Adevěrul, mai 1910 (Anul 23, nr. 7415-7445)
1910-05-01 / nr. 7415
N AZBITII Geamurile guvernului Se știe că In ziua cind s’a supărat d. Marghiloman la Cameră, s’a spus numai decit că d. Marghiloman a spart geamurile. Se vede că acela a fost numai preludiul și că partidul care are de șef un bărbat cu geam la ochiu, era fatal să ajungă să spargă de-a binelea geamurile pe la miniștri. De altfel, încă din Decembrie trecut geamurile „Adevărului” strigau răzbunare la cer. In loc să vie dela D-zeu, răzbunarea a venit dela carpiști. Onoare lori E o dovadă că s'au gândit la geamgii! Cu despre guvern, să ne dea voe să-i spunem că e un pehlivan și jumătate și că bine a întors-o spărgindu-și geamurile și Plinind apoi pa carpiști să-I plătească.... geamurile sparte ! Sistem Ferechide, brevetat! Pac. Anul al XXIll-lea No. 7415 fONlDATOR ALEX. V. BELDIMANU PUBLICITATEA CONCEDATA EXCLUSIV Agenției de Publicitate CAROL SCHULDER & Comp. Strada Karageorgevici No. 18. — Telefon 3/4 BIROURILE ZIARULUI : București, Strada Sărindar No. II BANI UN NUMAR Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții noștri 5 manifestațiunile contondente ale carpiștilor Miercuri seara cetățenii Capitalei, amici ai d-lor Carp și Cantacuzino după ce au protestat cu indignare contra regimului d-lui I. I. Brătianu-Rătești, s’au dus în convoiu ca să aclame pe șefii lor. In drum, eșindu-le înainte locuințele d-lor Emil Costinescu, I. I. Brătianu și Spiru Haret, au manifestat și contra domniilor lor, spărgînd și geamurile locuințelor... Această manifestațiune contondentă merită cîteva observațiuni și le vom face cu aceeași libertate de cugetare ca întotdeauna. Pentru noi, ce știa dela Adevărul, e o mică satisfactiune cînd auzim cum se sparg geamurile și la alți oameni politici și mai ales la aceia cari după ce au organizat astă-iamă manifestația contra noastră, tot ei — prin gura corsarului politic Mih. Ferechide, au declarat că noi am fost aceia cari ne-am pus mintea cu geamurile noastre. Ar fi poate momentul să le întoarcem și noi infamia lor idioată și să spunem că nu manifestanții, ci oamenii poliției au aruncat cu pietre în ferestrele celor trei miniștri — și cu buna știință și cu ținta de a pune în spinarea opozițiunei aceste fapte. Cum lucrul s’a întîmplat noaptea, cum guvernul d-lui Brătianu- Rătești are tot interesul ca să se compromită mișcarea contra lui și să’i justifice măsuri de rigoare, lucrul este posibil. Și cu atît mai mult s’ar putea insinua lucrul acesta, cu cit deși manifestația a mers de la Dacia până aproape de șosea — la d. M. Cantacuzino, nu s’a văzut picior de polițist, nu s’a făcut nici o arestare, așa că manifestanții, ca la ei acasă, au colindat în miezul noptei Capitala și au dat cu pietre în geamurile caselor a trei miniștri, fapt, care dacă nu era pus la cale de poliție, putea fi împiedicat. Nu este așa, că dacă este vorba de infamii, e mai plauzibil să insinuăm că opera manifestanților de Mercuri seara, este a poliției? • Nouă însă nu ne place să ne dedăm la asemenea manopere. Am voit să arătăm numai, cit de ridicul este ucigașul țăranilor I. I. Brătianu, cînd pune la cale lovituri contra altora și apoi le explică și ficuzează în chipul cum a făcut astă-iar,pă banditul albanez Mihail Ferechide. I. Vom discuta, dar, cinstit lucrurile, așa cum credem că s’au întîmplat și vom da ^răspunderea asupra celor ce trebue să o aibă, asupra partidului d-lui Carp-Cantacuzino. Ei bine, umila noastră părere este că ceea ce s’a făcut a fost o greșală. In prima linie, ni se pare că junimiștii au căzut într’o cursă. Manifestînd în chipul cum au făcut, vor da drept guvernului, ca pe viitor să ia măsuri strașnice și în special să se scuzeze față de rege, de tot ce va face contra cetățenilor—și chiar despărsări de singe. Pe lângă aceasta — s’a neglijat un amănunt și anume acela că dacă ministrul X, poate fi huiduit pentru faptele sale urîte, omul privat, la el acasă, trebue să fie lăsat în pace. Dacă