Adevěrul, decembrie 1907 (Anul 20, nr. 6563-6590)

1907-12-04 / nr. 6566

Anul al XIX-lea — K«­ 6*6« * FONDATOR Alex. V. Beldimanu PUBLICITATEA 1 • •NeroSTI EXCLUSIV Se»nți«l *• PublItate CARO«­ SCHULDER & Co. BL­entnnoU 1 L-r***» V* Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și MeTorsice de la corespondenții noștri din țară și străinătate Birourile r­arului: Str. Sărindar No. 11 lcordal și situația partidelor Articol din care se va vedea care este situația partide­lor în urma acordului asupra islazurilor Prințesele cerșetoare Modul cum regele Belgiei se asigură că fiicele lui nu vor căpăta nimica la moartea sa De­și acordul dintre guvern și opoziție se mărginește numai la chestiunea islazurilor, totuși această înțelegere a avut o înrîurire mare asupra sit­uațiunei politice a ambe­lor partide. In primul loc rolul cel mai hotă­­rîtor în acest acord l’a avut regele. Dorința suveranului a fost de la în­­ceput ca reformele, dacă s’ar putea toate reformele, să se facă în bună înțelegere cu opoziția. D. Sturdza n’a deviat un moment de la această dorință a regelui și de cîte ori întîmpina dificultăți din partea opoziției, șeful liberalilor a­­mintea conservatorilor că ei însuși au cerut regelui să cheme la gu­vern pe liberali ca să potolească răscoalele. Prin urmare ca atît mai mult se impune azi conservatorilor ca să nu dea după un an asalt puterei, ci să dea m­ai intiiu concurs pentru reali­­­zarea reformelor promise țărănime!. .—așa susțin liberalii. In cele din urmă opoziția văzind că regele pune mari stăruințî ca să se stabilească un acord între con­­servatori și liberali, văzînd că chiar mai mulți fruntași conservatori a­­parținînd tuturor nuanțelor, sînt pentru o comună conlucrare măcar în chestia cea mai importantă, acea a izlazurilor, opoziția întreagă a cedat și a primit să trateze asu­pra acestui punct. S’a ales acea comisiune de șase. Dar fie intenționat, fie fără nici o intenție, printre cei trei conserva­tori din comisiune n’a figurat nici un catacuzinist, afară dacă d. Nicu Filipescu nu revendică gloria da­ a apar­ține azi gruparei cantacuzi­­niste. Din cauza aceasta, la un moment dat, era să se facă o ruptură, căci cantacuziniștii au stăruit pe lîn­gă cei trei din comisiune să nu pri­mească acordul. D-niu Marghiloman și Take Io­nesco refuzînd, a refuzat și d. Nicu Filipescu. Refuzul nu era motivat pe faptul că nu trebuia satisfăcută dorința cantacuziniștilor, poate unul sau chiar doi din cei trei conserva­tori din comisiune ar fi respins a­­cordul, dar tot intervenția regelui i-a hotârit ca cel puțin, în ultimul moment, regele să știe că top con­servatorii, nu numai unii, n’au su­pus dorinței sale. Ceea ce insa a determinat pe rege­lă nu lase ca reforma cea mai im­portantă să fie smulsă de guvern, cu orice preț, au fost considerați uni cu totul „altele decit cele de partid. Se pare că regele regretă azi că fi autorizat guvernul liberal să dea acel manifest în numele său. Dacă liberalii luau reforma isla­­m­urilor pe calea servituțiti, atunci— așa spun conservatorii — s’ar fi de­prins țăranii cu ideia că se poate, la nevoe, lua și ceva mai mult, tot pe calea servitufei, de la proprietari. Se vede că aceasta a înfricoșat pe rege și tocmai la aceasta țineau unii liberali mai mult. D. O. Stere a avut curajul s’o opună franc în discuțiile urmate în secțiuni, că e de pe acum parti­­zanii servitufei și pentru hrana ță­ranului, dar și liberalii, bineînțeles bogătașii liberalilor, s’au... îngrozit de ideile acestea și astfel guvernul fi fost silit să trateze cu opoziția. De aci consternarea acelor libe­rali cari au crezut că sînt pe cale, avînd în guvern pe d-nii Ionel Brătianu, Haret și Morțun, avînd mare majoritatea în parlament, cel puțin în Cameră, că sînt pe cae de a putea odată stabili o linie de de­­marcațiune între