Adevěrul, iulie 1903 (Anul 16, nr. 5000-5029)
1903-07-02 / nr. 5000
ANUL I, No. 23 REDACȚIA: strada Sărindar So. 11 soraimuri com la Jo. 5000 al Ziarului »AIMVERSZI«« APA SSEEC EIE CARE MINȚII Educația literară Există o literatură educativă, sau mai bine, are literatura această menire de a ne educa ? Desigur,— depinde numai de modul cum înțelegem și pretindem această educație, în domeniul imens al literaturei. Arta în genere fiind călăuzită de esențialele frumosului, și cum educația este și ea o chestiune delicată bazată pe și mai delicate principii estetice, se înțelege de la sine că în special literatura are o înrîurire moralizatoare asupra noastră. Cultivarea senzațiilor sufletești, înfrumusețarea sentimentelor intern-omenești, perfecționarea culm iază cîteva din importantele sisteme pedagogice pe cari le experimentează literatura. Insă în educație se încape ....«oficialitatea» și în materie de «morală» mai cu seamă avem pe așa zișii «comisari-moralizatori»— și iată-l pe impermeabilul Carnero dînd povețe «la mici și la mari», încît din pricina acestuia opere de înaltă valoare literară sînt cenzurate, dacă nu boicotate cu totul. Dar nu vorbe — ci fapte. * * * Dămăzi s’a jucat la Iași, în scop filantropic, un spectacol de «vară» — o reprezentație alcătuită din declamații și cîtea se oferi publicului silit a sta în sală în timpul unei superbe nopți de Mai, o mai variată distracție. Mărturisesc că n’am asistat la acest spectacol pentru a contribui la «bine-facerea» inițiată de cîțiva caritabili, și nici pentru a mă amuza — teatrul pentru mine nefiind o distracțiune—ci m’am dus numai, atras fiind de ceea ce între altele mai anunța afiptul teatral: Conu Leonida față de reacțiune. Și aici o paranteză. La Iași Caragiale e cu desăvîrșire exclus din repertoriul teatral, nu însă și de pe programul tipărit al stagiunilor teatrale din ultimii anî. S’ar părea că operile eminentului dramaturg sînt interzise , oare din cauză că sunt opere de o incontestabilă" valoare literară ? Mai știi! Dar aceasta e o chestiune de lungă și interesantă discuție — și rămîne pentru o altă ocazie. Ceea ce țin să mai amintesc e că de cîțîva ani în șir nu s’a mai jucat la «Național» nici una din piesele maestrului, încît am profitat de ocazie și m’am dus s’ascult pe «Conu Leonida» care acum a reapărut pe scena unui teatru particular. * * * * Eram cu un prieten care ca și mine venise din acelaș motiv : intențiunea de a asista la «Conu Leonida» care a găsit un vehement interpretant în d. C. Penel, artist al Naționalului» din a doua capitală a țărei. După spectacol ne întîlnim cu o familie care asistase la teatru în scop... «filantropic» după cîteva vorbe schimbate aflăm îndată că doamna este absolut indignată de prea puțina cuviință de a se juca în fața unui public cult și de elită — oh elita ! — o asemenea piesă «imorală» cum e Conu Leonida — pe cînd domnișoara, o dudue drăguță și, cu o bogată cultură de «pension», se simțea foarte jenată și nu-și putea explica ceea ce ne provocase — pe mine și pe camaradul meu— să facem ’comentarii iîaritabile în urma originalului Conn .Leonida. Singur faptul că acest Corn Leonida apare în costum de noapte a făcut pe doamna să taxeze piesa de «imorală» și pe duduia s’o califice «o simplă clovnerie lipsită de spirit». * * * Acesta