s’ar fi spart geamurile la cele trei ministere, lucrul ar fi fost cel puțin scuzabil. Acasă însă d-nii I Costinescu, Brătianu și Haret aveau dreptul a se odihni în liniște, ei și familia lor — mai ales familia cu care nu are nimeni nimic de împărțit. E drept că Brătianu-Rătești a confundat și confundă mereu afacerile și viața sa privată, cu cea publică, dar oricît ar fi aceasta adevărat, totuși, cei cari protestează contra acestui amestec, tocmai ei nu trebue să imiteze pe omul de la Rătești. * * * O altă obiecțiune este aceea, că în politică sînt două măsuri. Muncitorii sindicaliști cari eșeau pașnici de la o întrunire a lor, au fost atacați de poliție, bătuți și închișii dați judecăței și osîndiți. Boerii in amicii d-lor Carp-Cantacuzino, străbat în bandă, întreaga Capitală, de la Dacia la șosea, huiduesc pe trei miniștri și le sparg geamurile locuințelor lor, se dedau în puterea noptei la manifestații zgomotoase, și sînt lăsați liberi și nesupărați de nimeni. Ce trebue să zică clasa muncitoare, față de această atitudine și dubla măsură de judecare și de procedare? Că noi, intre noi, ne permitem totul, că trecem cu vederea eșirea din legalitate, cu gîndul și cu condițiunea ca și nouă să ne fie tolerate. Cînd însă este vorba de clasa cealaltă, de clasa oprimată, p, atunci, noi ne erijăm în apărătorii legalităței și ai ordinei și sîntem grozavi, facem să se verse și sînge, zndicim la poliție în bătăi și schingiuiri pe victime, apoi tot noi cerem justiției rigorile unor legi cari nu sînt făcute să se aplice și contra noastră, ci totdeauna în favoarea noastră. ■lit * O ultimă obiecțiune este acea asupra faptului duplicităței politicei noastre. Cînd este vorba de fruntași, și de gazetele lor oficiale, o, atunci domnii aceștia, iau aere de bărbați de stat europeni, cari reprobează brutalitățile și fac apel la respectarea ordinei. Cînd însă este nevoe de a se face apel la cărămizi și bolovani, cînd e vorba de a sparge geamurile adversarilor lor politici, cu cari de altfel cu o zi înainte ori chiar în seara aceea, au schimbat elegante și cordiale stringeri de mină, atunci fruntașii se dau la o parte, intră în acțiune șefii de culori, agenții electorali, cari plrtiți din fondurile partidului, merg și fac lucruri pe cari a doua zi în chip oficial partidul le va nega — ori reproba. Cei cari au comandat și organizat, generalii își degajează răspunderea, redevin din balcanici, europeni, a doua zi după fapt continuă relațiunile ceremonioase și elegante cu adversarii lor și astfel se joacă comedia cea mai scîrboasă și mai ridicolă, în care mulțimea, poporului, îi se dă sarcina de a face, de a îndeplini o operă de care nu au curaj să se declare răspunzători domnii din capul partidului, căci aceasta ar strica fațadei europene a luptelor dela partid la partid Cu aceasta am încheiat seria micilor noastre obiecțiuni — și tragem nădejde că ele fiind pornite din bun simț și vorbite cu sinceritate, vom avea alăturea de noi pe toți aceia cari, ca și noi, nu au pierdut simțul realitătei și pot judeca faptele politice și cu independentă de gîndire și cu dreptate. CONST. MILLE filopenileii la liceullOOO „Independența“ repetă iarăș că cifra de 419 morți în răscoalele din Martie 1907, e cea mai exactă posibilă pentru că e dată de înseși rudele morților solicitate să ceară ajutoare. Am mai spus-o și o repetăm: dacă guvernul, cu tot aparatul administrativ de care dispune, nu are decît acest mijloc de a stabili numărul morților, atunci inconștienta lui e prea puțin pedepsită dacă îi se pune un număr prea mare de morți în socoteală. Noi credem însă că guvernului nu-î dă mîna să întreprindă o anchetă sau să publice alt material, de care dispune, căci s’ar constata un număr de morți care ar trece poate chiar de 11.000. De aceia „Independența“ și prin articolul său de ieri, exprimă dorința intimă a guvernului, ca să se întindă vălul uitărei peste neomenoasa represiune pe care a ordonat-o și prezidat-o în 1907. Dar