Adevěrul, iulie 1903 (Anul 16, nr. 5000-5029)

1903-07-02 / nr. 5000

ANUL I, No. 23 REDACȚIA: strada Sărindar So. 11 soraimuri com l­a J­o. 5000 al Ziarului »AIMVERSZI«« APA SSE­EC EIE­ CARE MINȚII Educația literară Există o literatură educativă, sau mai bine, are literatura a­­ceastă menire de a ne educa ? De­sigur,— depinde numai de modul cum înțelegem și pre­tindem această educație, în do­meniul imens al literaturei. Arta în genere fiind călăuzită de esențialele frumosului, și cum educația este și ea o ches­tiune delicată bazată pe și mai delicate principii estetice, se în­țelege de la sine că în special literatura are o înrîurire mora­lizatoare asupra noastră. Cultivarea senzațiilor sufle­tești, înfrumusețarea sentimen­telor intern-omenești, perfecțio­narea culm­ iază cîte­va din importantele sisteme pedagogi­ce­ pe cari le experimentează literatura. Insă în educație se încape ....«oficialitatea» și în materie de «morală» mai cu seamă a­­vem pe așa zișii «comisari-mo­ralizatori»— și iată-l pe imper­meabilul Carnero dînd povețe «la mici și la mari», în­cît din pricina acestuia opere de înal­tă valoare literară sînt cenzu­rate, dacă nu boicotate cu totul. Dar nu vorbe — ci fapte. * * * Dăm­ăzi s’a jucat la Iași, în scop filantropic, un spectacol de «vară» — o reprezentație alcătuită din declamații și cîte­a se oferi publicului silit a sta în sală în timpul unei superbe nopți de Mai, o mai variată distracție. Mărturisesc că n’am asistat la acest spectacol pentru a contribui la «bine-facerea» ini­țiată de cîți­va caritabili, și nici pentru a mă amuza — teatrul pentru mine nefiind o distrac­­țiune—ci m’am dus numai, atras fiind de ceea ce între altele mai anunța afiptul teatral: Conu Leonida față de reacțiune. Și aici o paranteză. La Iași Caragiale e cu desăvîrșire ex­clus din repertoriul teatral, nu însă și de pe programul tipă­rit al stagiunilor teatrale din ultimii anî. S’ar părea că ope­­rile eminentului dramaturg sînt interzise , oare din cauză că sunt opere de o incontestabilă" valoare literară ? Mai știi! Dar aceasta e o chestiune de lungă și interesantă discuție — și ră­­mîne pentru o altă ocazie. Ceea ce țin să mai amintesc e că de cîțî­va ani în șir nu s’a mai jucat la «Național» nici una din piesele maestrului, în­cît am profitat de ocazie și m’am dus s’ascult pe «Conu Leonida» care acum a reapărut pe scena unui teatru particular. * * * * Eram cu un prieten care ca și mine venise din acelaș mo­tiv : intențiunea de a asista la «Conu Leonida» care a găsit un vehement interpretant în d. C. Penel, artist al Naționalului» din a doua capitală a țărei. După spectacol ne întîlnim cu o familie care asistase la teatru în scop... «filantropic» după cîte­va vorbe schim­bate aflăm îndată că doamna este absolut indignată de prea puțina cuviință de a se juca în fața unui public cult și de elită — oh elita ! — o aseme­nea piesă «imorală» cum e Conu Leonida — pe cînd dom­nișoara, o dudue drăguță și, cu o bogată cultură de «pen­sion», se simțea foarte jenată și nu-și putea explica ceea ce ne provocase — pe mine și pe camaradul meu­— să facem ’comentarii iîaritabile în urma originalului Conn .Leonida. Singur faptul că acest Corn Leonida apare în costum de noapte a făcut pe doamna să taxeze piesa de «imorală» și pe duduia s’o califice «o sim­plă clovnerie lipsită de