nu e un caz specific asupra modului cum se apreciază operile literare. E bine știut că chiar în cercurile culte mulți părinți de familie interzic copiilor de a citi romanele lui Zola, judecind operile acestui celebru naturalist drept scrieri pornografice. Așa, personal știu un caz că într’o familie modestă— dar prea «modestă» — o domnișoară a fost aspru mustrată pentru «imoralitatea» ce a comis citind Germinal, pe cînd domnul care-i procurase cartea a încasat a mare observațiuni pentru aceeași «imoralitate» gravă. E Cariera care critică literatura naturalistă din punct de vedere:... pornografic, pe cînd pe de altă parte generația tînără poate citi «oficial» scrierile cele mai palpitante și mai senzaționale cari sînt cu totul opuse cerințelor bunei educațiuni. Un alt caz: mi s’a întîmplat să văd pe un «soț fidel» bun tată și cetățean respectabil, acuzînd pe un tînăr pentru «imoralitatea» ce a avut-o aducînd în casa sa scrierile lui Schopenhauer. Nu doară că domnul acesta s’ar fi temut ca nu cumva să se resfrîngă pesimismul filozofului german asupra unor mal-nbri din familia S3, om nil! Dar domnul siluise alege cartea și găsi «obscene» pasagiile despre «amor», «sexualitate» ș. c. 1. Țiu să mai complectez portretul acestui «moralist», amintind că nota-i caracteristică consta în a-și permite picanteriile și aluziile pornografice la orice împrejurare. Asta, da—Schopenhauer imoral ! O întîmplare la care am participat personal a făcut să aud pe o tînără doamnă exclamînd cu uimire cînd zări la mine «Sonata lui Kreutzer» a lui Tolstoi. — «Cum ? ! Astfel de cărți citești, d-le ? Și le mai porți cu d-ta ?! Te credeam mai modest ! !.». Tînăra doamnă era o absolventă cu diplomă a pensionatului «Notre-Dame de Sion» — pensionat excluziv dedat bunei educațiuni. * * * Este foarte ciudată forma sau felul cum persoane cu oarecare cultură modernă sau enciclopedică, se pronunță asupra operilor naturaliste. Pentru unii școala naturalistă în artă nu reprezintă decît imoralitatea și de multe ori pornografia. Asta îmi mai amintește de o exclamație ce am auzit-o la o expozițiune oficială a elevilor de la Bele-Arte. Printre diferite desenuri, pastele și peisaje se mai aflau în sala de expoziție cîteva lucrări în pictură, nudurî — studii în diferite pozițiuni după natură. Examinînd aceste lucrări, am auzit pe o doamnă apreciind astfel un nud—un studiu de lampă: — «Ce rușine !»... Așa judecate, operele de artă naturalistă rămîn condemnate— sub pretext că sînt imorale. De ce e imorală «Sonata lui Keuzer» a lui Tolstoi și nu e imorală cea mai oficială carte de fisiologie ? A, pentru că ultima este o lucrare oficială și științifică !• Aceste aprecieri aparțin unor persoane, sau prea despotice, sau de multe ori lipsite tocmai de bună creștere și educațiune, pentru că acela care e bine educat și adaptat culturei este pe deplin conștient de moralitatea literaturei, element care constă în și prin sine însuși. De aceea nu au nici o valoare literară sau chiar educativă operile scrise pentru «fete de la 15 la 20 ani» sau pentru «tineri de la 18—21 ani», cum văd... anunțate în cîteva cataloage literare din străinătate. Ci scrieri ca cele ale lui Tolstoi, Zola, Strindberg, Suderman Gorki și alți reprezentanți ai școalei naturaliste, sînt și rămîn opere