijloc de a copia, tocmai dân­şii au căzut cei mai mulţi, reuşind la înscris din 80 câţi au fost în aceste 2 săli, numai 27 , iar cel de prin alte săli, (mai ales cel de la D. Crăciunescu şi Cernătescu, cari au copiat pe faţă) au reuşit aproape toţi. „ Ce e de mirat, e că tinerii cei mai silitori au căzut, precum: premiantul Intuia de la Sf. Sava din Bucureşti, precum şi mai mulţi bursieri de la ace­laşi liceu, tineri foarte meritoşi. Cauza pentru care au căzut atâţi băeţi buni e că, neţinendu-se de litera moartă a cărţei, sau necopiind, ca cei’alţi de prin alte săli, D-nii profesori ’i-au res­pins. Cu alte cuvinte, cei cari pot ceva fără ajutorul cărţei, aceia au căzut, au fost respinşi de onor, profesori res­pectivi, iar ceilalţi admişi. Dintre cei reuşiţi, trebue să amintim pe un oare­care domn candidat, care a urmat clasa 7 la un liceu din provincie; în acest liceu nu numai că a fost cel din urmă din clasă, atât în privinţa ab­senţelor şi a conduitei, cât şi a studiu­ BggBBWHB^WSggBgi D’ale Monarhiei AMSTERDAM 24, Septembre. — De­şi starea Regelui nu s’a mai înrăutăţit de ieri, totuşi se aşteaptă că Consiliul de miniştri să se întrunească pentru a proclama Regenţa. VIENA 24, Septembre. — Principele de Galles a dat un dejun la care au luat parte Regele şi Principele Nicolae al Greciei. Principele de Coburg a plecat ieri la Paris. LISABONA 24, Septembre. — Re­gele a însărcinat pe general Abreu­e Souza (progresu­s moderat) să formeze un cabinet de conciliațiune. MERCURI 26 SEPTEMBRE 1890 Bilul MacKinley Camera deputaţilor din Was­hington a votat cu 151 voturi contra 79 bilul tarifelor — zis bi­lul Mac­Kinley —aşa cum î-a fost supus de comitetul interparlamen­tar. Pe aceleaşi baze, votul îi este asigurat la Senat. Bilul va putea deci să fie pro­mulgat de preşedintele Statelor­­,Unite în cele d’întâi zile ale lui Octombre. Iată o listă sumară a principa­lelor articole europene, al căror export va fi împiedicat de aplica­rea bilului. In Germania: Vinul, berea, li­­cherurile, tutunul, articolele din Barmen, Gladbach (ţesături, bum­­bacuri), din Nuremberg, pielăria, blănurile, librăria. In Austria: zahărul, vinul, be­rea, mânuşile şi marochinerie. In Elveţia: ţesăturile de bum­bac, broderiile şi mătăsurile de Zurich. In Belgia: bumbacurile, tutunu­rile şi toate obiectele de fier şi oţel. In Suedo-Norvegia: forăria şi chi­briturile. In Olanda: tutunurile, conser­vele alimentare, ţesăturile şi hârtia. In Italia : vinurile şi fructele, mătasăria, marmura şi hârtiile. In Spania şi Portugalia: vinu­rile, bonetăria de Catalonia şi tu­tunurile. In Anglia: bumbacurile, mătă­­surile, maşinile, confecţiunile, fe­­răria, etc. Pentru Franţa, pierderile ar fi nemăsurate, dacă nu va ajunge să locuiască inferioritatea în care o lasă oare­cam­ pricini speciale. Rusia singură, prin asemănarea producţiuneî sale agricole şi prin intransigenţa tarifelor sale vamale, scapă de primejdia comună și e numai indirect interesată în ches­tiune. Noua lege vamală va intra în vigoare la 6 octomvrie. Dar ter­menul până la care mărfurile co­­misionate spre rezerv­ă în întrepo­ sitele americane vor putea bene­ficia de vechiul tarif, e fixat la 1 Februarie 1891. Ce zic economiştii