revendicările unui partid liberal și acele ale c­­onserva­torilor. Scoaterea obligativităței și sanc­țiunea cu privire la darea islazuri­lor, renunțarea la servitute, a dis­trus toate speranțele acelor liberali cari credeau că de asta dată vor profita tocmai de evenimentele zgu­duitoare din Martie pentru a zmul­­ge reforme ceva mai înaintate. Ori­cîta desmințire s’ar da deci în această privință, tineretul libe­ral consideră concesia guvernului ca o capitulare, ca o definitivă re­nunțare la servitute ! In Martie parlamentul va fi în­chis, fiindcă atunci cind munca cîmpului va începe, nu se va mai porni o nouă agitație pentru refor­me, aceasta e credința conservate­lor. Pe de altă parte opoziția susține că guvernul nu va întîmpina di­ficultăți din partea proprietarilor pentru darea islazurilor, ci din par­tea țăranilor, căci în multe regiuni se prevede, de către mulți proprie­tari, că țăranii vor refuza să se a­pere islazuri deoarece are să-l coste mai mult hrana vitelor decît acum. Liberalii răspund însă la aceste obiecțiuni că nu țăranii sînt che­mați a constitui islazurile, ci co­muna și daci țăranii [n’au ce refuza și se vor găsi toți în fața unui fapt îndeplinit și vor trebui să primească islazurile. In orice caz conservatorilor le erau indiferente islazurile, — așa spun toți. In Moldova proprietarii dau și fără de lege islazuri. Din­coace de Milcov e mare încurcătură în această privință : în unele regiuni țăranii sînt exploatați, în altele e mai ieften de cum va fi cînd comuna ar cumpăra islazul și apoi se mai ridică și chestia furajelor artificiale. Prin urmare, spun conservatorii, ei n’au avut un moment vreo teamă de efectele economice ale reformei, cînd au luat poziție față de liberali, ci toată teama lor a fost ca să nu se consacre principiul servituței în această materie,—și din acest punct de vedere el consideră că au repur­tat un mare triumf față de partidul liberal. Conservatorii spun că s-a dove­dit că nici ideile și nici personali­tățile din tinerimea generoasă, cu conducătorii ei cu tot, nu s’au­ ară­tat indispensabile în partidul libe­ral. Dacă însă curentul generoșilor ar fi predominat, cu siguranță că spărtura în partidul liberal o făcea plutocrația acestui partid. Liberalii, ca partid, au perdut însă în lupta aceasta enorm, au perdut fai­­ma că ei sînt cei m­ai tari, că ori și cînd pot face ce vor și mai ales atunci cind sînt la putere.* Ce au cîștigat însă conservatorii ? Ca partid și ca partid care aș­teaptă puterea mai mult de la rege, au cîștigat mult prin faptul că n’au fost siliți să creeze un precedent periculos făcînd o campanie de răs­turnare, făcîn­d mișcări revoluționare. Conservatorii se laudă acum că a triumfat acea direcție politică care în partidul lor a susținut totdeauna că e mai bine ca, în chestiile mari sociale, să se recurgă la un acord al partidelor decît să se aventureze în mișcări al căror sfîrșit nu se poate ști care va fi. Se putea întîmpla, dacă partidul conservator adopta altă atitudine și ajungea la alte rezultate, se putea lesne întîmpla ca marii proprietari văzînd dezbinarea conservatorilor, să părăsească acest partid, unii să treacă la liberali, alții să se retragă din politică, etc. Acordul și rezultatul acestui a­­cord e considerat de politician^ ca favorabil partidului conservator, fa­vorabil mai ales proprietarilor din acest partid, cari au văzut în sfirșit o direcție, au văzut un rezultat. Dacă soluția islazurilor e în a­celașî timp favorabilă țărănimei,— aceasta-i altă chestie. Asemenea pre­ocupări nu mai pot avea partidele noastre istorice, prea istorice. A. V. Impozit asupra sporului rentei Daca nu ne înșelăm d. Orleanu a fost acela care a vorbit despre sporul de rentă ilegitim, nedatorit nici muncei pro­prii, nici capitalului, ci datorat progre­sului social, îmbunătățirilor făcute de