Adevěrul, iulie 1891 (Anul 3, nr. 872-900)
1891-07-22 / nr. 892
X ANUL III. — Nr. 892. NUMERUL 10 BANI EDIŢIA A DOUA i abonamentele Încep la i şi îs ale fiecărei luni ţi «o plătesc tot-d’a-cua ’aurite In Boeureşti la casa Administraţiei Din Judeţe ţi Străinătate prin mandate poştala Un an In ţari 30 iei; In străinătate sosease luni , 15 . , , 25 Trei luni , 8 . , 13 Un numfir tir Străinătate 15 ban) MANUSCRISELE NU SE 'NAPTEAZA să te fereşti, Române! de emii strein în casă. T. Alexandri. LUNI şi MARŢI, 22, 23 IULIE 1891 NUSIERIIL10 BANI anunciurileÎn BUCUREŞTI ţi JUDEŢE se primesc: NUMAI la ADMINISTRAŢIE. Orin STRllNETATE, direct la administrație și la toate Oficiile de publicitate. Anunciul! la pagina IV....................0.30 b. linia 1 1 , III...... 2.1 Insert!unele ți Reclamele 3 lei rândul. % LA PARIS, ziarul se găsește de vânzare cu numărul la ltotenl No. 117, Boulevard SL-MIchel* UN NUMER VECI 2 - iei lei rí-:,"". _----- -- ..... - . ' ■ ; ■■■■■■: ...----- ___________f. . - . f ADMINISTRAȚIA I ~ * “—""" --------- ■ '' ■ ■ • - ■ ■■ ■ ik t.".." * ".............. —*-'“ftp- y ,',**■ ■ ■■ -____I Director politics ALEX. V. BELDIMANÜ m,-nSn£A if p—BWlllllllff II—W lliTJI Dinastia se duce EFORIA SPITALELOR CIVILE RESPUNSU MAGHIARILOR Sănătatea lui Wilhelm II DIN CURTEA-DE-ARGES GRATIE LACRIMILE JE AM Bucureşti, 22 Iulie 1891. Dinastia se duce Astăzi simt mai multă greutate pentru a urma şirul aprecierilor mele. Cauza este că trebue să vorbesc de o femee, de Regina Elisabeta. Vina însă nu este a mea; dacă Regina s’ar fi mărginit în rolul ce se cade unei femei, unei soţii a Regelui, nu m’aşi fi crezut în drept de a amesteca numele ei în nişte aprecieri politice. Dar aci nu e vorba numai de cestiuni de ordine privată; incidentul Ferdinand Văcărescu a produs o mare sensaţiune; el a fost şi este comentat într’un mod foarte viu de presa noastră, ba chiar de toate ziarele străine. Numele Reginei a fost şi este direct pus în cauză. Sunt dar silit la rîndul meu de a lăsa la o parte orice sfială şi de a cerceta poziţiunea Reginei faţă cu proiectul de căsătorie în care dînsa a jucat un rol covârşitor. Este ştiut astăzi de toată lumea că relaţiunea amoroasă între principele Ferdinand şi D-ra Văcărescu n’a fost una din pasiunele cele subite, cari lovesc inimele tinere ca un trăsnet, ci un roman ale cărui peripeţii s’au desvoltat încetul cu încetul sub ochii, ba chiar sub ocrotirea Reginei. Fiind astfel, oricine este în drept a se întreba: „Bine a făcut M. S. favorizând o asemene relaţiune în Palat, fără a se convinge mai dinainte dacă rezultatul final putea fi onorabil pentru ambele părţi ?“ Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât defavorabil Reginei, în urma celor întîmplate. Datoria Majestăţei Sale, ca Regină şi ca femee cinstită era de a observa cele ce se petreceau împrejurul ei şi de a opri de la început desvoltarea romanului, până în ziua când Regele, şeful familiei, ar fi fost pus în cunoştinţă. Astfel ar fi trebuit să procedeze orice mamă de familie care se respectă, necum o Regină care nu putea să nu cunoască urmările grave ce poate avea o relaţiune amoroasă a unui principe moştenitor în mijlocul Palatului. §M. S. n’a procedat astfel, cu o uşurinţă neertată, a ocrotit şi a înlesnit romanul, făcându-şi o jucărie din simţimintele unor tineri şi, ce este mai odios, din onoarea unei fete. Da! Repet cuvîntul, din onoarea unei fete, căci, orice s’ar fi întîmplat, presupunând chiar relaţiunile cele mai ideale, nu se poate contesta că reputaţiunea D-rei Văcărescu este grav compromisă. Şi de cine este compromisă ? De Suverana Ţărei. Este uşor de a zice cu dinasticii şi linguşitorii: „Ce faceţi atâta zgomot? Căsătoria nu va fi; Ferdinand va uita precum au uitat şi alţi tineri de vârsta lui şi iată tot!