noştri ? informaţia şi M. S. Regele va pleca din Si­naia, Mercur 1­26 curent, şi va fi întîmpinat la Chitila de toţi D-nii miniştri, de statul-major şi de au­torităţile civile. M. S. va pleca apoi cu trenul de Piteşti, şi se va opri la Leur­­deni, unde va asista la punerea trupelor în marş şi la începutul operaţiunilor manevrelor. La Piteşti M. Sa va întâmpina trupele cari vor defila înaintea Sa, şi apoi va avea loc un banchet. Cetăţenii Piteşteni pregătesc armatei o primire prea frumoasă. Reprezentanţii ziarelor vor asista la aceste manevre cum şi la in­trarea trupelor în oraş. Consiliul general de Instrucţiune a terminat cu elaborarea progra­mului invăţămîntului rural primar şi al celui secundar. Programul în­văţămîntului pri­mar este împărţit în două cate­gorii : Invăţămînt elementar şi com­­plimentar. Cursurile învăţămîntului elemen­tar vor fi de trei ani, iar cursurile învăţămîntului complimentar vor fi de 2 ani şi în acest timp elevii vor pune în practică studiile fă­cute în primii trei ani. Pentru cursul secundar s-a adop­tat programul analitic. Această lucrare va fi supusă spre aprobare consiliului permanent de instrucţie şi ministerului. Domnul locotenent Saegiu a fost numit inginer hotarnic pe lângă ministerul domeniilor, in lo­cul d-lui Păcuraru, demisionat. Primim următoarea telegramă: Consiliul de resbel din Constanţa s’a declarat comment a judeca pro­cesul colonelului Polizu şi l’a amâ­nat din causa lipsei, martorilor a­­p&r&ref. D. sub-locotenent Enescu din regimentul 5 dorobanţi ne scrie o scrisoare prin care cere numele persoanei ce a bine-voit a ne spune că D-sa a tăiat nasmunui soldat; se ferește însă d’a ne spune dacă D-sa a comis sail nu faptul, ori un omonim al D-sale. Peste câte­va zile vor apare de­cretele pentru numirea noului per­sonal la spitalele rurale cele noi, cari vor fi inaugurate la 1 Oc­tombre. Rugăm pe onorabilul consilier de higienă al Capitalei să bine­­voiască a-şi transporta atenţia şi pe la malurile de jos ale Dâmbo­­viţei, pe lângă cişmelele ce izvo­răsc pe marginea gârlei. Suntem siguri că nu i-ar con­veni de loc mirosul ce exală mur­dăriile de acolo. Mâine, comisiunea pentru nu­mirile stradelor se va întruni spre a discuta schimbarea numelu­i mai multor strade. Am vrea să ştim când vor ter­mina odată lucrările D-nii mem­bri ai acestei comisiuni ? Ştiri Telegrafice LONDRA, 24 Septembre. —­ Lordul­ Mail al Londrei va pleca la 23 Octom­bre la Viena pentru a vizita Expozi­­ţiunea. St. PETERSBURG, 24 Septembre.— Ministrul de finanţe este aşteptat la St. Petersburg la 5 Octombre. Se va înfiinţa un nou batalion de in­fanterie la Wladivostok. Generalul Gras, inspectorul fabricilor de arme franceze, a primit ordinul „St. Stanislas“ clasa I; mai mulţi ofiţeri francezi din arma ar­tileriei au fost de asemenea decoraţi. ROMA, 24 Septembre.—Se desminte ştirea despre nişte pretinse lupte dintre Ras Mangacha şi Sebhat şi de existenţa vre­unui pericol la frontierele posesiu­nilor italiane. VIENA, 24 Septembre.— Principele de Walles a sosit erl seară incognito. HAGA, 24 Septembre.—Regele n’are friguri, dar de­oare­ce boala de care su­feră întunecă câte­odată seninătatea spi­ritului său, e probabil că Majestatea sa nu va putea să se ocupe de afacerile Statului. Guvernul va lua în curând măsuri trebuincioase pentru a asigura mersul afacerilor. BERNA, 24 Septembre.