stat sau comune­tec. și a arătat că­­ a­­cest spor trebuie supus unui impozit. D. Filipescu a găsit această părere re­voluționară, anarh­ică și socialistă, de­zastruoasă pentru proprietate, etc., etc. Cu acest prilej d. Filipescu a făcut din­ Henry George un teribil socialist, pe cînd el este teoreticianul clasic al mișcă­­rei aceleia care în Germania se numește Bodenreform și care cucerește tot mai mult cercurile burgheze și chiar guver­namentale. T f Pentru ca să se vadă că impozitul asu­pra sporului de rentă, nedatorit muncei, nici capitalului, ci numai îmbunătăți­rilor sociale, sporului populațiunei, construirea de căi ferate etc. nu e nici anarh­ic, nici socialist, nici revoluțio­nar e destul să spunem că în Germania el este pe punctul de a fi introdus în mai multe orașe deocamdată, așa că nu e de­loc departe timpul cînd ne va introduce și la țară. Chiar acum de curînd administrația orașului Berlin a elaborat un proect de lege prin care lovea toate sporirile rentei cu un impozit de 5 pînă la 20 la sută. Dar teoreticianii germani, între dînșii oameni practici ca membrul ma­gistratului din Dortmund dr. Boldt în­­tr-o lucrare a sa de curînd apărută cere ca impozitul să înceapă cu 10 la sută și să se urce plnă la 25. Deocamdată s-a introdus în multe co­mune un impozit asupra sporirei valori­lor,—adică de la o vînzare a unui imobil la celalt, sporul de valoare, care nu poa­te fi datorit de­cît dezvoltărei sociale,—e supus la un impozit care se numește Wertzm­achssteller. Aceasta pentru a arăta ce zăpăceală e în capul unora dintre oamenii noștri po­litici și cît sînt de puțin în curent cu progresele ce face știința și practica so­cială, economică și financiară în străi­nătate, în­cît socotesc ca utopii și revo­luționare reforme cari în alte părți s’au și realizat: • « »’■>­? , înt. In multe rînduri am arătat cum re­gele Belgiei, Leopold al IIea­ care trăește în cea mai aprigă dușmănie cu ficele sale, caută să facă tot posibilul ca acestea să nu capete nimic din i­­mensa bogăție pe care regele și-a cîști­­gat-o în afacerile din Congo. Sînt nenumărate mijloacele pe cari le-a cercat Leopold spre acest scop și ele denotă un spirit atît de inventiv, în­cât dacă l’ar fi întrebuințat și pentru afacerile de stat, astăzi el ar avea un cu totul alt renume. C^telui «lui Ard­an! Primul început al executării planu­lui de deposedare­­ a ficelor sale, regele Leopold l-a făcut în anul 1900, cînd fiica sa p­rințesa Ștefania s’a căsătorit cu contele Lonyay. El făcu atunci, după mărturisirea sa numai din motive no­bile și patriotice, un dar națiunei bel­giene. Tocmai moștenise Împreună cu fratele sau, contele de Flandra, mort astăzi și cu sora sa, nefericita Char­­lotta, un domeniu măreț în munții Aa­den­. Acolo clădise el un castel splen­did, pe care-l închiri­ase societății de vagoane de dormit. Imediat după căsătoria p­rințesei Ste­fania, el dărui Întreaga posesiune, deși ea aparținea, în parte, și surorei sale alienate, poporului belgian, îm­preună cu o sumă importantă pentru susținerea domeniului. Avînd însă trei fiice, regele Leopold nu putea, după legea belgiană, să dis­pute de­cît de a treia parte a avenei sale. Pentru a scăpa de această strîm­­toare pe care i-o aducea legea, regele făcu să i se voteze o lege specială, care dă regelui dreptul de a dispune de toată averea sa, adică Îi dădea puterea de a-și desmoșteni cu totul fiicele. Deși foștii miniștrii de Lantsheere și Beer­­naert au numit această lege „pericu­loasă și sfrîcioasă“ și au­ prezis că na­țiunea va respinge darul după moartea regelui, ea a fost votată și de Cameră și de Senat. Domeniul Coroanei Intre acestea, regele cîștigă nenumăra­te milioane în Congo. Pentru a le sus­trage și pe acestea fiicelor sale, el in­ventă instituția „domeniului Coroanei”. Domeniul coroanei este, după cum