spirit». * * * Acesta nu­ e un caz specific asupra modului cum se apre­ciază operile literare. E bine știut că chiar în cercurile culte mulți părinți de familie interzic copiilor de a citi romanele lui Zola, judecind operile acestui celebru naturalist drept scrieri pornografice. Așa, personal știu un caz că într’o familie mo­destă— dar prea «modestă» — o domnișoară a fost aspru mu­strată pentru «imoralitatea» ce a comis citind Germinal, pe cînd domnul care-i procurase cartea a încasat a mare obser­­vațiuni pentru aceeași «imorali­tate» gravă. E Cariera care critică litera­tura naturalistă din punct de vedere:... pornografic, pe cînd pe de altă parte generația tî­­nără poate citi «oficial» scrie­rile cele mai palpitante și mai senzaționale cari sînt cu totul opuse cerințelor bunei educa­­țiuni. Un alt caz: mi s’a întîmplat să văd pe un «soț fidel» bun tată și cetățean respectabil, a­­cuzînd pe un tînăr pentru «imo­ralitatea» ce a avut-o aducînd în casa sa scrierile lui Schopen­hauer. Nu doară că domnul a­­cesta s’ar fi temut ca nu cum­va să se resfrîngă pesimismul filozofului german asupra unor mal-nbri din familia S3, om nil! Dar domnul siluise a­lege car­tea și găsi «obscene» pasagiile despre «amor», «sexualitate» ș. c. 1. Țiu să mai complectez por­tretul acestui «moralist», amin­tind­­ că nota-i caracteristică con­sta în a-și permite picanteriile și aluziile pornografice la ori­ce împrejurare. Asta, da—Schopen­hauer imoral ! O întîmplare la care am par­ticipat personal a făcut să aud pe o tînără doamnă exclamînd cu uimire cînd zări la mine «Sonata lui Kreutzer» a lui Tolstoi. — «Cum ? ! Ast­fel de cărți citești, d-le ? Și le mai porți cu d-ta ?! Te credeam mai mo­dest ! !.». Tînăra doamnă era o absol­ventă cu diplomă a pensiona­tului «Notre-Dame de Sion» — pensionat excluziv dedat bunei educațiuni. * * * Este foarte ciudată forma sau felul cum persoane cu oare­care cultură modernă sau en­ciclopedică, se pronunță asu­pra operilor naturaliste. Pentru unii școala naturalistă în artă nu reprezintă de­cît imoralita­tea și de multe ori pornografia. Asta îmi mai amintește de o exclamație ce am auzit-o la o expozițiune oficială a elevilor de la Bele-Arte. Printre diferite desenuri, pastele și peisaje se mai aflau în sala de expoziție cîte­va lu­crări în pictură, nudurî — studii în diferite pozițiuni după na­tură. Examinînd aceste lucrări, am auzit pe o doamnă apre­ciind ast­fel un nud—un studiu de lampă: — «Ce rușine !»... Așa judecate, operele de artă naturalistă rămîn condemnate— sub pretext că sînt imorale. De ce e imorală «Sonata lui Keu­­zer» a lui Tolstoi și nu­ e imo­rală cea mai oficială carte de fisiologie ? A, pentru că ultima este o lucrare oficială și știin­țifică !• Aceste aprecieri aparțin unor persoane, sau prea despotice, sau de multe ori lipsite tocmai de bună creștere și educațiune, pentru că acela care e bine e­­ducat și adaptat culturei este pe deplin conștient de morali­tatea literaturei, element care constă în și prin sine însuși. De aceea nu au nici o va­loare literară sau chiar educa­tivă operile scrise pentru «fete de la 15 la 20 ani» sau pen­tru «tineri de la 18—21 ani», cum văd... anunțate în cîte­va cataloage literare din străină­tate. Ci scrieri ca cele ale lui Tol­stoi, Zola, Strindberg, Suderman Gorki și alți reprezentanți ai școalei naturaliste, sînt