Adevěrul, mai 1910 (Anul 23, nr. 7415-7445)

1910-05-29 / nr. 7443

Anul al XXIII-lea No. 7443 F­O­RM­DATOR ALEX. V. BELDIMANU PUBLICITATEA CONCEDATĂ EXCLUSIV Agenției de Publicitate CAROL SCHULDER & Comp. Strada Karageorgevici No. 18. — Telefon 3/4 BIROURILE ZIARULUI s București, Strada Sărindar No. 1­ 5 BANI UN NUMĂR CO Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții mioștri îmbătă 29 Mai 1910 îc­tor POLITIC MILLE fin mn. î f­­ J | Lei^^—luni • ? . ■ Lei 4.— §«uie luni .... 8.^i . . . i . . 1.6 ® Pentru străinătorii^^u^este îndoit Tel­EfONí* Direcția și Admitn^rația No. 14/10 Redacția: cu Capela „ 14/10 ” n Provincia „ 14/99 n n Străinătatea „ 12/40 =*55 UN NUMĂR BANI Regele și conflictul sinodal Motivele pentru care regele se opune la orice agitație în jurul conflictului sinodal și aprobă atitudinea guvernului In chestiunile la m­idena zilei, cari preocupă opinia publică, se cunoaște re­pede și opinia regelui, care firește că se impune imediat guvernului și opozițiu­­nei, mai ales opoziției din ziua de azi. Regele nu se mai sfiește să vorbească oamenilor noștri politici­­ de toate ches­tiile și întru­cit nu i­ se cere vre­un anga­jament pentru viitor, în special asupra schimbării regimului, regele aproape că nu mai are secrete față de actualii­ și vii­torii lui consilieri. Adeseori suveranul ridică chestiuni și face declarațiuni cu scopul vădit ca ele să pătrundă în opinia publică. Gazetele de partid ar avea car mijlo­cul să aibă nu numai indicațiu­ni dar chiar informațiuni precise asupra ges­turilor și atitudinea regelui. Dar ,rare­ori, și în mod foarte timid, transpiră prin a­­ceste ziare opinia regelui. In special sunt foarte fricoase organele conservatoare, de toate nuanțele. Cele liberale sunt mai îndrăznețe, nu mai abile, ba chiar cîte­­odată ireverențioase, mai ales în opozi­ție. Aceste ziare, cinci simt nevoia de­ a exploata o vorbă a regelui, sau atitudi­nea lui, o fac imediat, la guvern sau în opoziție, și o fac mai totdeauna în mod cam grosolan. Dar au curajul să vor­bească despre faptele și gesturile regelui, pe cînd conservatorii n’au curajul de­cit să discute atitudinea regelui în culise și prin forte lăturalnice, mai nicî­odată pe fată. Am relevat acestea pentru a arăta cit de ușor este să faci, ca la momentul o­­portun, cînd e la ordinea zilei vre-un eveniment important; să se știe ce crede regele, — căci, în definitiv, toate se re­zolvă cu avizul prealabil al regelui fără ca să avem conflicte în­tre rege și mi­niștrii. * In ce privește conflictul sinodal se știe acum precis care este punctul de ve­dere al regelui, adoptat de guvern și de aceia s’a exploatat de foile guvernamen­tale ultima vizită a­ suveranului la mi­tropolie. Regele — aceasta o afirmăm cu cea mai mare siguranță că nu putem fi des­­mințiți ■— regele este hotărît a, se opune tuturor guvernelor fie la caterisirea vre­unui membru al Sinodului, fie la siste­mul de a se obține schimbarea mitropo­­l­ilor sau episcopilor cu demisiuni smulse. Regele este hotărît dar a nu da conflictului sinodal de azi nici o solu­­țiune care să implice sacrificarea vre­u­­nui prelat din Sinod. De­și suveranul nu are obiceiul a lua față de guvern asemenea hotă­rîri, de as­tă­ dată a făcut-o și a mers mai de­parte, a declarat ritos și fruntașilor opo­­zițiunei că e personal angajat în aceastâ soluțiune ce s’a dat conflictului sinodal, adică de a se înlătura toate încurcătu­rile fără­ agitație, fără schimbări în Sinod. Care sunt motivele pentru care regele impune acest punct de vedere ? Și aceasta a transpirat. Regele s’a fe­rit să facă un tablou al situațiunei cle­rului roman, dar din cite a spus au în­țeles toți politicianii că orice prefacere a Sinodului e zadarnică de­oare­ce nu se va găsi un primar mai la locul său, un episcop mai vrednic de­cit cel dela Ro­man, unul mai onorabil de­cit cel dela Buzău, ete, și deci pentru ce să se fră­mânte întreaga instituție bisericească pentru a scoate din