se știe, acel ținut imens al Congului, de zece ori mai mare de­cît Belgia și pe care regele vrea să-l păstreze pentru sine, chiar după anexiunea Congului de către Belgia. Acest domeniu al coroanei începu să facă de toate. El zidi castele în Tervuren, Laken și Bruxel, zidi un arc de triumf și luă în stăpînire nenumărate imobile în toa­tă Belgia. Intr’un cuvînt, toți banii cari rămîneau regelui au fost vi­­rați în domeniul Coroanei, și prin ur­mare sustrași de la viitoarea moștenire privată. Afară de aceasta, regele mai spunea că domeniul coroanei va servi scopurilor nobile de binefacere, încu­rajare a artelor etc. In prlima linie îns­ă, el avea să ser­vească regelui ca acesta să-și rezerve averea imensă, din care fiicele sale în­­tr’o bună zi să nu aibă nici o parti. Domeniile din franța­rată însă că „Patriote”, marele ziar clerical al Belgiei, face o descoperire interesantă. Regele o luase în stăpînire și domenii cu adevărat princiare în su­dul Franței, lingă Villa Franca și Pas­sable. O parte a acestor miinunate do­menii servește mult numitei doamne Lacroix, prietenei regelui, ca reședință pentru ea și copiii ei. „Patrriote” află acuma că regele a cer­cat să obție de la guvernul francez drep­tul de a trece aceste moșii pe numele domeniilor Coroanei ale Congului. Gu­vernul francez răspunse însă că dome­niile Coroanei sunt persoană morală în Belgia; în Franța însă ele n’au fost și nu pot fi recunoscute ca atare și prin urmare n’au dreptul să poseadă ceva în această țară. Lucirni acesta l-a necăjit foarte mult pe rege. Se înțelege însă c­ă el n’a pu­tut protesta și a trebuit să să gîndeas­că la vreun alt mijloc, pentru a împie­deca pe ficele sale, de a pune vreo­dată stăpînire pe domeniile sale din Franța Ca de atîtea ori, și de astă dată regele se gîndi la vechiul și poate singurul sau amic de încredere, la medicul Sau de casă, doctorul Thiriar. El trecu moșiile pe numele lui. Dar nici metoda aceasta nu-l putu satisface pe deplin. Pe de o parte, devenit neîncrezător prin nenumăratele p­rocese, și amenin­țări de procese, el se temea ca după moartea sa moștenitorii să nu caute a zmulge pe cale procesuală de la docto­rul Thiriar așa zisele sale moșii, pe motiv că transcrierea pe numele lui s’a făcut numai de formă. Pe de altă parte, regele ar r­­ai fi avut o dorință scumpă inimei sale, pe care o vom vedea mai jos. Azilul de recon­valescenți De aceia el însărc­ină pe omul sau de încredere, Caillaux, să se prezinte gu­vernului francez și să-l facă o propu­­lsierii din­ cele mai aț­răgătoare, pe care, după regula sa c­redință sau mai bine zis speranță, guvernul francez trebuia s-o admită. Anume, iată care era pro­punerea: O parte din splendidele sale domenii din Franța să servească, după moartea regelui, ca azil de reconvalescenți pen­tru francezi sau belgieni cari se vor fi îmbolnăvit în serviciul statului Congo francez sau belgian. Cealaltă parte însă să treacă în stăpînirea unei persoane, pe care regele o va desemna mai tirziu, și copiilor ei. Cititorii noștri vor fi înțeles unde bă­­tea gîndul regelui și cine era persoana ceia, pe care el nu voia să o desemneze înainte de a fi sigur că i se admite pro­punerea. Se pare însă că și guvernul francez a priceput despre ce-i vorba, și conform proverbului sau național „il ne faut pas mettre le doigt entre l’écorce et l’arbre“ sau pe romînește „să nu te amesteci în tărîțe, că te mă­­nîn­că porcii”, el s’a gîndit că nu-i bine să se amestece în certurile dintre Leo­pold și familia sa, chiar dacă aceasta i-ar aduce vreun folos și... a refuzat a­­demenitoarea ofertă a vecinului sau de la nord est . Domeniile Coroanei și sfatul belgian Regele Belgiei caută acuma vreun alt mijloc ca să-și asigure averea contra poftei prințesei Lmstr­aL a contesei Lon­yay. De­odată însă, la moartea sa, vor mai fi și alți