și rămîn opere cari înobilează și perfec­ționează sentimentele ome­nești. Pe aceștia să-î citiți și să-î adorați—în ciuda lui Carnero Iași, Iunie 1903 C. Săteanu D­IN SPAȚK­f De sus, din depărtări nemărginite, Din albele castele de mărgean, Ce ard etern, sub soarele-titan, Eu am căzut, pe brațele­ ți iubite, Copil iubiți Eu șoim ușor, stăpînitor în haos, Stăpîn pe cer, pe aer și lumină, In fața ta, — himerică regină, — M’am prăbușit, din gol plin de repaos, Adînnc rănit­ Aripa mea, s’o vindeci de durere,— Să te ridic, pe ea, în înălțime, — Ceream, acum... Și nu m’auzea nime.J Voiai să vezi o pasăre cum piere, Sub ochiul tăui. Dar ochii mei ’ți-au fulgerat privirea, Și tristu'mi țipăt te-a ’n pietrit de groază. Tu m’am lăsat, — biet pasăre bolnavă, — Să mor privind, de jos, nemărginirea : Imperiul meu! Trecură zile lungi, neisprăvite; In jurul meu toți corbii dau ocol! Sburau, de-asupră’mi, pasările stol, Rîzînd de dragul jertfei părăsite . De moartea mea ! Dar s’a ’ndurat lumina cea de sus, Mărețul Soare, facla Nesfîrșirei; — Mî-a ars cangrena neagră­ a iubirei Și m'a ’nălțat, din ce în ce mai sus, Din fața ta ! Acum, din nori, din albastrele’mi castele Ce ard etern sub razele de soare, In van privirea’mi vrea să te măsoare... Nici nu te văd. In umbra umbrei mele Tu ești atom î­n ! Tu, copil, ce-ai vrut ca eu să mor, —f Eu șoim ușor, pierdut în cer senin, — Rămîn, pe veci...! Eu nu mă mai închin Figurei dulci, dar palide, de om . Eu, sbor.,­­ Gh. Silvan S­piru­ Prasin Afară de aceasta, d. Spiru Prasin a colaborat la diverse pu­­blicațiuni ca: „Opinia“, „Lum­ina“, „Archiva“, etc. Ziarist de talent, a scris aricole cari au avut răsunet, asu­pra evenimentelor politice. Actualmente e prim-redactor al ziarului „Evenimentul“ din Iași. _________________________________________ _____ Și a facu­t studine la Galați și Iași. A fost clasificat primul la bacalaureat și a urmat Universitatea din Iași. Din școală a scris versuri h limba franceză, pe cari le-a trimes lui Suly Prudhomme. Acesta i-a prezis printr’o scri­soare un viitor frumos. Scrieri: „Ceea ce nu moar.“, dramă; „Miriam din Mag­dala“, pentalogie ; „Irozii“, suira socială, (în colaborare cu d. E. Herovanu) ; „Mioara“, com­pie în 3 acte, (în colaborare cu George Volenti); „Calea Robior“, admirabilul roman publicat în foiletonul „Adevărului“. Ifiriam im Jregd­ala — Actul al doilea, scena V —­ ­Femeile se dau în lături cu destul prefăcut. Lectica a străbătut scena des curmezișul și s’a oprit subt platană. Miș­care pitorească. O sclavă lasă hainele și falduri, alta mișcă apărătoarea, a treia pregătește vasul de mirodenii. Miriail vorbește cu Azail, a cărui admirație­i încîntă­. Miram.— N­ voi aștepta și ei.... și df ce-ai venit spre mine, cînd toți se de­părtați ? Azail.— Fiind­că ești frumoasă. Miriam (rîde)— Pricina e puternică Dar, pare-mi-se, tinere vlăstar al cîmpu­­rilor, că ești șiret ca un curtean. Azail.— Nu, apleacă-te în oglinda la­cului și te privește. Miriam.— Ochii tăi sînt mai limpezi. Azail.— Nu vorbi ast­fel, pe gazelele și căprioarele Libanului, nu trezi iubirea Frică’mi-e să nu vie de la­ sine. Intîia femee.— Azail 1 Minam.— Te strigă. Azail.— Nu. Minam.— Ți-e frică de iubire? Intîia femee.— Azail . Minam.— Ascultă, te cheamă. Intîia femee.—Azail, fii înțelept. Femeea ce-ți vorbește e spăimîntătoare ca moartea. Azail.