cari înobilează și perfecționează sentimentele omenești. Pe aceștia să-î citiți și să-î adorați—în ciuda lui Carnero Iași, Iunie 1903 C. Săteanu DIN SPAȚKf De sus, din depărtări nemărginite, Din albele castele de mărgean, Ce ard etern, sub soarele-titan, Eu am căzut, pe brațele ți iubite, Copil iubiți Eu șoim ușor, stăpînitor în haos, Stăpîn pe cer, pe aer și lumină, In fața ta, — himerică regină, — M’am prăbușit, din gol plin de repaos, Adînnc rănit Aripa mea, s’o vindeci de durere,— Să te ridic, pe ea, în înălțime, — Ceream, acum... Și nu m’auzea nime.J Voiai să vezi o pasăre cum piere, Sub ochiul tăui. Dar ochii mei ’ți-au fulgerat privirea, Și tristu'mi țipăt te-a ’n pietrit de groază. Tu m’am lăsat, — biet pasăre bolnavă, — Să mor privind, de jos, nemărginirea : Imperiul meu! Trecură zile lungi, neisprăvite; In jurul meu toți corbii dau ocol! Sburau, de-asupră’mi, pasările stol, Rîzînd de dragul jertfei părăsite . De moartea mea ! Dar s’a ’ndurat lumina cea de sus, Mărețul Soare, facla Nesfîrșirei; — Mî-a ars cangrena neagră a iubirei Și m'a ’nălțat, din ce în ce mai sus, Din fața ta ! Acum, din nori, din albastrele’mi castele Ce ard etern sub razele de soare, In van privirea’mi vrea să te măsoare... Nici nu te văd. In umbra umbrei mele Tu ești atom în ! Tu, copil, ce-ai vrut ca eu să mor, —f Eu șoim ușor, pierdut în cer senin, — Rămîn, pe veci...! Eu nu mă mai închin Figurei dulci, dar palide, de om . Eu, sbor., Gh. Silvan Spiru Prasin Afară de aceasta, d. Spiru Prasin a colaborat la diverse publicațiuni ca: „Opinia“, „Lumina“, „Archiva“, etc. Ziarist de talent, a scris aricole cari au avut răsunet, asupra evenimentelor politice. Actualmente e prim-redactor al ziarului „Evenimentul“ din Iași. _________________________________________ _____ Și a facut studine la Galați și Iași. A fost clasificat primul la bacalaureat și a urmat Universitatea din Iași. Din școală a scris versuri h limba franceză, pe cari le-a trimes lui Suly Prudhomme. Acesta i-a prezis printr’o scrisoare un viitor frumos. Scrieri: „Ceea ce nu moar.“, dramă; „Miriam din Magdala“, pentalogie ; „Irozii“, suira socială, (în colaborare cu d. E. Herovanu) ; „Mioara“, compie în 3 acte, (în colaborare cu George Volenti); „Calea Robior“, admirabilul roman publicat în foiletonul „Adevărului“. Ifiriam im Jregdala — Actul al doilea, scena V — Femeile se dau în lături cu destul prefăcut. Lectica a străbătut scena des curmezișul și s’a oprit subt platană. Mișcare pitorească. O sclavă lasă hainele și falduri, alta mișcă apărătoarea, a treia pregătește vasul de mirodenii. Miriail vorbește cu Azail, a cărui admirației încîntă. Miram.— N voi aștepta și ei.... și df ce-ai venit spre mine, cînd toți se depărtați ? Azail.— Fiindcă ești frumoasă. Miriam (rîde)— Pricina e puternică Dar, pare-mi-se, tinere vlăstar al cîmpurilor, că ești șiret ca un curtean. Azail.— Nu, apleacă-te în oglinda lacului și te privește. Miriam.— Ochii tăi sînt mai limpezi. Azail.— Nu vorbi astfel, pe gazelele și căprioarele Libanului, nu trezi iubirea Frică’mi-e să nu vie de la sine. Intîia femee.— Azail 1 Minam.— Te strigă. Azail.— Nu. Minam.— Ți-e frică de iubire? Intîia femee.— Azail . Minam.— Ascultă, te cheamă. Intîia femee.—Azail, fii înțelept. Femeea ce-ți vorbește e spăimîntătoare ca moartea. Azail.