de acest văl al uitărei, atît de mult dorit, guvernul acesta nu poate beneficia și nu poate mai ales beneficia pentru că energia pe care a desfășurat’o cînd a omorît, n’a desfășurat’o cînd a fost vorba să realizeze reformele. In acest caz a preferat să cedeze presiunea conservatorilor și să renunțe la unica măsură mai hotărîtă ce propusese să se ia. Și nu va putea beneficia guvernul acesta de uitare, pentru că are curajul să declare prin „Independența“ chiar și aseară că represiunea a fost blîndă și că a făcut relativ puține victime. Blîndă represiunea aceasta în care s’a tras cu pușca cu repetiție în carnea romînilor neînarmațî? Blîndă represiunea aceasta care a dus la execuțiunile sumare, pe cari le-am denunțat prin „Adevărul“ cu riscul vieței noastre și numai astfel am putut opri casele să nu se lățească peste toată țara? Blîndă represiunea care a văzut ofițeri scoțînd după denunțurile exploatatorilor satelor, oameni din gramadă și executînd familii întregi, fără judecată, fără de lege, fără de inimă și fără de omenie? Numai niște criminali , inveteratî pot tine limbagiul „Independenței“. Oameni cu conștiință n’ar putea dormi noaptea fiindcă i-ar speria din somn gemetele victimelor și le-ar tulbura viața plănsetele mamelor, văduvelor și orfanilor. Cenușa pe cap să și-o pue aceia cari au într’o sută de feluri și răspunderea răscoală din 1907 și aceea a represiune!. Ad. Luni 3 Mai citiți în „ADEVERUL“ Misterele scrisoarei ei frate Mara Roman original Sîmbătă 1 Mai 1910 ...... ...............’------------DIRECTOR POLITIC CONST MINE ABONAMENTE: On an. 1 î i . Lei 16.— I 'trei luni . . » . Lei 4 — Șase Ioni • „ 8.— O lună • . . . » L69 Pentru străinătate prețul este îndoit. TElEfON: Direcția și Administrația No. 14/10 Redacția: cu Capitala „ 14/10 „ ,, Provincia „ 14/99 „ ,, Străinătatea „ 12/40 SĂRBĂTORIREA UNOR EROI Cel o mie din Marsala Italia sărbătorește în momentele de față, cu mare strălucire, cincu antenarul celebrei expedițiuni a lui Garibaldi în Sicilia, expedițiune care a fost începutul luptelor decisive pentru unitatea Italiei. Atît oficialitatea cît și poporul cinstesc astăzi cum se cuvine memoria marelui patriot italian, inițiatorul și eroul acelui grandios episod din istoria luptelor pentru neatîrnarea și unirea statelor italiene. Ziarele italiene apar toate în numere festive și răscolind trecutul, publică amănunte, cunoscute și necunoscute asupra celor petrecute acum cincizeci de ani stăruind îndeosebi asupra caracterului măreț pe care-l prezintă expedițiunea celor o mie. Nu va fi, credem, fără interes, să reîmprospătăm și în mintea cetitorilor noștri evenimentele din primăvara anului 1860 cari au înfăptuit Italia modernă. * * * Anul 1859 este anul independentei Italiei după cum anul 1860 este anul unitate ei. In 1859 se dau acele lupte memorabile care scapă Italia de sub dominațiunea austriacă. Regatul Sardiniei — singurul rămas constituțional după anihilarea revoluției de la 1848 — se punea fruntea acțiune! de independență și, ajutat de Napoleon III, poartă războiul contra austriacilor. După bătălia de la Magenta, austriacii evacuară Lombardia, care în urma încheerei păcei se alipește de Sardinia. Italia centrală e anexată și ea numai cu mare greutate, mulțumită iscusinței ministrului lui Victor Emanuel, Cavour. Rămîneau Neapolul și Sicilia. Pentru a realiza și unirea lor, patrioții italieni ajută mișcarea revoluționară ce începuse în Sud la începutul anului 1860. Acum se hotărește să intre în acțiune Garibaldi, care, nemulțumit că Niza, patria lui, fusese cedată Franței în schimbul ajutorului dat contra austriacilor, se retrăsese la Caprera scîrbit. El hotărăște să se ducă în ajutorul revoltei din Sicilia. Se zice chiar că fusese îndemnat la această de Cavour, care i scrisese: „Niza sau Sicilia“. Garibaldi vine la Genua unde înrolează o mie de oameni, devotați pînă la moarte. Se zice că guvernul l-a lăsat să ia din arsenalul din Modena cele 4 mii de