— Plebiscitul leşinului a dat resultatul următor: 11,928 voturi contra 11,834 au cerut revizuirea Constituției. BARCELONA, 24 Septembre. — Cinci cazuri de holeră s’au constatat la spi­tal. Printre aceste cazuri, două sunt mortale. AWDR­É THEUSIET Dragoste veche Ieri m’am suit pe Parmelan, care’i în vecinătatea mea şi a cărui culme lungă stâncoasă, cu faţa cenuşie argintată, se înalţă drept în sus ca un meterez ciclo­­pean d’asupra Annecyului şi a văii Fier, îmi place cu deosebire muntele acesta. Măcar că’I foarte nalt se poate foarte uşor sui cineva pe el. NI urci aproape trei sferturi mergând numai prin livezi şi păduri. înălţimea lui de 1800 de me­tri se armonisează cu lacul Annecy, pe care î l mărgineşte în partea nordică cu nişte linii elegante cari te fac să te gân­deşti la un peisagiu grecesc. Văile adânci de la baza lui ajută încă iluziei, sugge­­rează vedenii arcadiene. Chiar gingaşu’l nume de Parmelan are ceva antic în­­tr’însa. Trecusem de Locul Veveriţei, de unde începe să se desvolte în toată gloria ei flora alpestră, subt umbra stej­arilor, bra­zilor şi a sorbilor ; culegeam zmeură sel­­batică de pe marginea poteci, când, la o cotitură, zării un turist care mergea îna­intea mea și pe care l-am cunoscut că era un proprietar din preajmă, Francois de Rivaz. E un alpinist înfocat. In fie­care vară de cinci ani îl întâlnesc în Savoia și o dragoste comună pentru mun­te a stabilit între noi relaţiuni aproape prieteneşti. Cât ţine vremea frumoasă petrece într’o casă cocoţată în mijlocul pădurilor, cam d’asupra gâtului de la Bluffy, aşa că din ferestrele lui poate să vază, de o parte, lacul azurat, şi de altă parte, verdea vale Fier. D. de Rivaz s’apropie de al 40-lea an şi fiind­că a rămas flacon poate trăi cum îl place cu averea ce are. De statură mijlocie, voinic, lat în spe­te, cu barba bălană, cu pielea ca un trandafir şi cu ochii albaştri senini a că­ror limpezime onestă nu exclude fineţea, omul acesta galant este una din cele mai plăcute mustre ale tipului savoiard. Are cultură de spirit destul de întinsă, o per­fectă realitate şi, lucru care nu’i rar la oamenii de munte, o comoară de poezie naivă şi de candoare pe care n’a ciunti­­t’o experienţa vieţi. Pe când îl strângeam mâna mi s’a pă­rut că bag de seamă în fisionomia lui deschisă un fel de încurcătură şi par’că o neplăcere deghizată politicos dar nu îndestul. Cu toate silinţele lui ca să fie amabil părea că se gândeşte la alt­ceva o luptă înlăuntrică părea că este între obişnuita’­­afabilitate şi o tainică dorin­ţă de a se ţine în rezervă. In minutele dîntâi furăm într’un fel de răceală supă­rătoare și mă cam căiam acum că m’am apropiat de el, când me pomenii cu Rivaz că’mi zice fără veste : — Me găsești fără chief, nu’i așa?... Iți spun drept că la început nu prea mi-a plăcut că te întâlnesc... Insă tot mai mult mă bucur că te am întâlnit pe d-ta de cât pe alt cunoscut, și fiind­că trebue să petrecem împreună astă­­seară, am sâ’ți spun pentru ce mă sui azi pe Parmelan.. Da, mai bine să’ți spun tot, chiar d’ai râde de mine. Eu crezui de