— Mă tem de iubire, căci iubirea e puternică, cum e și moartea. Vocea lui Isus (din depărtare,).— Iubirea e mai puternică decît moartea. Azail.— Vine ! Vine ! Vine! Copilul.— Vine. Mulțimea (își așterne mîinele și mișcat ramurile de finic). Hosanah, fiule al lui David! Scena Vi Cei de mai ms: Isus, loan și Petru (Din zarea lacului apare o barcă. Isus e îmbrăcat în mantaua albă de saducea. El în picioare, pe cînd cei doi apostoli vîslesc. Luna, care se ridică de după colină,— așa că acum e încă nevăzută— auzește lacul și trimete raze pe fața lor. Petre și Ioan coboară întîi, leagă barca, ajută pe Isus să pășească pe țărm și-i fac loc prin mulțimea, care-i aclamă cu putere). Mulțimea.—Hosanah, Hosanah. Domnul lui Israel! Copilul (căutînd să-și facă loc).—Hosanah, soarele lumei. Petru.— La o parte, copile. Isus.— Petru, lasă să vie copiii spre mine. Ei sînt înțelegătorii. In visurile lor ei zăresc împărăția cerurilor, iar Tatăl meu a ales capetele lor fragede drept chezare că Israel va păstra legea — și s’a îndoit de patriachi și de profeți- Fiți ca dînșii, căci Fiul omului își pune mărirea pe mărturisirea buzelor nevinovate în fața popoarelor. Copilul:— Doamne, tu care ești mai mare de cît profeții, bine-cuvintează nevoia și văduvia mamei, ca să ne poată crește. Bine-cuvintează-mă și pe mine, să-î fiu veșnic drag ! Isus (zîmbește și-i pune mîna pe cap)— Să-ți fie viața lină, cum gîndul ți-e curat. (Către mama, care se apropie cu alți patru copii) Adevăr îți zic ție, femee, că în împărăția cerurilor aceste cinci capete bălte înseamnă mai mult decît cei cinci luceferi ai nopței. Se îndreaptă către colină. Mulțimea pleacă ramurile de finic înaintea lui, ca o pădure ce s’ar închina). Miriam. (încet, către Azail).—• Regele e sărăcăcios îmbrăcat. (Isus întoarce capul spre dinsa). Ah! Azail.— (grav) E cel mai strălucit dintre Regi căci poartă pe umeri purpura eritiiei. Miriam.— (făcînd un pas către Isus, fără să vrea, uimită). ■— E frumos și dulce cum nu e vis în lume ! Aniel.— Mă cutremur. (Cu o rugăminte nespusă). Doamne, Doamne, fic-ți milă de mine. Gonește vedeniile, care-mi sfîșie sufletul și-mi chinuesc zilele și nopțile ! Isus (punîndu-i mîna pe frunte).—Crezi că sînt trimisul Tatălui meu celui din ceruri ? Aniel (cu inimă).— Cred. Isus.— Crezi că-mi stă în putință să gonesc demonul din trupul tău ? Aniel (căzînd în genunchi).— Mă întrebi.— Doamne I Isus (îl privește pînă ’n adîncul lăuntric).— Credința te-a mântuit. (Apăsînd). Duhurile rele au părăsit trupul și liniștea cerească ți se coboară în suflet. Ariel.— (se scoală întinerit și voios cu un strigăt de bucurie). Minune ! (Neștiind ce să zică, îl podidesc lacrimile). Rege, Mașinle, Doamne !.... Mulțimea.— Minune ! Minune ! Miriam (ca în extaz).— O, cît de dumnezeește frumos e! Azail.— Și nu-I vezi decît fața pămîntească! Mulțimea (mișei ramurile de finic ca arborii bătuți de vînt)— Hosanah, fiul Domnului! Hosanah! Isus.— Voi ați crezut, căci ați fost martori, cînd Fiul omului a zis necunoscutului să i se plece. Fericiți, însă, vor fi aceia, ce vor crede fără a vedea, ci numai pentru că adevăr e vorba ce v’o spun. Israel! Israel! Vor seca lacurile tale, se vor nărui împărățiile pămîntului, se vor stinge milioanele de luceferi în întunericul fără margini, iar cuvîntul va luci printre veacuri,—■ căci e lumina împărăției Tatălui meu, Curteanul (apropiindu-se). — Stăpîne, după ziua profeților, gîndul îți sboară la Regele-Poet ? Copilul.