Sinod, sub culpa d­e nevrednicie pe unii și a doua zi urmașii acestora să fie expuși la aceleași învi­nuirii Cu alte cuvinte campanii interna,­­nabile cari nu pot avea de­cit urmări fatale pentru Insă si instituția bi­sericească ortodoxa, Or, regele Carol, catolic, nu vrea ca la sfîrșitul domniei sale să fie Învinuit ci numai că a tolerat, dar chiar că ar fi încurajat prin nepă­­sarea lui, aceste frămintări in cler. De aceia a pus de astădată pi­­ciorul in prag si a impus punctul său de vedere tuturor partidelor. Acesta­ e adevărul. Acum e de relevat... norocul d-lui Io­nel Brătianu că faptul se petrece liberalii fiind la guvern, căci în opoziție liberalii ar fi forțat mina regelui, ar fi căutat să profite politicește. Conservatorii, atît carpiștiî cit și ta­­kiștii, nu știu să iasă din cuvîntul suve­ranului. Așa se explică încetarea ori­cărei ac­țiuni, a ambelor opozițiuni, în chestia sinodală cu deosebirea că partidul d-lui Carp a ieșit cam ridicul și în aceasta campanie aflînd cam tîrziu părerea re­gelui R. X. In căutarea dreptăței — Plîngerea preoților către patriarh­ — Zadarnic spune ConsiBina că în Ro­­mînia toti cetățenii sînt egali înaintea legei; zadarnic legile scrise se silesc sa facă din tara noastră un stat democratic; experiența de toate zilele vine să dezmin­tă toate frazele goale și toate minciunile cu care politicianii amețesc lumea. De fapt sîntem sub regimul unei oli­­garh­iî despotice și egoiste, a unei clici de uzurpatori carî nu cunosc lege, drep­tate de cît pentru dînșiî și carî nu se sfiesc să-șî mente stăpînirea și să-șî a­­pere interesele grămădind victime peste victime. Cazul celor trei preoți, victime ale scandalului bisericesc, vine să confirme aceasta. O ceartă izbucnește în Sinod pe o ches­tie de canoane. Aceasta­ î una. Alta e însă o acuzațiune gravă de imoralitate ce se ridică împotriva mitropolitului primat. Această acuzațiune tulbură adînc pe cre­dincioși. Sfărîmarea ei ,printr’o judecată publică, pare să fie soluția imperios in­dicată celui acuzat. In tot cazul o asemenea pîră, și una mai mică chiar, ridicată împotriva unui preot de sat, — n’ar fi fost pusă la dosar. Preotul ar fi fost judecat și de ar fi fost găsit vinovat, de sigur că ar fi suferit cea mai gravă osîndă. Cînd­­ pîra s’a ridicat împotriva mitro­politului primat, deci împotriva unui membru al oligarh­iei, unui sprijinitor al ei, — pîra a fost pusă la dosar. Dară trei umili preoți de țară, cari prin poziția lor, exclud ori și ce bănu­ială, că pasiunea sau invidia ’i-ar fi m­î­­nat, cari nu pot fi bănuiți că vor să ia locul mitropolitului, s’au simțit prea jigniți în adîncul sufletului lor, că șeful bisericei, căreia au închinat viața, acu­zat de fapte aricioase și după morala profană, da­r criminale după cea bise­ricească în loc să caute a zdrobi acuza­­țiunea, face totul ca să împiedice jude­cata trei umili preot se apucă de cerce­tează ce este adevărat din pîra adusă. Rezultatul este că conștiința lor se dic­tează să-și însușească acuzația adusă mi­tropolitului primat. Și așa sînt de con­vinși că fapta ce întreprind este priin­­cioasă bisericei căreia slujesc, în­cît nu ezită să-șî risce întreaga existență, — mai mult, nu ezită să ceară a fi judecat de acelaș Sinod în care acuzatul e pre­ședinte și cu membrii căruia are nu un singur interes comun. Dar în loc ca pîra acestor preoți să fie cercetată, ei, este pusa la dosar, socoti­tă ca nulă și neavenită, iar ei sînt ares­tați cu jandarmii, goniți din satele lor, amenințați în modul cel mai brutal... Și cînd toate acestea nu ajută, cînd tari pe convingerea lor, pe curăția lor sufle­tească,­ preoții persistă a cere să fie ju­decați, — ministrul cultelor, faimosul­­ domn Raret nu se sfiește să ridice în Si­nod contra lor acuzațiunea falsă că ar fi făcut incorectitudini în gestiunea băn­cilor populare conduse i de dînșie. Sistemul acesta de a transforma toc­mai pe oamenii cei mai cinstiți și mai curați sufletește, tocmai pe