— Mă tem de iubire, căci iubirea e puternică, cum e și moartea. Vocea lui Isus (din depărtare,).— Iubirea e mai puternică de­cît moartea. Azail.— Vine ! Vine ! Vine! Copilul.— Vine. Mulțimea (își așterne mîinele și mișcat ramurile de finic). Hosanah, fiule al lui David! Scena Vi Cei de mai ms: Isus, loan și Petru (Din zarea lacului apare o barcă. Isus e îmbrăcat în mantaua albă de saducea. El în picioare, pe cînd cei doi apostoli vîslesc. Luna, care se ridică de după co­lină,— așa că acum e încă nevăzută— auzește lacul și trimete raze pe fața lor. Petre și Ioan coboară întîi, leagă barca, ajută pe Isus să pășească pe țărm și-i fac loc prin mulțimea, care-i aclamă cu putere). Mulțimea.—Hosanah, Hosanah. Domnul lui Israel! Copilul (căutînd să-și facă loc).—Hosa­nah, soarele lumei. Petru.— La o parte, copile. Isus.— Petru, lasă să vie copiii spre mine. Ei sînt înțelegătorii. In visurile lor ei zăresc împărăția cerurilor, iar Tatăl meu a ales capetele lor fragede drept chezare că Israel va păstra legea — și s’a îndoit­ de patriachi și de profeți- Fiți ca dînșii, căci Fiul omului își pune mărirea pe măr­turisirea buzelor nevinovate în fața po­poarelor. Copilul:— Doamne, tu care ești mai mare de cît profeții, bine-cuvintează ne­voia și văduvia mamei, ca să ne poată crește. Bine-cuvintează-mă și pe mine, să-î fiu veșnic drag ! Isus (zîmbește și-i pune mîna pe cap)— Să-ți fie viața lină, cum gîndul ți-e cu­rat. (Către mama, care se apropie cu alți patru copii) Adevăr îți zic ție, femee, că în împărăția cerurilor aceste cinci capete bălte înseamnă mai mult de­cît cei cinci luceferi ai nopței. Se îndreaptă către colină. Mulțimea pleacă ramurile de finic înaintea lui, ca o pădure ce s’ar închina). Miriam. (încet, către Azail).—• Regele e sărăcăcios îmbrăcat. (Isus întoarce capul spre dinsa). Ah! Azail.— (grav) E cel mai strălucit din­tre Regi­­ căci poartă pe umeri purpura eritiiei. Miriam.— (făcînd un pas către Isus, fără să vrea, uimită). ■— E frumos și dulce cum nu e vis în lume ! Aniel.— Mă cutremur. (Cu o rugăminte nespusă). Doamne, Doamne, fic-ți milă de mine. Gonește vedeniile, care-mi sfîșie sufletul și-mi chinuesc zilele și nopțile ! Isus (punîndu-i mîna pe frunte).—Crezi că sînt trimisul Tatălui meu celui din ceruri ? Aniel (cu inimă).— Cred. Isus.— Crezi că-mi stă în putință să gonesc demonul din trupul tău ? Aniel (căzînd în genunchi).— Mă în­trebi.— Doamne I Isus (îl privește pînă ’n adîncul lăun­tric).— Credința te-a mântuit. (Apăsînd). Duhurile rele au părăsit trupul și liniștea cerească ți se coboară în suflet. Ariel.— (se scoală întinerit și voios cu un strigăt de bucurie). Minune ! (Neș­­tiind ce să zică, îl podidesc lacrimile). Rege, Mașinle, Doamne !.... Mulțimea.— Minune ! Minune ! Miriam (ca în extaz).— O, cît de dum­­nezeește frumos e! Azail.— Și nu-I vezi de­cît fața pă­­mîntească! Mulțimea (mișei ramurile de finic ca arborii bătuți de vînt)— Hosanah, fiul Domnului! Hosanah! Isus.— Voi ați crezut, căci ați fost martori, cînd Fiul omului a zis necunos­cutului să i se plece. Fericiți, însă, vor fi aceia, ce vor crede fără a vedea, ci numai pentru că adevăr e vorba ce v’o spun. Israel! Israel! Vor seca lacurile tale, se vor nărui împărățiile­­ pămîntului, se vor stinge milioanele de luceferi în întunericul fără margini, iar cuvîntul va luci printre veacuri,—■ căci e lumina îm­părăției Tatălui meu, Curteanul (apropiindu-se). — Stăpîne, după ziua profeților, gîndul îți sboară la Regele-Poet ? Copilul.