— Doamn, cînd va suna ceasul de dreptate, adu-ți aminte de mama în împărăția ta, Isus (în picioare, ridicând ochii spre ceruri).—Odată, cîrmuitor al cerului și pămîntului, glorie ție ! Ai ascuns adevărul învățaților și puternicilor lumeî și l’ai arătat celor nevinovați ! Și astfel va fi în vremuri. (Către curtean). Purced de la cel ce dă ființă, putere, adevăr și frumusețe, de la cel care îmbracă cu hlamidă de mătase crinul tribonului și bujorul cîmpurilor cu purpura domnească. Tot ce e în mine e în el, căci el e iubirea. Ariel (în genunchi, plînge).— O Doamne, ceresc învățător ! Minam ( pe fața căreia se vede o luptă sufletească de nespus).— E un vis ? O lume nouă mi se arată. Isus.— Voi toți, pe cari boalele i-au secătuit, pe cari grijile i-au împovărat. Voi, pe cari soarta dușmănească i-a adus în ispita desnădejdei, gheena porzărei,— veniți la mine. Luați povața gîndului meu și veți găsi odihna sufletelor voastre, căci el, cerescul Tată, eternul adevăr, e în mine — și el certarea și el e uitarea.Tăcere. In liniștea supremă se aude un suspin. Miriam în genunchi și plînge). ALAHIAT ! STKATIA: Strada Sărindar JSTO. 11 Azail (uimit).— Plînge, mîndră Miriam 1 Dan (apărînd).— Invățătorule, învățătorule, ție cuvîntul greșit: nu molate ca ertare e eternul adevăr, ci aspra dreptate. Isus.— Te înșeli, visătorule de cele pămîntești. Dreptatea e cuvînt pentru buzele muritoare și se stinge cu dînsele ; ertarea e vorbă de înălțimi, ce străbate secolele. Ertațî și veți fiertați în împărăția, ce nu are sfîrșit — Fiul omului v’o spune.Tăcere. Ramurile tremură. Luna s’a ridicat și înconjoară capul lui Isus cu un nimb auriu. Miriam, dusă de extaz, din mîna sclavei nubiane ia potirul cu parfum, se șue pînă la picioarele lui Crist, varsă conținutul lui peste ele și sfarmă vasul. Apoi, ridicîndu-se din prosternare, scoate peptenele din vârful capului , o năvală de aur roșcat o năpădește. Se apleacă din nou și, cu mătase aurie, șterge colbul picioarelor divine. Tăcere dezaprobatoare. Isus (ridicînd-o).— Multe ți se vor erta, femee ispitită de păcat, căci mult ai iubit. (Hula isbucnește ca o furtună). Intîia femee.— Ce rușine! Păcatul s’a apropiat de Domnul! A doua femee.— Liliacul noptei a atins splendoarea crinului. Intîiul tînăr.— Și doar de vini e apăsată, ca pămîntul drumurilor de pasul călătorilor. Al doilea.— Pîngărița a comis adultere fără număr, în fața tuturora. Al treilea.— La Roma s’a vîndut patricianilor rubrici. Un bătrîn.— Legea a osîndit-o. Moisi poruncește ca Israel să omoare cu pietre femeea, ce a intrat în păcat cu bărbat străin. Isus (în picioare, cu mîna pe capul lui Miriam, ca adineaori pe al lui Aniel).— Cuvintele sămănătorului au căzut pe inimi de piatră. (Către popor). îndepliniți, deci, porunca lui Moisi, dar cel fără păcat să asvîrle întîia piatră. (Tăcere). Miriam (exaltată).