“ Foarte bine, D-lor curtezani! Dar faptul rămâne şi autorul intelectual şi moral — sau mai bine — imoral al faptului este Regina Elisabeta. Morala n’are două feţe. Ea nu se schimbă după înălţimea sferelor. Ceia ce este imoral în colibă, este imoral şi în Palat. Mai mult încă, imoralitatea din Palat este mai primejdioasă, căci este în vază şi servă de pildă. In zadar oficioşii şi curtezanii vor voi dar să cocoloşascâ afacerea, incidentul Ferdinand Văcărescu a ridicat valul ce acoperea nişte lucruri nu tocmai curate, ce să petrec la Palat. A sunat ceasul ca opinia publică se aprecieze aceste lucruri precum merită. De altmintrelea cele petrecute de vr’o lună încoace nu reprezintă de cât ultimul incident al scandalurilor ce urmează de câţiva ani încoace în culisele Palatului. Acest incident a făcut mai mult zgomot de cât celelalte numai fiindcă a avut oare-cari urmări politice şi a pătruns în public. Dar câte scandaluri nu s’au ivit cari au rămas necunoscute sau cunoscute numai de un cerc de iniţiaţi? Nu m’aşi mira dacă, după un timp oare care, areşi vr’o broşură destul de picantă sub titlul: Culisele Palatului regal din Bucureşti. Atunci amatorii de istorioare picante, de tot picante, vor avea ce ceti. Nu e aci locul de a intra în asemenea amănunte. Las unui condeiu mai ager şi mai îndrăzneţ descripţiunile cronografice ale tablourilor vivante şi ale altor petreceri şi mai tainice. Un lucru însă nu -l pot trece sub tăcere: acest lucru este că D-ra Văcărescu nu este prima D-ră de onoare care a eşit compromisă din Palat. Şi este chiar de mirat cum unele au eşit cu bine, când te gândeşti la viaţa ce o duc în mijlocul unei atmosfere nesănătoase. Cui incumbă răspunderea acestei stări de lucruri, dacă nu Reginei ? Dovadă este limbagiul unor ziare dinastice, cari nu s’au sfiit a aminti de D-na de Pompadour. Eu cred că aceste ziare răii au făcut, căci pentru a avea un Trianon, ar trebui să avem şi un Ludovic al XIV-lea şi Dumnezeu ştie că Carol I nu se aseamănă nici în această privinţă cu Regele Soare. Adevărat este însă că de câtva timp rusul joacă un mare rol în Palatul regal. Pe lângă politica Regelui este şi politica Reginei. Şi această politică nu există numai de eri. îmi aduc aminte de o scenă petrecută acum 5 ani la Sinaia, când principele de Battemberg fusese detronat şi trimis de conjuraţii bulgari într’un vapor de a lungul Dunărei spre Reni. Atunci Regina alergă în cabinetu! Regelui şi ceru cu energie ca să dea ordin corăbiilor noastre de reboia la Galaţi de a opri vaporul bulgar. Inchipuiţi-vă urmările grave ce ar fi avut o asemene intervenţiune armată. De aceea nu m’am mirat când am citit într’un ziar că, unul din miniştrii actuali voind să ’i arate imposibilitatea căsătoriei lui Ferdinand cu D-ra Văcărescu, Regina ’i ar fi respuns: „Vom schimba treizeci de ministere, dar lucrul se va face!