— Doamn, cînd va suna ceasul de dreptate, adu-ți aminte de mama în împărăția ta, Isus (în picioare, ridicând ochii spre ceruri).—O­dată, cîrmuitor al cerului și pămîntului, glorie ție ! Ai ascuns adevărul învățaților și puternicilor lumeî și l’ai arătat celor nevinovați ! Și ast­fel va fi în vremuri. (Către curtean). Purced de la cel ce dă ființă, putere, adevăr și frumusețe, de la cel care îmbracă cu hlamidă de mătase crinul tribonului și bujorul cîmpurilor cu purpura domnească. Tot ce e în mine e în el, căci el e iubirea. Ariel (în genunchi, plînge).— O Doamne, ceresc învățător ! Minam ( pe fața căreia se vede o luptă sufletească de nespus).— E un vis ? O lume nouă mi se arată. Isus.— Voi toți, pe cari boalele i-au secătuit, pe cari grijile i-au împovărat. Voi, pe cari soarta dușmănească i-a adus în ispita desnădejdei, gheena porzărei,— veniți la mine. Luați povața gîndului meu și veți găsi odihna sufletelor voastre, căci el, cerescul Tată, eternul adevăr, e în mine — și el c­ertarea și el e uitarea.­­Tăcere. In liniștea supremă se aude un suspin. Miriam în genunchi și plînge). ALAHIAT ! STK­ATI­A: Strada Sărindar JSTO. 11 Azail (uimit).— Plînge, mîndră Miriam 1 Dan (apărînd).— Invățătorule, învăță­­torule, ți­e cuvîntul greșit: nu molate ca ertare e eternul adevăr, ci aspra dreptate. Isus.— Te înșeli, visătorule de cele pă­­mîntești. Dreptatea e cuvînt pentru bu­zele muritoare și se stinge cu dînsele ; ertarea e vorbă de înălțimi, ce străbate secolele. Ertațî și veți fi­ertați în împă­răția, ce nu are sfîrșit —­ Fiul omului v’o spune.­­Tăcere. Ramurile tremură. Luna s’a ridicat și înconjoară capul lui Isus cu un nimb auriu. Miriam, dusă­ de extaz, din mîna sclavei nubiane ia potirul cu par­fum, se șue pînă la picioarele lui Crist, varsă conținutul lui peste ele și sfarmă vasul. Apoi, ridicîndu-se din prosternare, scoate peptenele din vârful capului , o năvală de aur roșcat o năpădește. Se a­­pleacă din nou și, cu mătase aurie, șterge colbul picioarelor divine. Tăcere dezapro­batoare­. Isus (ridicînd-o).— Multe ți se vor erta, femee ispitită de păcat, căci mult ai iubit. (Hula isbucnește ca o furtună). Intîia femee.— Ce rușine! Păcatul s’a apropiat de Domnul! A doua femee.— Liliacul noptei a atins splendoarea crinului. Intîiul tînăr.— Și doar de vini e apă­sată, ca pămîntul drumurilor de pasul călătorilor. Al doilea.— Pîngărița a comis adultere fără număr, în fața tuturora. Al treilea.— La Roma s’a vîndut pa­­tricianilor rubrici. Un bătrîn.— Legea a osîndit-o. Moisi poruncește ca Israel să omoare cu pietre femeea, ce a intrat în păcat cu bărbat străin. Isus (în picioare, cu mîna pe capul lui Miriam, ca adineaori pe al lui Aniel).— Cuvintele sămănătorului au căzut pe inimi de piatră. (Către popor). îndepliniți, deci, porunca lui Moisi, dar cel fără păcat să asvîrle întîia piatră. (Tăcere). Miriam (exaltată).