— Da, sînt păcătoasă. In Roma împărătească, în Iudeea asprită de soare, mi-am vîndut pîntecele și m mi-am precupețit iubirea. Sărman suflet rătăcitîn noaptea percărei, m’am dus unde mi îndruma un crivăț dușmănos. M am izbit de toate stîncile, m’am tîrît în toate mocirlele, mi-am murdărit fruntea în toate noroiurile. Dar viața nu apasă, simțeam urîtul că-mi zdruncinim mintea și trupul ostenit. Ci sufletul dormita, curat ca o fecioară, în brațele mamei. Și iată că o rază dumnezeiască și chemat la viață.... Trăesc din nod. Sînt altă Miriam. Miriam, pe care ați cunoscut-o, a murit, e moartă, vă zic. (Coborîndu-se către lectica unui sclav). Ah, poruncit eri să fii bătut cu biciul, lovește !. De ce stai înmărmurit? Nu mai ești rob, — ești liber. Du-te unde vrei, ia dir bogățiile mele ce vrei voi, sînt ale voastre. Duceți-vă cu toți: sînteți ai voștri! Luați tot, împărțiți cu cei lipsiți,— eu nu mai am nevoe de nimic : am o bogății fără seamăn, aici,— în suflet. (Lui Crist). Mi-e sufletul un cîntec, pe care aș vrei să-l vărs la picioarele tale ca un potir dinnard și mir. Oriunde vei merge, Dumnezeule învățător, voi săruta urma pașilor tăi și-mi voi așterne inima, să fac coroi pentru Domnul meu, stăpînul nevăzutului (Rămîne mută, cu ochii pe Crist, ce e & lumina lunei. Tăcere). Azail (către Miriam).— Dax tetrarhul ! Nu-1 mai iubești ? Miriam (umilă).— Nu. Trecutul e frînt ’ nu-1 mai pot iubi, — cred. (Cortina cade încet). S. Prăsit Nu mă chiema.... ...Să ’mi mai aduc aminte furtunile ce-au fost?... Cînd mi-i atît de pacînic al vreunei adăpost. Să plec din nou pe drumul pustiu pe unde am mers Cînd poate că și urma cărărilor s’a șters ?... Cînd știi că lîngă mine ți s’ar părea străin Și gîndul ce 'mi trimise îndemnul să ’ți revin . O floare care doarme uscată ’n greul vraf De ani — să ’ncerc s’o scutur ca s’o prefac în praf. Nu mă chema — zadarnic aș mai cerca un pas și mă apuce noaptea aicea unde am mai... Constanța, 1903 Fatma Mulțumim tuturor domnilor autori cari au bine-voit să răspundă la apelul nostru, trimițîndu-ne fotografiile d-lor. Vor fi reproduse pe rînd, după ordinea sosirei. Cei cari au uitat să o însoțească de ceruta biografie și de o inspirație inedită, sînt solicitați să o facă. Dacă, din întîmplare, s’a omis a se trimite vr’unui autor roman circulara prin care i se cere fotografia, îl rugăm să ia notița aceasta ca o atare invitație. 2 Iulie 1003^ Italia tînără — Gabriel d’Annunzio — Literatura italiană era considerată pînă acum o jumătate de veac ca un satelit sclipitor în sistemul literaturei universale. Maeștri! aceste literaturi trecuseră peste granițele Italiei, literatura dantescă era destul de considerabilă și cu toate aceste curente serioase cu caracter italian nu se creaseră în străinătate. Solul Italiei rămînea necontenit un izvor de inspirație pentru străini, dar toate operile născute pe pămîntul Italiei purtau pecetia indelebilă a geniului rasei scriitorilor străini. Cînd scriu aceasta mă gîndesc la atîtea figuri ilustre care au trăit și s’au inspirat sub cerul albastru al Italiei: Montaigne, Goethe, Sthendal (H. Beyle), Ouida, Goncourt, Ibsen, etc. Literatura italiană a primit impulsiunea din afară fără s’g șea la rîndul ei altora. Pare că rolul acesta fusese destinat Italiei tinere. De acum o jumătate de veac și pînă azi cîțîva scriitori italieni au operat o transfusiune mîntuitoare literaturei italiene, — care se sbătea în ghiarele geniului livid al romantismului, — asigurîndu-i astfel o viață superbă și plină de bogate făgăduințe. Carducci înălțînd nervos bandiera