“ Aşadar, pe lângă literatură şi romane, M. S. Regina face şi politică. Mi se va obiecta poate că aceste apucături nu sunt primejdioase, pe cât timp ele remân fără rezultat practic în faţa voinţei Regelui şi a miniştrilor săi. Se poate, dar ce ar fi dacă, cu timpul, s’ar găsi politician! cari ar îmbrăţişa politica Reginei ? Nu râdeţi! Asemenea lucruri s’au văzut pretutindeni, de ce să nu se poată întâmpla şi la noi ? Afară de aceasta Regele este şi el muritor ; mâine se înbolnăveşte şi moare. Ce fac dinasticii noştri cu pricipele Ferdinand ascultând de sfaturile romanticei sale mătuşe ? Nu-i aşa că perspectiva ar fi frumoasă ? Un alt Rege strein şi nul şi o regină..........lunatică! Stabilă şi înrădăcinată Dinastie, nu e vorbă. Să le fie de bine acelora cari au adus-o şi cari o susţin ! Din fericire Ţara veghiază. Ea ştie astăzi ce cântăreşte Dinastia. In curând, mai curând de cât se crede, ideile democratice şi republicane vor lua un avânt atât de de mare, încât toate aceste turpitudini monarhice vor râmâne numai ca un vis răi al poporului românesc. dunăreanul Din cauză că Agenţia Română ne trimite totdauna telegramele târziu, suntem Croiţi a le publica, d’aci înainte la pagina III. Eforia spitalelor civile In urma inspecţiunei făcută spitalelor de către D. Ministru L. Catara iu, D niî Ephor i s’au hotărît se indrepteze răul. Procedeul ce întrebuinţează e însă din cele mai nenorocite. Observaţiunile Ministrului, deşi sunt bazate pe cele ce D-sa a văzut la intendenţii şi sub-intendenţii spitalelor, n’au înţeles însă ca ele să lovească direct pe aceşti slujbaşi inferiori. Ei bine, Ephoria a început să isbească direct in aceştia înlocuindu’i cu alţi favoriţi, şi îndreptarea râului să resumă aci. Să mai adăogăm încă, că onor Dnii Ephoria au dormit întotd’auna pe pat de flori lăsând la voia întimplărei pe bolnavi. Postul de inspector înfiinţat pentru D. Brezeanu, naşul primului Ephor puritanul N. Blaremberg, numai de căpătuială. D. Brezeanu n’a eşit însă din poftele finului său, şi inspecţiunile ce se făceau nu erau decăt să controleze personalul medical, dosare, condici de presenţa personalului, etc., dresând in urmă nişte rapoarte absurde şi neîntemeiate, în contra medicilor şefi. D. Inspector putea să ia mai curând cunoştinţe relative la controlul administraţii spitalelor, bucătărielor etc. de căt să judece competinţa medicilor îmbătriniţi in serviciul spitalelor. De câte ori nu s’a văzut D. Inspector trecând prin curtea spitalelor, unde se aflau murdării şi apoi intrând prin coridoare şi saloane unde era ameninţat să ’î cadă tavanurile în cap, fără să observe aceste rele sau să întrebe vreodată pe bolnavi ce mănâncă, şi numai pentru a merge direct în cancelariile serviciului, pentru a căuta prin mijloace nedemne, cercetând de infirmiere se vadă dacă medicii îşi fac visita în regulă sau dacă bolnavii seara sunt contra visitaţi de medicul de serviciu. Trebue să ştie D niî Efori şi in special D. Inspector al spitalelor că datoria D-sale era să se încredinţeze altfel de soarta bolnavilor, lăsând la conştiinţa medicilor care şi-au luat locurile prin muncă, se vadă de atribuţiunea lor specială. D. Lascar Catargiu care a văzut însuși în ce stare primitivă sunt spitalele, şi care a dat semne de devotament bolnavilor ce au recurs la asistența publică, sperăm că va face dreptate vindecând cu modul acesta, o rană ce s’a agravat printr’o administraţiune ale cărei operaţiuni s’au îndreptat în alte direcţiuni, deturnând cu modul acesta scopul nobil şi umanitar al donatorilor acestei instituţiunî. Argus Sănătatea luî Wilhelm al ll-lea Incidente grave pe bordul Hohenzollernului.