cuviință să protestez, însă el îmi zise: — Oh! nu te apăra !.. Dumneavoas­tră Parisienii nu dați în sentimentalizm, e cunoscut lucru, și după ce vei cunoaș­te istoria mea o să mă judeci cam prea romanțios pentru vârsta mea, dar atât mai rău!... am nevoe să-mi deschid ini­ma... află dar că mă sui în vârf cu spe­ranța să întâlnesc acolo pe o persoană pe care nu am văzut-o de două­zeci de ani și care trebue să se sue astăseară pe Parmelan împreună cu familia sa. * * * Rivaz se roșise pe când vorbea așa și băga­ de seamă în ochii săi albaștri o strălucire dulce. Se opri în loc, rupse o floricică din iarbă, se uită dus pe gân­duri la coama bătută de soare și verde pe unde se zărește casele din Digny, la sclipirea apelor Fierului, la pădurile Bluffy și la munții lacului, pe urmă zise iar: —Persoana aceea este o femee... am iubit-o mult când era de nouă-spre-zece ani... eu aveam atunci două-zeci și douî. Iubirea asta a lăsat în mine impresii aşa de scumpe în­cât azi me sul pe Parmelan ca să mai văd, fie măcar un minut, pe Coletta de la Blonniére care a fost toată ocupaţia şi toată bucuria ti­­nereţei mele. Da! am adorat-o mult şi chiar ea, cred, avea pentru mine mai mult de­cât prietenie. Nu am avut-o nici­o­dată şi cu toate acestea amintirea scurtelor noas­tre ceasuri de dragoste parfumează şi azi vîrsta mea coaptă ; chipul Colettei s’a restrîns peste tot peisagiul pe care ’l admirăm noi din locul acesta. Culoa­rea lacului ’mi aminteşte albastrul schim­bător al ochilor săi; jocul soarelui pe apă ’mi spune zîmbetu’i atrăgător. Mun­tele întreg, cu verdeaţa lui, cu lumina lui, cu coloraţiile lui, cu mirosul de iarbă cosită, mi se pare că s’a pătruns de far­mecul tulburător care emana din per­soana Coletti şi din pricina asta vin cu drag aici în fie­care vară. Eram vecini de ţară. Ea şedea nu de­parte de Bluffy, la Alex, într’o casă jumătate casă de moşie şi jumătate cas­tel, care stă şi azi în picioare şi la a cărui terasă nu pot să mă uit fără să nu mi se strângă inima. Familiile noas­tre se vizitau şi după ce eșise Coletta din schitul de la Chambéry unde învă­ţase, ne întâlneam des, din pricina liber­­tăţei pe care o are omul la ţară. Când am văzut’o pentru întâia oară era într’o dupe amiază senină din Septembre, toc­mai ca şi azi, şi ’mi aduc aminte toate amănuntele din ziua aceia ca şi cum s’ar fi întâmplat­ ieri. Un prun gros îşi pleca rămurile deasupra porticului casei sale şi, de fie­care parte a pragului erau tufe de fursil încărcate cu buchete de clo­poţel roşii. In picioare, în mijlocul um­brei acesteia de verdeaţă, Coletta, în ro­chie roză, cu capul pe spate, ţinea şor­ţul întins ca să primească prunele vio­lete pe cari un ţăran cocoţat în prun le scutura jos. Cambrura taliei ei mlă­dioasă, mişcarea graţioasă a gâtului şi a umerilor, rotunjimile începătoare din corsagiu, albeaţa braţelor ei „pe jumă­tate goale. ....Nu, nici o dată n’am să uit dulcea tulburare ce ’mi-a pricinuit vedenia asta. Căscai ochii, simții o căldură dulce în vine și simțiam atâta apăsare în­căt nu puteam vorbi. Coletta băgă de seamă tulburarea mea, zâmbi, se roși, pe urmă fugi ca să dea de știre părinților săi... Mai târziu o văzui iar. Era la pian, în salonul întunecat, și cânta cu un glas limpede un cântec mic de amor din vea­cul al opt­spre­zecelea, a cărui melodie simplă îmi străpungea inima şi care în­cepe ast­fel: „Stânci neapropiate—ce fericite sun­teţi—că nu ştiţi—ce’s chinurile amoru­lui....