competitori la frumoasa lui avere. Astfel asupra inimoaselor domenii din sudul Franței, despre care am vor­bit mai sus, ziarul „Patriote” scrie: „Deoarece «regele a declarat însuși că moșiile din sudul Franței au fost cum­părate de către domeniul Coroanei al Statului Congo, ele trebuesc, ca toate celelalte bunuri ale domeniilor, să trea­că în st­ăpînirea Belgiei, care ia asupra sa statul Congo ca drept colonie”. Aceasta însă n’ar conveni de loc rege­lui și încă mai puțin ar conveni acelei persoane, pe care el, „o va denumi mai tirziu“. Alto scandaluri publice Pînă atuncea însă, o să avem ocazia să asistăm la multe scandaluri publice, provocate de ura lui Leopold către fii­cele sale. La Viena se vinde săptămîna aceasta prin licitație o cantitate enormă de o­­biecte puse amanet și nescoase de prin­țesa Luisa. Marele institut Dorotheum are trei săli pline cu obiecte de tot fe­lul, de la ciorapi și cămăși de mătase, t­recînd prin toate speciile de rufărie, la rochii bogate și blăni scumpe, de la atmsile de bucătărie la bri­lante stră­lucitoare. . ...... Sunt puse la licitație pene de pălărie de doi franci și blăni de 5000. Iar la Bruxel va avea loc în curtina licitația juvaerurilor decedatei regine Henriette, deoarece mai lipsesc 40.000 de franci pentru a le scoate. Se va vinde chiar și cadoul de nuntă pe care l­a că­pătat de la poporul belgian. Iar Leo­pold, posesorul atîtor milioane, nu scoa­te 40.000 de franci să scape de rușine, pen­tru că atunci juvaerurile ar trebui să rămîe pentru fiicele sale.^ ^ ^ vrea să fie mai mult la guvern, ia­răși n'ar fi alea riscul de a merge cu majoritățile sale la victorie sau înfrîngere, în locul siguranței de a rămîne la guvern, înțelegîndu-se cu partidul advers, prin facere de con­cesiuni. De altfel ne îndoim dacă vreunul din tinerii generoși de azi, aflîndu­­se în situația d-lui Ionel Brătianu ar fi lucrat altfel: situațiunile în­noite au pentru cel mai mulți mai mult fermec decît puterea principii­lor și convingerilor. d­e aceea oa­menii de principii, care vor să le facă să triumfe, să răm­de întotdea­una în fruntea marilor curente sociale cari impun de jos în sus ideile de­mocrației. E singurul mijloc pentru oamenii sinceri și de idei, să nu încerce mari deziluzii. Saturn NAZCITII O ordonanță D. prefect de poliție a afișat o ordo­nanță prin care publicul e invitat să nu permită birjarilor să bată caii, să le puie colturi la potcoave, să le pue pă­tură cînd stau în frig, etc. etc. Bravo și Kișl Să sperăm că se va mai publica o or­donanță prin care să se invite publicul să nu permită gardiștilor și jandarmilor pedeștri să mute fălcile cetățenilor, să nu permită comisarilor și subcomisari­lor să toarne la beciu pe contribuabili, trîntind capacul teh­nicului peste capul nobil al regelui animalelor și alte ase­menea povețe higienice. Ar fi de dorit, de asemenea, ca un pre­fect de poliție să ordone ca să se acope­re cu pături nu numai caii cari stau în frig, ci și acei cari dorm gol neavînd cu ce se acoperi, ceea ce ar constitui o reformă socială care ar face mare onoa­re poliției. 3Pao FAPTE |1 GOLERMȚIBIli «sal» te ST.’JSS’.K ~0 cu intrarea Americei în concurența economică universală, cri­zele ce a determinat pe piețele europene formează unul din capitolele cele mai interesante din istoria economiei politi­ce a timpurilor moderne. Inm­urirea a­­ceasta—cu aceeași manifestare de crize pe piețele europene—o exercită azi cele două Americi în artă. Europa este pur și simplu amenințată ca în scurt timp să fie redusă a se mul­țumi cu resturile de la banchetele, ca să nu zicem orgiile artistice ale yankei­lor. Cele mai de seamă instituțiuni de artă ale Europei apusene sunt de pe a­­cum serios îngrijate, căci constată că zi cu zi nivelul lor artistic scade, cu toate că, relativ, pot oferi artiștilor maximul posibil