puști, patru tunuri și munițiunile necesare, ba chiar dăduse ordin guvernatorului din Genua să închidă ochii asupra pregătirilor garibaldienilor. In noaptea de 5 spre 6 Mai, voluntarii lui Garibaldi se îmbarcă pe două vase de comerț, il Lombardo și il Piemonte, și pornesc. La 11 Mai, expediția intră în portul Marsala, unde se găseau tocmai atunci două vase engleze, împrejurare de care se folosi Garibaldi pentru a-și debarca oamenii. In adevăr, două vase napolitane cari se pusese în urmărirea lui, își pierduseră timpul în tratative cu vasele engleze. Abia debarcați, cei o mie din Marsala îmbrăcați în cămăși de culoare roșie, primiră puternice întărituri din partea răzvrătiților. Garibaldi pleacă imediat împotriva trupelor napolitane și cîștigă o primă victorie la Calatafimi. Un atac combinat cu multă dibăcie și dus la bun sfîrșit cu multă bravură, face pe Garibaldi stăpîn pe Palermo după o luptă de trei zile. Sicilia toată era cucerită. In fruntea celor o mie si a revoluționarilor sicilieni, Garibaldi trece strîmtoarea și străbate toată Calabria săvîrșind minuni de vitejie cari au rămas apoi legendare. Prin satele prin care trecea, eroul italian găsia în biserici portretul lui, înconjurat de lumânări aprinse. Mamele îi aduceau copiii ca să-i binecuvinteze. Țăranii povesteau că după fiecare luptă, Garibaldi își scutura camașa roșie de pe care cădeau sute de gloanțe, țintite pe pieptu-i ca pe o cuirasă. „Omul roș“ era un Zeu, trimis să libereze Italia și s-o unească. Toată vara se trece în lupte și în înaintări triumfale. Regele Ferdinand al Neapolului opune o rezistență zadarnică, căci trupele sale sunt bătute la Volturno și la Capua. Neapolul e cucerit, și Garibaldi se proclamă „dictator al celor două Sicilii“. La început dictatorul, care asculta de partidul republican condus de sicilianul Crispi, nu voește să anexeze cele două țări la regatul Italiei; populația din Neapole se pronunță" hotarită pentru anexare. Locuitorii afișază pretutindeni, la ferestre, pe ziduri, pe pălăriile lor bucăți de hîrtie pe cari era scris cuvîntul: dar Giiribaldi propune atunci plebiscitul, și anexarea e votată atît de Neapel cît și de Sicilia. La 7 Noembrie 1860, Victor Emanuel își făcea intrarea în Neapole, în trăsură, avînd alături pe Garibaldi. Astfel s-a săvîrșit unitatea Italiei, care nu e însă desăvîrșită decit după anexarea Veneției (1866) și Romei (1870). Precum se vede rolul principal în înfăptuirea acestei uniri ,a jucat Garibaldi. E foarte explicabil deci entusiazmul cu care se serbează acum în Italia cinci antenarul expediției celor o mie. I. N. D. Take Ionescu a rostit o scurtă cuvîntare făcînd declarațiuni categorice. Șeful conservatorilor-democrați analizînd repede situația n’a considerat ca eveniment al zilei scandalurile, ci alegerea de la Roman. Și a explicat de ce trebue să se dea importanta unui eveniment acestei alegeri. Altă dată alegerile n’aveau nici o importantă, erau considerate ca farse sau comedii electorale. Și pe atunci era firesc ca toate opozițiile să încline, în anumite împrejurări, pentru o politică de scandal. Azi însă, cînd corpul electoral dă neîncetat dovezi că s’a trezit la o viață nouă, că s’a deșteptat, cînd takiștii au dreptul să se mîndrească cu această deșteptare a corpului electoral, partidul conservator democrat nu mai are nevoe să reînvie vechia școală politică, să se scoboare în stradă. Și d. Take Ionescu a răspuns zîmbind acelor cari cred că face o politică fricoasă spunîndu-le : — Nu sînt fricos, ci cuminte! Firește că partizanii d-sale l’au aprobat și aplaudat zgomotos. In ce privește viitorul, d. Take Ionescu a declarat că are adînca convingere că d. Carp nu poate să vină la putere și că ia pe suflet răspunderea ce o are în conducerea partidului sau. Șeful conservatorilor-democrați nu a contestat dorința generală ca liberalii să cadă și că aceștia sînt în lichidare. De aci pornesc toate combinațiile și se vorbește de împăcarea conservatorilor. Asupra