glorioasă a clasicismului asigură victoria definitivă a generațiunei care se prepara,de luptă. Astăzi douî scriitori tineri, Fogazzaro și D’ Annunzio, care se bucură de o mare popularitate în Italia, au dus departe numele Italiei și cel din urmă mai ales are perspectiva de a crea un curent serios printre scriitorii străini. Tineri! scriitor francez! mai ales, fascinați mai mult de succesul lui D’Annunzio decît de geniul lui, șî-a fi propus să ’l imiteze și școala lui D’Annunzio capătă din ce în ce mai mulți prozeliți. In articolul acesta im propui să redau în linii generale importanța operei lui D’Annunzio. Mă servesc în aceasta mai ales de datele extrase din operile lui, de cît de cele ce s’au scris asupra lor, căci timpul trece și împrejurările m’au împedicat să fac aceasta. Am lăsat de oparte rătăcitoareie luî bîjbîir! din tinerețe și mă ocup mai ales de opera lui simbolist! care formează titlul luî de fată Incă de pe băncile școalei D’Annunzis publica poezii remarcabile ca formă, Cîntărețul elegant și îndrăzneț de atunci al voluptăței, din Intermezzo de rime, Elegie romane și Poema paradisiaco se transformă cu timpul sub înrîurirea literaturei franceze și rusești în psihologul subtil din B Piacere (1889) Giovani Episcopi (1892) și II Trionfo de la morte (1894), de care Domnie spunea: „nu cunosc poemă mai sumbră, în care să fie pusă în relief cu mai multă vigoare ostilitatea care se naște în adîncul tainic al cărnei, poemă in care să se verifice mai crud acea lega a iubire, care nu’șî poate găsi deplina satisfacțiune de cit în moarte“. Metamorfoza se continuă și D’Annunzio Își găsește forma lui definitivă în Vergini de la roce (1895) La citta morta și piesele: Ciocondi% și Sogno di un mattino di primavera jucată de El. Duse la Paris în 1897. Cuvintele lui da Vinci, puse în fruntea romanului „Fecioarele stîncilor“: „Voiü făuri o ficțiune care va avea un înțeles profund“ — „Io fard una finzione ehe signiflcherâ cose grandi, — pot fi puse, desigur, ca motto pentru întreaga și marea lui operă simbolistă. Ca psiholog s’a consacrat cazurilor teratologice, excepțiunilor și perversiunilor. Mai în toate cărțile lui trebue să întilnești o figură tragică pe care o urmărește o fatalitate teribilă și inexorabilă: nebunia. Iar stilul lui e așa de sugestiv, încît atunci cînd închizi ochii figura aceea îți apare ca o realitate lucidă. El traduce impresiunile lumei externe cu un colorit energic și stilul lui exuberant și semnificativ face ca viziunile lui să aibe o plasticitate eloquentă. Natura întreagă se însuflețește sub ochiul lui clar-văzător și orice linie, gest, atitudine se înscrie în cerul sufletului lui cu semnificațiunea sumară a unei sentințe incisive, formulîndu-se apoi într’un stil unic care poartă sigiliul statornic al personalităței lui. Sînt așa de admirabile paginile din Vergini deltc rece încît ar fi o crimă daca le-ași cita fragmentar. Pretutindeni pasionat după formele superbe, proza lui atinge muzicalitatea unei simfonii geniale. Ciuntită, opera lui rămîne neînțeleasă, de aceea nu putem face o recomandație mai bună decît de a se citi integral o operă a luî D’Annunzio. Pentru noi maî ales Romîniî, ca Neo-Latinî, opera lui D’Annunzio are o însemnătate aparte. El mărturisește în Vergini deliroce că parcurgînd Campania Ro