“ Cum ne-am iubit, nu mai ştim Nici o întimplare însemnată nu arătă pro­gresele acestei patimi care se născuse. Ea fu opera înceată şi ascunsă a cea­surilor şi a zilelor. Simţiam fericire că suntem împreună, că ne uităm unul la altul pe tăcute sau că ne ascundeam tulburarea, vorbind verzi şi uscate şi nici­o­dată nu ne-am mărturisit unul al­tuia că ne iubim. Simţiam un fel de pu­doare ca să profanăm dragostea asta tainică cu un cuvânt sau cu un gest prea expresiv. Ne mulţumiam să ne ui­tăm în ochi şi schimbul acesta făcut de priviri mărea şi mai mult voluptatea. Ş’apoi, mamele noastre, ca femei cu min­te, nu ne pierdeau din ochi. Pasiunea mută pe care o trădau ochii mei şi ro­­şirea mea fără veste când era Coletta lângă mine, le deschisese ochii negreşit şi fiind­că eram prea tânăr pentru ca să se poată gîndi cine­va ca să ne însoare, fiind­că, pe de altă parte, familiile noa­stre aveau alte vederi şi alte planuri, ne lăsau foarte rar singuri. Suprave­gherea aceasta strînsă, unită cu stîn­­găcia a doi tineri, a căror inimă era tot aşa de sfioasă şi cinstită pe cât era dra­gostea de arzătoare, nu ne dete pas să cădem în beţia simţurilor, însă ne în­tări iubirea. Rezerva pe care ne-o im­punea, ne făcea mai intuitivi și mai in­genioși ; îndoia flacăra privirilor noastre, furișa bucurie a strînsorilor de mâini. Iubirea asta nevăzută arse ast­fel în tăcere vreme de opt­spre­zece luni; pe urmă, sau că băgaseră de seamă că Co­letta era vecinie preocupată, sau că gă­siseră de cuviință să rupă o intimitate care putea ajunge primejdioasă, de­odată, D. și D-na de la Blonniere hotărîră să părăsească Alexul și să se întoarcă la Lyon unde aveau interese. Hotărîrea asta fu așa de repede luată și împlinită în cât eu aflai abia în ajunul zilei ho­­tărîte pentru plecarea Coletti și a pă­rinților săi.* * * încremenit, cu durerea în inimă, ză­păcit, fugii d’acasă ca un nebun și tot în fuga, ajunsei la Alex. Gâfâiam când intrai în galerie, unde întilnii pe Co­letta așezând într’un cufăr, ajutată de o servitoare. Când îmi auzi pasul întoarse capul și o podidi plânsul când mă văzu cât eram de prăpădit. — Adevărat e că pleci mâine? în­gânai eu. — Da, plecăm la Lyon, îmi răs­punse ea. — O să stați multă vreme acolo ? — Nu știu... Tata vorbește că să ră­­mâie în Lyon până când își va isprăvi învățătura frățiorul meu. — Va să zică­., s’a sfârșit... Trebue să ’ți zic adio... —­ Da... murmură ea vârând capul în geamantan ca să n’o văd că plânge. Eu singur mă stăpîneam cu multă greu­tate ca să nu încep să țip și să plâng. In ajunul despărțirei acesteia crude a­­veam atâtea lucruri de spus și nu pu­team vorbi. Nu puteam să’i spun Co­letti de cât vorbe fără nici un rost, din pricina blestematei de slujnici. In sfîrşit Coletta îmi pricepu chinurile, i se făcu milă de mine, și, sculându-se: „— Am pus la o parte câte­va cărţi pentru d-ta... Vino să ţi le dau ! îmi zise. Intră în odaia sa a cărei uşe se des­chidea în galerie, intrai dupe dînsa şi

Next