aceia cari se pun în calea Oligarh­iei, în pungași, nu e nou la liberali. Tot așa au procedat cu Ficșinescu și cu Ranghereanu. In fața unei asemenea situațiuni, cînd strigătul de dreptate le-a fost înăbușit, cînd cererea lor de a fi judecați le-a fost respinsă, cînd pe deasupra onorabilita­tea lor a fost suspectată,­ ce mai puteau face cei trei preoți sătești deznădăjduiți? Un gest desperat, unul­­ din acele ges­turi carî demască pe vinovat, dar pră­pădesc și pe nevinovat. Acest gest desperat cei trei preoți ’lau făcut. S’au adresat Patriarh­ului. Ni­meni nu va putea aproba aceasta, o­­mul și cînd e disperat trebuie să cunoas­că limita permisului și dacă revoltătoare e tăgada de dreptate ce s’a făcut preoți­lor,—puteau apela la opinia publică ro­­mînească, și obține dacă nu dreptate le­gală, dreptate morală,­­cîa­r n’aveau ce căuta la patriarhul grecesc, un strain pentru noi și ce-i mai rău un dușman al fraților noștri, deci și al nostru. Dar oare acest gest condamnabil, nu e cea mai grea condamnare și a Oligar­chiei care ne stăpînește? Gestul preoților acestora, după Martie 1907, — nu arată oare la ce desperare duce nedreptatea sis­tematică întronată mai ales de acest gu­vern, pentru că din oligarchia ce ne stă­­pînește, cea mai fără scrupule, cea mai mizerabilă, este acela care în momentul de față tine cîrma statului! Cine are ochi de văzut să vadă! Și ca­zul acesta al preoților cari văzînd că ni­­căeri nu pot găsi dreptate se duc la Fa­nar s’o caute,­ este caracteristic. El este un mane tebel, pe care nu credem însă că guvernanții noștri îl vor înțelege. Nici dreptatea nu se dă, și ea trebuie cuce­rită. Și numai unindu-se toți democrații la un loc, ea poate fi cucerită. Act. NA­ZRITII „Tosca“ și pantalonii. Poliția din Boston a avut de cercetat inci­dentul a două italieni, care în mijlocul due­tului dintre Tosca și Mario Cavaradossi în ac­tul final, au izbucnit deodată In hohote de rîs, deși opera era cîntată de artiști celebri. — De ce ați izbucnit în rîsete, d-lor, pe cînd toată lumea asculta cu sfințenie și era emo­ționată? fură întrebați la poliție autorii in­cidentului. — Fiindcă se vede că eram singurii doi ita­lieni din sală ! — Ce are a face ? — Are foarte mult a face! De­oarece numai noi dour am înțeles, se vede, că prima­dona în loc să cînte pe cuvintele din ..Tosca“, cînta duetul lui Puccini cu următoarele cuvinte pli­ne de joc la adresa tenorului — Nu te întoarce, nu te întoarce, că di-ați plesnit pantalonii la spate !... și ați văzut că tenorul nu s’a întors, ci Se retrăgea de-a ’nduratelea ! Pac. Rușinea presei Pînă acum o lună d. Take Ion­escu și partidul sau erau abjecțiunea morală însăși, erau trădarea, vînzarea, oroarea vietei publice pentru presa partidului, care lupta în alegeri cu afișe prin cari takiștii erau taxați de oameni ai lui Mochi Fischer. De o lună de zile încoace, d. Take Ionescu și partidul sau sînt pentru a­­ceiași presă inteligenta, talentul, numă­rul, într’un cuvînt superioritatea politică și morală incontestabilă față de d. Carp și partidul acestuia. Pînă acum o lună de zile „Adevărul“ era „ultima treaptă a decăderei,­­calom­niei și violenței“ — pentru aceiași presă liberală. Azi și „Adevărul“ a fost în trecut; ba suferă chiar ofensa scuzelor din partea presei guvernului. Azi „Epoca“ este „ul­tima decădere“ —■ „rușinea presei“. E destul să alăturăm toate aceste atitu­dini, pentru ca mai ales tinerii și „spă­lații“ de la „Viitorul“ — în deosebire de nespălatul de la „Voința“ — să-și facă o idee de respectul și stima ce ne inspi­ră „părerile“ lor și impresiunea ce ne produc calificativele lor la adresa noa­stră. Cînd o lună de zile de politicianism răstoarnă astfel „credințele“ și „simți­­mintele“ unor tineri cari au pretenție să vorbească de ideal și statornicie, este din parte-de o adevărată amnezie să vor­bească de... rușinea presei. Rușinea presei este de a cere „Epocea“ concursul pentru asanarea presei, a­­tunci cînd ești în