la care se pot urca instituțiunile de mina întîia subvenționate de curțile împărătești și regești, sau de diferite guverne. Astfel dezolarea și grija e mare la o­­perele imperiale din Viena și Ber­lin, ca și la Opera mare din P­aris, ca și la o­­per­ele regale din Munich, Dresda, Frankfurt p.M., fără a mai vorbi de I­­talia, unde impresarii luptă fără sub­­vențiuni din partea statului. Cum era și natural, cîntăreții fiind cel mai accesibili, prin arta lor, pieței universale—o voce frumoasă cucerind tot atît de lesne un american ca și pe un ita­lian, francez sau german—tot ce e cîn­­tăreț sau cintăreață mai de seamă e ex­portat. In baza unor contracte cu așa condiții tncit, precum o declară baronul Je Halsen, intendantul imperial al tea­trelor Curiei din Berlin, e cu neputință acestor teatre, necum altora, de a în­cerca să concureze. E de prevăzut clar că peste cîțiva ani—dacă nu cumva. In loc cu putința de a urca mereu ofertele să descrească, din contra, pe urma unui critnic al teatrelor americane—e de pre­văzut că operele mari din apusul Euro­pei să scadă simțitor, dacă nu ca nivel muzical, dar ca strălucire a personalu­lui artistic. Pînă și coriștii mai buni se exportă! Dacă Insă teatrele de stat nu pot intra în luptă­­ cu „managerii” și trusturile de „manageri“ americani, inițiativa indi­viduală, cum e în Italia, a fost silită a face aceasta și astfel pentru piețele Americei de Sud s’a constituit acum un consorțiu italo-argentinian, care a și acaparat vreo 12 scene și care în le­gătură cu teatre italiene și cu mari fa­brici referitoare la tot ce e industrie teatrală (decoruri, costume, edituri, etc.) pleacă la o mare întreprindere, ca stă­­pînind o parte din piața artistică sud­­americană să se poată menține și pe piețele italiene. Capitalismul, cum se vede, începe să’și desăvîrșească opera sa de concentrațiu­­ne și în domeniul artei. —■. ' —a» -»<ea>-»<»wrw—-------------­Emil D- Fagure CHESTIA ZILEI Uonnmentnl... păcel împăcarea s’a făcut l­ ­aOOPOlU Regele Belgiei fado Principesa de Coburg Piedestalul . Ototav mă mai apasă gloriile »stea ale țârei­­ l­ aBu­ziile generoșilor Intru­cît n’au încă aspirații minis­teriale—cărora sa sacrifica la noi totul—și întru cît au păstrat încă uneia­cluzii de a sluji cheile demn­cratice, „tinerii generoși“ din parti­d­ul liberal, au încercat acum o cum­plită deziluzie politică. Elementele acestea cari, fără în­doială, au dat în mare parte d­lui Ionel Brătianu putința de a învinge repede obstacolele ce întîmpina în calea sa spre situația preponderentă de a fi în­lăuntrul partidului său, au crezut că țin prizonier pe mi­nistrul de interne și că precum și-a impus autoritatea în chestiile de partid tot așa își va putea impune și reformele, pe temeiul că are cu d­va majoritatea Camerei, dacă nu și pe a Senatului Ei, aici s’au înșelat tinerii gene­roși , și s’au înșelat și asupra situa­ției și­ asupra persoanei d-lixi Ionel Brătianu. 13 «a poate să treacă peste d nul Sturdza în toate chestiile electo­rale, administrative și de bucătărie a partidului, dar cînd vine vorba de proeote de legi și încă proecte fundamentale ca caie agrare, apoi d. Ionel Brătianu știa că d Sturdza prețuește mai mult ca majoritățile parlamentare alese sub sistemul și cu moravurile de azi. Și chiar de n’ar fi fost d. Sturdza. d. Ionel Brătianu, care nu e omul unui curent politico social, ci mai înainte de toate omul politic oare «Adevăruri Acord deplin __ Ce mai lipsește, ca acordul să fia deplin, după ce partidele s’au­ înțeles asupra fînețelor 1 _Să se înțeleagă și d. Viotiaă Bră­tianu cu prensul­­a chestia finului! Era pupăturilor D. Filipescu e foarte ocupat. De la 10_12 a. m. și de la 5—7 p. m. d sa se pupă la Capșa și pe calea Victoriei, restabilind relațiile. Se crede că pină în 3—4 săptămînî operația va fi terminată, d. Filipescu