— Da, sînt păcătoasă­. In Roma împărătească, în Iudeea asprită de soare, mi-am vîndut pîntecele și m m­i-a­m­ precupețit iubirea. Sărman suflet rătăcit­­în noaptea percărei, m’am dus unde mi îndruma un crivăț dușmănos. M am izbit de toate stîncile, m’am­ t­îrît în toate mocirlele, mi-am murdărit fruntea în toate noroiurile. Dar viața nu­ apasă, simțeam urîtul că-mi zdruncinim mintea și trupul ostenit. Ci sufletul dor­mita, curat ca o fecioară, în brațele ma­mei. Și iată că o rază dumnezeiască și chemat la viață.... Trăesc din nod. Sînt altă Miriam. Miriam, pe care ați cunos­cut-o, a murit,­­ e moartă, vă zic. (Cobo­rîndu-se către lectica unui sclav). Ah­, poruncit eri să fii bătut cu biciul, lovește !. De ce stai înmărmurit? Nu mai ești rob, — ești liber. Du-te unde vrei, ia dir bogățiile mele ce vrei voi, sînt ale voas­tre. Duceți-vă cu toți: sînteți ai voștri! Luați tot, împărțiți cu cei lipsiți,— eu nu mai am nevoe de nimic : am o bogății fără seamăn, aici,— în suflet. (Lui Crist). Mi-e sufletul un cîntec, pe care aș vrei să-l vărs la picioarele tale ca un potir din­nard și mir. Ori­unde vei merge, Dum­nezeule învățător, voi săruta urma pașilor tăi și-mi voi așterne inima, să fac coroi pentru Domnul meu, stăpînul nevăzutului (Rămîne mută, cu ochii pe Crist, ce e & lumina lunei. Tăcere). Azail (către Miriam).— Dax tetrarhul ! Nu-1 mai iubești ? Miriam (umilă).— Nu. Trecutul e frînt ’ nu-1 mai pot iubi, — cred. (Cortina cade încet). S. Prăsit N­u mă chiema.... ...Să ’mi mai aduc aminte furtunile ce-au fost?... Cînd mi-i atît de pacînic al vreunei adăpost. Să plec din nou pe drumul pustiu pe unde am mers Cînd poate că și urma cărărilor s’a șters ?... Cînd știi că lîngă mine ți s’ar părea străin Și gîndul ce 'mi trimise îndemnul să ’ți revin . O floare care doarme uscată ’n greul vraf De ani — să ’ncerc s’o scutur ca s’o prefac în praf. Nu mă chema — zadarnic aș mai cerca un pas și mă apuce noaptea aicea unde am mai... Constanța, 1903 Fatma Mulțumim tuturor domnilor autori cari au bine-voit să răspundă la a­­pelul nostru, trimițîndu-ne fotogra­fiile d-lor. Vor fi reproduse pe rînd, după ordinea sosirei. Cei cari au­ ui­tat să o însoțească de ceruta biogra­fie și de o inspirație inedită, sînt so­licitați să o facă. Dacă, din întîmplare, s’a omis a se trimite vr’unui autor roman cir­culara prin care i se cere fotografia, îl rugăm să ia notița aceasta ca o atare invitație. 2 Iulie 1003^ Italia tînără — Gabriel d’Annunzio — Literatura italiană era conside­rată pînă acum o jumătate de veac ca un satelit sclipitor în sistemul literaturei universale. Maeștri! aces­te­ literaturi trecuseră peste grani­țele Italiei, literatura dantescă era destul de considerabilă și cu toate aceste curente serioase cu caracter italian nu se creaseră în străină­tate. Solul Italiei rămînea necontenit un izvor de inspirație p­entru străini, dar toate operile născute pe pă­mîntul Italiei purtau pecetia inde­lebilă a geniului rasei scriitorilor străini. Cînd scriu aceasta mă gîn­­desc la atîtea figuri ilustre care au trăit și s’au inspirat sub cerul al­bastru al Italiei: Montaigne, Goethe, Sthendal (H. Beyle), Ouida, Gonco­­urt, Ibsen, etc. Literatura italiană a primit impul­­siunea din afară fără s’g șea la rîndul ei altora. Pare că rolul acesta fusese des­tinat Italiei tinere. De acum o jumătate de veac și pînă azi cîțî­va scriitori italieni au operat o transfusiune mîntuitoare literaturei italiene, — care se sbă­­tea în ghiarele geniului livid al ro­mantismului, — asigurîndu-i ast­fel o viață superbă și plină de bogate făgăduințe. Carducci înălțînd nervos bandiera glorioasă a