—Scene de delirium tremens Berlin 29 Iulie. Cu tot ordinul dat în numele împăratului de a se ţine secrete incidentele cari s’au întâmplat pe bordul Hohenzollernului, ele au fost relevate şi putem da o relaţiune complectă. Regimul, pe care D-rul Leuthold îl recomandase împăratului, produsese o astfel de reacţiune, încât rezultatul ei fusese o adevârată toropeală fizică şi morală a împăratului. Doctorul reveni atunci asupra prescripţiilor sale şi permise împăratului să facă un uz moderat de injecţiile de morfină şi în acelaş timp îl autoriză a bea, tot moderat, bere de Nüremberg. Wilhelm II-lea nu urmă sfaturile medicului său şi începu să bea iar, îndoind şi întreind numârul litrului permis. Din seara dintâiu, împăratul se îmbătă cu desăvârşire şi atunci se petrecură scenele ciudate, cari au motivat notiţa Monitorului despre o cădere a împăratului. Wilhelm II-lea se urcase pe punte şi luase comanda Hohenzollernului El ordonă sa iasă la larg şi, în contra sfaturilor piloţilor, el puse vasul să ia iuţeala maximă. Atunci începură niște manevre nebune. Imparatul ordonă să se pavoaseze Hohenzollemul cu toate pavilioanele bordului, de la stindardul imperial, până la drapelele semnale, puse să se tragă salve; ordonă de mai multe ori să i se facă onorurile de muzica primei divizii a flotei, puse să se dea focuri de artificii. Aceasta ținu toată noaptea In timpul serei Imparatul schimbase de trei ori uniforma, îmbrăcându-se pe rând ca amiral german, ca amiral englez și ca amiral italian. La o observație, pe care ’l-o făcu respectuos un tenor locotenent de marină, cum că mateloții sunt prăpădiţi de oboseală. Imparatul avu un acces de furie şi lovi pe ofiţer în faţa întregului echipaj. Nenorocitul acesta, numit Schroeder, se retrase în cabina sa şi îşi zbură creerii. Mateloţii, indignaţi, se revoltară şi, din ordinul împăratului, fură znopiţi în bătăi şi puşi în fiare. Scena aceasta se sfârşi abia la orele patru dimineaţa, când împăratul se coborî în sala de mâncare. Joi seara împăratul care iar se îmbătase, căzu de pe puntea comandantului, îşi zdreli picioarele şi se răni destul de serios la umor Se asigură că această cădere nu este rezultatul unui simplu accident, ci al resbunărei unui matelot. In urma acestor incidente grave s’a decis că voiajul împăratului să fie scurtat și ca întoarcerea să se facă îndată ce starea împăratului o va permite. Vineri s’a dat un ordin de zi echipagiului Hohenzollernului, prin care i se poruncea, sub cele mai grave pedepse, ca să nu spue nimic din incidentele petrecute pe bordul iachtului imperial. v.'*? / HsV. xr RESPUNSUL MAGHIARILOR la MEMORIUL STUDENŢILOR ROMÂNI Românii maghiari şi naţiunea maghiară este titlul acestui răspuns. Să ştie că îndată după ieşirea memoriului românesc, studenţii maghiari au hotărât ca să dea răspuns, prin care să doboare toate calomniele şi minciunile studenţilor români. Iar inaugurarea acestui respuns s’a făcut prin arderea memoriului românesc pe pieţele publice din Budapesta şi Cluj, ardere, asupra căreia ziarele streine, şi mai ales cele franceze, s’au pronunţat într’un mod puţin complesent pentru gradul de cultură al vecinilor noştri de peste Nisa. Memoriul românesc ieşise