acestui punct, al împăcărei, d. Take Ionescu s’a rostit tot atît de categoric , că n’a avut nici o ocazie să trateze împăcarea fiindcă nimeni n’a venit să i-o propună și nu d-sa va începe vre-odată tratativele, căci takiștii n’au eșit din rîndurile conservatorilor, ci au fost goniți. Această mărturisire francă a fost subliniată prin entuziaste ovaziuni și acei cari au asistat la manifestația de simpatie ce s’a făcut em d-lui Take Ionescu, au simțit cît de puternic continuă a fi sprijinit în acțiunea ce a întreprins’o noul partid. A mai spus ceva. d. Take Ionescu care trebue să fie relevat, a spus că nu poate să ceară puterea de la rege, dar poate să ceară țărei să-l indice. Și țara a răspuns în toate alegerile parțiale și deci normal este ca moștenirea să fie a takiștilor. Impresia ce a lăsat-o scurta cuvîntare a d-lui Take Ionescu a fost că șeful conservatorilor-democrați e azi arbitrul situației politice, că a cîștigăt definitiv bătălia cu ambele partide istorice, că toate încercările acestor partide de a-l desființa politicește nu numai că n’au reușit, dar acea luptă nereală i-a creat situația strălucită de azi consacrată, de corpul electoral într’un avînt de deșteptare cum într’adevăr nu s’a mai văzut la noi. R. X. Garibaldi în fruntea Statului său major Declarațiile d-lui Take Ionescu nm a fost primit.— Salutul d-lui Cantacuzino-Pașcanu — Cuvintele d-lui B. Păltineanu.— Declarațiile d-lui Take Ionescu Organizațiile takiste pe lângă că au făcut dovada că sunt puternice în toată țara, cea din Capitală s’a arătat ori foarte conștientă de situația politică și a înțeles bine tactica și directiva pe care d. Take Ionescu a imprimat-o partidului sau mai ales în timpul din urmă. Takiștiî s’au prezentat disciplinați, entuziaști și hotărîți a meși din cuvîntul șefului lor căruia i-au făcut ori atît în gara de Nord cît și la clubul conservatordemocrat o primire așa de călduroasă încît fruntașii takiști au rămas mișcați de dragostea și popularitatea crescîndă care se manifestă pentru partidul și șeful lor. D. C. Cantacuzino-Pașcanu a venit de la Roman să salute pe d. Take Ionescu și cum foarte spiritual a spus-o în întrunirea de la club în loc să ofere șefului tradiționala pîine și sare, i-a oferit o nouă victorie electorală pe care acest aristocrat al democrației a dobîndit-o contra liberalilor și carpiștilor. In cîteva cuvinte d. Barbu Păltineanu a arătat că politica ideală a takiștilor se rezumă azi într’o opoziție legală, reală și reală. » x Adeveruri Odioase! „Odioase“ sînt pentru futuriștii dela „Viitorul“ manifestațiile cu spargere de „geamuri“ și în ele „generoasa“ foaie vede o decădere pe „care pînă astăzi n’a mai „cunoscut’o nici un partid politic“! Protestează geamurile „Adevărului“— onorabili generoși ai fondurilor secrete !..... Să-l aresteze „Locul d-lui Haret este la pușcărie“, declară „Epoca“ de azi. De ce nu-l arestează d-nul Filipescu pe d-nul Haret, cu o oră mai înainte ?.... A făgăduit’o de mult!.... Alibi Foile carpiste se frămîntă spre a stabili d-lui Marghiloman un alibi, cum că manifestația cu spargerea geamurilor s’a făcut pe cînd d-sa era la Buzău! Adică dacă ar fi fost în Capitală i se putea atribui și numai faptul că a lipsit e în favoarea d-sale ?.. ... Ferește-mă, Doamne, de presa amică ! Rigoletto, noul rege al Angliei Personalitatea lui George al V-lea Era copilul cel mai drag și cel mai vipid al casei regale. Sănătos și voinic, era cu adevărat un drăcușor. Cum tradiția britanică cere ca principii nou-născuți să fie crescuți în disciplină militară, la 18 luni prințul George trebuia să răspundă prin salut militarise la onorurile pe cari i le făceau foot-garzii de la Malborought House, prezentîndu-i armele. Salutul îl făcea ridicînd mîna dreaptă, cu palma deschisă, pînă la căciulită. Bietul George ! Se vede că i se părea ciudat gestul ăsta, căci nu-l făcea bucuros. I s'a tras însă o bătae, într’o zi, și de atunci și-a făcut datoria, nu însă fără să nu se răzbune, clipind din ochi șiret sau scoțînd limba la santinele. Eticheta avea de suferit multe atentate , din partea acestui vesel și scandalos băetaș. Parcă nu era prinț. Așa crescu George. Cînd împlini zece ani și trebuia să fie trimis la școala de marină, fu dus într’o seară la castelul Windsor in uniformă nouă ca să-și ia rămas bun de la bunica lui, regina Victoria. Băiatul apucă mina ce i-o întindea bunica și i-o scutură strașnic, mîngîind pe suverana cu numele de „good old lady“ — buna doamnă bătrînă !