neputînd realiza decît maximum 150 de pupături pe zi / Barometru politic In lumea politică face senzația extra­ordinara senzibilitate politică a d-lui Costică Stroici, simpaticul și viitorul guvernat­or-drugător al Moldovei de Sus. De îndată ce sosește în Capitală ba­rometrul politic se urcă; de îndată ce pleacă, barometrul politic scade. E de prevăzut că zilele aceste eve­nimentele politice vor fi în scădere, de­oarece d. Costică Stroici a plecat aseară la Dorohoiă! Rigoletto Maiff 4 Decembrie 1907 . DIRECTOR POLITIC CONST. hills: ABONAHEKTKi fjf­­| Un •••••••• JjvX IA fii __ JfL * lao1.........................* 4 M \ JfȘ Clmă......................„ 1.» la străinătate îndoit - I - ( Pentru Capitală Ho. 1411« * 6­0­­ „ Provincie și Străinătate No. 12149 L ctopisifi 4« CONST. MIU­L DUMINICA O știre din Ploești ne vestește că a­colo s’a deschis procesul moștenirei pic­torului Grigorescu. Un frate și o soră se încearcă să revendice averea rămasă pe urma artistului sub cuvînt că ele— rudele—sînt lăsate la o parte. Mai da mult chiar am primit vizita acestor două rubedenii cari îmi cereau să intervin prin presă în favoarea lor. Nu am să discut legitimitatea juridică a acestor cereri—fiecare în chestiuni de asemenea natură, privește lucrurile din punctul lui de vedere. Eu însă mă sub­stitui artistului mort și mă ridic con­tra acelora cari, revendicîndu-i averea, nu’i respectă voința lui, intră într’o viață care nu este a lor și o turbură. Pe lîngă aceasta am un fel de pie­tate pentru memoria bărbaților mari și n­ ași voi ca ea să fie umbrită de o răs­colire intimă a oamenilor de legi. Ca și opera lor și viața artiștilor și a băr­baților celebri, eu cred că trebue să o privim mai de departe, să nu ne scobo­­rîm prea adine, să-I scoatem la iveală micile’­ mizerii, să-I micșorăm în ochii noștri... (Ce’mi pasă mie cine a fost cu­tare model și ce rost a avut în existența artistului, ce-mi pasă să știți aceasta, cînd bucata de artă este nemuritoare, cînd formele sînt­­ superbe, cînd vorba lui Eminescu, din ,,spasmoaica bacan­tă“, pictorul a făcut pe Madona Dum­­nezeu? Am trăit o anume viată, am ignorat rude de aproape ori de departe și le-am ignorat fiindcă intelectualitatea lor nu se adapta intelectualitatea mele, poate am fost fiu ori frate räu—dar odată ce am închis ochii, nu am eu dreptul să rămîn același, voința mea să fie respec­tată și după moarte și dacă tu, sor­ă, frate—ori altă rubedenie—nu ai trăit aproape de cel mort, cît a viețuit, de ce, după moarte, să te îndeși în sufletul lui, să te așez la masa sa, unde nu te chema, și astfel să violezi singu­rătatea și misterul ei? Nu ști­i, dacă am putut exact traduce sentimentul care’mi produce știrea aces­tui proces, dar este pentru mine un fel de lipsă de pietate, de respect pentru cel mort, și din partea mea e un fel de protestare, ca după moarte, să se abuze­ze de neputința mea de a-mi manifesta voința și a goni pe profanatorii eului creat de mine, numai de mine însumi. LU­I Sunt foarte indiferent în materie reli­gioasă și puțin îmi pasă »de cum crede lumea ori dacă cel puțin crede. Sînt momente însă cînd sînt atras în discu­­țiune, cînd se susține o absurditate prea flagrantă și atunci caut ca prin aducere la absurd să dovedesc enormitatea cre­dințelor religioase și a poveștilor cu cari se îmbrosește mintea bietei ome­niri... — De ce mă rog, întrebam cu zilele trecute—de ce dacă D-zeul d­v. este atît de puternic și atît de bun, el omenirea o lasă să se zbată în dureri și nenoro­ciri ? — Da, mi s’a răspuns, fiindcă dînsa trebue să ispășească păcatul inițial. Atunci am izbucnit cu indignare: — Adică pentru ce aceasta? Iată pe D-zeul vostru creînd lumea în șase zile și o face perfectă și prevăzută de toate, dar ea este tristă și goală, căci omul îI lipsește. A făcut dar Dumnezeu și pe