într’un timp când opiniunea publică din Ţară şi din streinatate era deja alarmată în contra Maghiarilor. De aceia am şi înregistrat primirea lui simpatică în toată Europa, şi la toate naţiunile, exceptând fireşte pe Maghiari. Bărbaţi de stat, savanţi, presa şi mai ales tinerimea universitară s’au pronunţat deja în procesul dintre noi şi Maghiari. N’am auzit, nici citit, nici o opiniune nefavorabilă cauzei mari, pe care studenţii noştri au susţinut-o cu un zel ne maipomenit şi pe care continuă încă a o susţinea. Din contra, seria lungă de scrisori de încurajare şi de simpatie ale studenţilor naţiunilor mari şi culte către studenţii români a venit să întărească în toate inimile convingerea, că cauzele mari, ideile liberale şi naţionale vor găsi în viitorii conducători ai Europei, susţinători fervenţi şi propagatori hotărâţi. In mijlocul acestei simpatii pentru cauza fraţilor noştri din Transilvania şi Ungaria scot studenţii maghiari răspunsul lor. E această împrejurare un moment epocal în viaţa poporului românesc. De 25 de ani Românii gem sub jugul cel mai ticălos din câte pot dovedi naţiunile ce se pretind culte; de 25 de ani vocea lor, care reclama mereu dreptate şi lumină, a fost înăduşită şi—o mărturisim cu durere—nu trecea graniţele ţărei, în care se jeluiau. Toate căile prin care ar fi putut străbate în Europa tânguirile lor, le erau închise şi presa maghiară vorbea de acele 3 milioane de Români, ca de o turmă de dobitoace sau ca de un element trădător al patriei Maghiarilor, singurii cari rămaşi din ceatapribeagă a Turanilor, sunt chemaţi a ţine ordine şi a propaga cultura occidentală în Orient. Cine nu-şi aduce aminte de alarma dată de presa germană în contra Maghiarilor ? Cine nu ştie marea agitaţie în care pusese tirania lor România întreagă, atunci când tinerimea noastră universitară îşi ridică glasul ei răsunător în această cestiune ? Rezultatul acestei lupte îl cunoaştem şi suntem mândri de el. Aşadar cestiunea română pe care Maghiarii au ascuns-o atât de mult a ieşit la ordinea zilei. Ea e agitată mereu şi duşmanii naţionalităţei noastre sunt siliţi să se justifice în faţa Europei de barbaria lor. Cauza română dar continuă a se discuta şi ea câştigă în importanţă cu atât mai mult, cu cât ea e desluşită sau încercată de a fi întunecată de chiar duşmanii neamului românesc. Memoriul studenţilor maghiari,—o spunem în toată sinceritatea şi cu o mândrie pentru cauza fraţilor noştri subjugaţi— desluşeşte cauza română. Citeşti cu oarecare satisfacţiune cum Maghiarii înşişi recunosc vitalitatea mare a poporuui românesc, cum ei singuri mărturisesc că Ardealul e leagănul naţionalităţii noastre şi cum Românii din Ardeal sunt aceia care propagă cultura în principatele române, care gemeau sub mâna neîmpăcată a Fanarioţilor, a timpurilor de tristă memorie. E adevărat că Maghiarii îşi atribue lor meritul de a se fi propagat această cultură. Dar de la vorbe şi până la dovezi e încă mult. Şi dacă memoriul românesc zicea numai în treacăt că această cultură se datoreşte Vienei şi Romei şi Saşilor din Ardeal, va fi treaba fraţilor noştri de peste munţi a dovedi Europei că lucrul stă aşa şi nu altfel. Urmărind şirul răspunsului maghiar te isbeşti—acolo, unde e vorba de justificarea actelor de tiranie—de o perfidie, proprie acestei rase. După ce îşi fac laude de susţinători de o mie de ani ai statului maghiar .