clasicismului asigură victoria definitivă­­ a generațiunei care se prepara,­­de luptă. Astă­zi douî scriitori tineri, Fogazzaro și­­ D’ Annunzio, care se bucură de o mare popularitate în Italia, au dus departe numele Italiei și cel din urmă mai ales are perspectiva de a crea un curent serios printre scriitorii străini. Tineri! scriitor­ francez! mai ales, fascinați mai mult de succesul lui D’Annunzio de­cît de geniul lui, șî-a fi propus să ’l imiteze și școala lui D’Annunzio capătă din ce în ce mai mulți prozeliți. In articolul acesta im­ propui să redau în linii generale importanța operei lui D’Annunzio. Mă servesc în aceasta mai ales de datele ex­trase din operile lui, de cît de cele ce s’au scris asupra lor, căci tim­pul trece și împrejurările m’au îm­­pedicat să fac aceasta. Am lăsat de oparte rătăcitoareie luî bîjbîir! din tinerețe și mă ocup mai ales de opera lui simbolist! care formează titlul luî de fată Incă de pe băncile școalei D’Annunzis publica poezii remarcabile ca formă, Cîntărețul elegant și îndrăzneț de atunci al voluptăței, din Intermezzo de rime, Elegie romane și Poema paradisiaco se transformă cu timpul sub înrîurirea literaturei franceze și rusești în psihologul subtil din B Piacere (1889) Giovani Episcopi (1892) și II Trionfo de la morte (1894), de care Domnie spunea: „nu cunosc poemă mai sum­bră, în care să fie pusă în relief cu mai multă vigoare ostilitatea care se naște în adîncul tainic al cărnei, poemă in care să se verifice mai­ crud acea lega a iubire­, care nu’șî poate găsi deplina satisfacțiune de cit în moarte“. Metamorfoza se continuă și D’An­­nunzio Își găsește forma lui defini­tivă în Vergini de la roce (1895) La citta morta și piesele: Ciocondi% și Sog­no di un mattino di primavera jucată de El. Duse la Paris în 1897. Cuvintele lui da Vinci, puse în fruntea romanului „Fecioarele stîn­­cilor“: „Voiü făuri o ficțiune care va avea un înțeles profund“ — „Io fard una finzione ehe signifl­­cherâ cose grandi, — pot fi puse, de­sigur, ca motto pentru întreaga și marea lui operă simbolistă. Ca psiholog s’a consa­crat cazurilor teratologice, excep­­țiunilor și perversiunilor. Mai în toate cărțile lui trebue să întilnești o figură tragică pe care o urmăre­ște o fatalitate teribilă și inexora­­bilă: nebunia. Iar stilul lui e așa de sugestiv, în­cît atunci cînd în­chizi ochii figura aceea îți apare ca o realitate lucidă. El traduce impresiunile lumei ex­terne cu un colorit energic și stilul lui exuberant și semnificativ face ca viziunile lui să aibe o plastici­tate eloquentă. Natura întreagă se însuflețește sub ochiul lui clar-văzător și ori­ce linie, gest, atitudine se înscrie în­ cerul sufletului lui cu semnificațiu­­nea sumară a unei sentințe inci­sive, formulîndu-se apoi într’un stil unic care poartă sigiliul statornic al personalităței lui. Sînt așa de admirabile paginile din Vergini deltc rece în­cît ar fi o crimă daca le-ași cita fragmentar. Pretutindeni pasionat după form­ele superbe, proza lui atinge muzicali­tatea unei simfonii geniale. Ciuntită, opera lui rămîne neînțe­leasă, de aceea nu putem face o recomandație mai bună de­cît de a se citi integral o operă a luî D’An­nunzio. Pentru noi maî ales Romîniî, ca Neo-Latinî,­ opera lui D’Annunzio are o însemnătate aparte. El mărturisește în Vergini deli­­roce că parcurgînd Campania Ro

Next