“. Vai ! Lordul șambelan văzu roșu înaintea ochilor, iar ministrul marinei nu știu unde să se vîre. Așa ireverență ’ Băiatul fu pedepsit cu opt zile de arest pe,bordul vaporului sau, ca să priceapă noțiunea prestigiului regal și sensul decorului, învățătorul sau fu amiralul Keppel, om riguros, dar drept. In doi ani, el izbuti să facă din prințul George un școlar silitor, un muncitor harnic, un desăvîrșit gentilom, fără să piardă însă ceva din voioșia lui înăscuta. Rîdea și acuma, dar aștepta ca mai întîî să se culce regina. Se ținea de glume și mistificări, dar se făcea numai cu egalii săi, nici odată cu inferiorii sau cu superiorii săi. De altfel, își ținea camarazii la distanță, dar cu tact și fără trufie. In timpul serviciului își uita calitatea: în urmă redevenea prinț. Se silea să cîștige dreptul la avansare prin meritele proprii și a reușit. Din momentul ce a luat gradul de locotenent de marină a început să beneficieze de comandamentele rezervata rangului sau. Toate ziarele au vorbit zilele acestea de cariera lui militară, întreruptă de lungi călătorii, sau de studii științifice, de altfel superficiale, trebuincioase pentru obținerea diplomei universitare. Ducele de York își făcu datoria cura putu, apoi pînă în 1892 viața i se trecu aproape toată pe bord, prin coloniile engleze, cu escursii prin China, Japonia, Birmania, India neerlandeză. Personalitatea lui capătă importanță politică în ziua cînd, murind fratele sau, ducele de Clarence, el luă rangul de moștenitor de coroană și trebui să se căsătorească cu logodnica fratelui sau, deși se spune că lucrul s’a făcut fără voia lui, căci el ar fi avut alte angajamente foarte serioase. Din acest moment, toate demersurile sale au un sens și dau loc la comentarii. Părerile personale ale ducelui de York au început să fie cîntărite și, cu toate că își măsura vorba și fapta, s’a putut vedea că preferința sa instinctivă e pentru doctrinele conservatoare. Poate că el nu i reacționar, dar fără nici o, îndoială că e un aristocrat. Aceasta au dovedit’o relațiile sale obicinuite. Vizita adesea: palatele ministerelor cînd acești miniștri erau un Salisbourg sau un Arthur Balfour, adică conservatori, se abține'a'cînd erau un Gladstone, Henry Campbell Barnermann, sau Herbert Asquith, adică liberali. Toți prietenii lui sînt în patrie, numai în patrie, după cum și tendințele sale în materie de guvernare sau administrare sunt în aceeași direcție. Cînd în Decembrie 1905 veni la putere partidul liberal, el strînse în jurul lui la o masă pe miniștri răsturnat! în ajun. Desigur, acestea sînt indicățiuni din cari nu se cuvine să tragem concluzii sigur asupra nouei domnii. Vom nota, totuși, că George al V-lea, era încă pînă mai eri printre patrii Englitezeî și că s’a manifestat chiar destul de ostil Camerei comunelor. Așa, la 30 Noembrie trecut, prințul a aprobat în Camera lorzilor limbagiul viconțelui Curzon, îndreptat contra bugetului și pretențiilor Camerei comunelor. Cînd contele de Crewe, cavaler al Jaretierei, luă cuvîntul în numele guvernului, prințul se sculă și părăsi locul säu. A doua zi, el apărea în tribuna patriei din Camera comunelor ca să asculte pe d. Balfour. Se zvonise chiar că are intenția sâ-și exprime sentimentul ostil Camerei comunelor printr’Un vot,pornire de la care ar fi fost oprit la timp de primul lord cancelar. CHESTIA Spargerea geamurilor ionel äratianu linie UsiiLU O să-mi sterg geamurile ~§i o să mi le plătească