om. Mai mult încă, a făcut și pe femee, pentru ca el să nu se plictisească. Creînd pe om și pe femee, i-a fabricat astfel, încît fatalmente să fie atrași unul spre altul, le-a sădit pe deoparte simțul dra­gostei și nevoia de reproducere, iar pe de altă parte, le-a dat porunca să nu se apropie unul de altul... El, Dumnezeu, care este atotputernic și atotștiutor, cu­ toate că trebuia să prevadă ce era să se întîmple, nu prevede nimic, pe cînd K era așa de ușor să împiedice acast pă­cat inițial—al căruia autor este el în­suși... Și s’a întîmplat buclucul—iar tot acest Dumnezeu se supără de moarte, ia biciul de foc și gonește pe Adam și Eva din Paradis și îî osîndrește pe ei și pe toți scoborîtorii lor să îndure su­ferința vietei. Pentru ce toată această complicațiune, cînd dela început același Dumnezeu, ar fi putut fabrica lumea și pe om în așa chip încît dimpotrivă viata să fie o eternă fericire? încă odată dar, ori D-zeu este atotpu­ternic și atotștiutor și pentru ce atunci s’a supărat pe oamenii cari au greșit din pricina lui, din cauza cursei, în­tinse tot de dînsul, ori el nu este așa cum il descrie Biblia, ori nu este de loc și pentru a explica viața cu toate mizeriile ei, nu ne trebue explicațiunea copilărească a păcatului inițial și poves­tea lui Adam și Eva. MARTI­ N i se povestea cazul cutărei femei de moravuri ușoare, care s’a măritat ori es­te pe punctul să se mărite cu un domn bătrîn, care a încetat să fie cel puțin bogat. A făcut acest pas pentru a deveni femee cinstită, pentru a putea juca un rol oarecare în societate... Aceasta este explicațiunea ce mi s’a dat și mie mi se pare o simplă iluziune. Niciodată o asemenea femee nu se va putea reabilita. Ea va fi mereu ți­nută la ușa societăței zise bună. Toată lumea îl va spune tot pe numele ei ve» chiü și respectabilitatea după care a­­leargă dînsa, nu o va căpăta niciodată,— deoarece lumea nu iartă și nu uită, ori­­cît sîntem de creștini și orîcît Christos a reabilitat pe Magdalena cea păcătoasă... Numai schimbînd mijlocul, poate scăpa cineva de trecut. Departe în altă țară, unde ecoul vieței tale trecute n’a străbătut, poți să forțezi multe uși, acolo în lumea cosmopolită unde se petrece atît de mult și în zăpăceala jocului și a nebuniei, cine te întreabă pe tine,­ dacă eși din pușcărie ori din casa de tole­ranță? In această privință, îmi aduc a­­minte de o nuvelă, mi se pare de Guy de Maupassant, în care se descrie o pe­reche de onorabili oameni, cari și-au făcut averea în comerțul de carne vie și cari retrași la țară, într’un colț de provincie, sînt foarte cinstit­, fac acte exterioare de binefacere și de buni creș­tini, iar întreaga comună își ridică pă­lăria, cînd trec acești doi onorabili bă­­trîni, în a cărora viață este atît noroia și turpitudine. MIERCURI O tînără d-șoară—o nepoată a mea— crescută foarte bine—este indignată că eu sunt admirator al lui Zola. Ea ca su­prem argument, îmi dă faptul că Zola, n’a putut străbate la Academie. Aceasta după ea e cea mai bună dovadă de lipsa lui de talent. La Academie ca să intri—ori ca să fii gustat de Academie—nu zic că nu trebue numaidecît să nu aibi talent. Susțin­în­­­să că trebue cel puțin să nu fii om al timpurile tale. In adevăr, ca să intri acolo trebue să poți fi înțeles de mem­brii acestei savante instituțiunii care este alcătuită din oameni bătrâni, din bărbați din alt veac, uitați de moarte acolo și cari fatalmente nu mai pot gusta pe cei tineri, fiindcă întreaga lor intelectualitate este deja cristalizată în felul primei lor educațiuni artistice, li­­terare și chiar și politice. Cum voiți ca Academia franceză, alcă­tuită din membrii crescuți la școala cla­­sică și cea romantică, făcînd parte din­ generațiunea sub care Flaubert a foste osîndit ca imoral fiindcă a scris Mada­me Bovary, cum voiți ca acești oameni

Next