cartel electoral cu pa­tronii ei — și a o arăta drept rușinea presei, cînd cartelul a fost denunțat. „ Rușinea presei e să tratezi de „bandă internațională“ partidul d-lui Take Io­­nescu, iar a doua zi să declari că e sin­gurul care are dreptul la succesiunea puterei. Și o asemenea presă să aibă misiunea și forța morală de a judeca, și decide asu­pra unui ziar ca al nostru, care de două­zeci și doi de ani de zile a spus cu curaj adevăruri cari au fost riind pe­­ rînd re­cunoscute de toate partidele politice și de întreaga țară? Rușinea unei prese e înainte de toate lichelizmul ei. Și vom fi „trădători“, „vînduli“, tot ce poftiți — dar lichele nu ! Și singur acest sentiment pe care o a­­vem, ne dă puterea și mîndria de a în­lătura cu dezgust și­ ocările de azi și lau­dele de o­ ri ca și cele de mîine ale acelora cari fiind* robii unor beizadele nu pot gusta nici din libertatea și demnitatea u­­nor minți libere, nici din orgoliul unor suflete neîngenunchiate. Alfa. Și -------------•**-------------- ? Socialismul la putere — Interview-ul lui Enrico Ferri — Acum vre-o cîteva zile, Enrico Fend, depu­tat socialist din Ferrara, a ținut o conferință,­ despre colonizările italiene în America de­ Sud. Regele Victor Emmanuel, care a asistat­­ la această conferință,­ a felicitat pe conferen­­­țiar și i-a strîns mina, întreținîndu-se amical cu el vre-o cîteva minute.­­ Partidul socialist italian a cerut explicații lui Ferri asupra atitudinei sale în această im­­­prejurare. Intr’un interview pe care Enrico Ferri l-a a­­cordat corespondentului lui „Le Matin“ din­ Paris la Roma, sînt sintetizate toate ideile, cari au condus pe deputatul socialist la o a­­­propiere de Coroană. Rugat să-și spue impresiile asupra atitudi­nei partidului socialist față de dînsul, el a răspuns : — Unele din discursurile mele, mi-au hărăzit de cîtva timp multe critici din partea parti­­­dului socialist. Am voit să caut un drum nou. ] Firește, nu se putea să nu fiu cenzurat și bla­­­mat, dar nu mă preocupă aceste atacuri. A­­parținînd partidului socialist, mi se pare fi­resc că membrii acestui partid au invocat dis­­­ciplina și au ridicat o chestiune în privința­­ actelor și opiniunea mele. Eu nu cer de­cât să mă supun acestui con­trol și am venit la Roma înadins pentru asta. Disciplina e necesară și colegii mei au drep­tul să se preocupe de ea, dar eu nu cred că i-am greșit cu ceva. — Care sunt în mod exact vederile dv­ esu­­pra faptelor ce trebue să-și asume socialiștii din Italia ! * — Noi credem cu toții, eu și amicii mei, că ceasul millerandismului a sunat. —Dar—întrerupse corespondentul — ce în­țelegeți dv. prin „millerandism“? — „înțeleg prin „milerandism“ calea al că­rei pioner a fost Milerand și care a dus la putere pe un socialist izolat, într’un cabinet burghez. Am cea mai mare admirațiune pentru Mil­­lerand, Viviani și Briand, dar nu cred că în Italia noi trebue să urmăm același drum. Ea Situații diferite, trebuesc soluții diferite, și eu vreau să deschid altă cale. Cred că a venit momentul pentru socialismul din Italia să încerce a veni la putere. Nu va întîrzia să sune­ ora acestei posibilități, și a­­tunci va trebui ca no­ să creiăm un guvern ba­zat pe coincidența intereselor dintre burghe­zia conservatoare și proletariat. — Nu e oare incompatibilitate între aceste două regimuri ? — Nu, de­oarece societatea nu se transformă dintr’odată. Ea se modifică în mod gradat, după un ciclu ce va conduce la socialismul in­tegral. Dar spre a urma această dezvoltare, societatea actuală și socialismul pot colabora , făcîndu-șî reale schimburi de concesiuni. Nu trebue să ne temem de a primi­, de ^CHESTIA 711 pi lua puterea sub o monarhie clar văzătoare, "CO I IM ^IL", de­oarece nu există o incompatibilitate între monar­hie și socialism. Odată aceasta stabilit, să fim logici cu noi înși­ne și să nu ne temem de a colabora cu re­gele. La congresul național belgian s’a admis că participarea sau neparticiparea la putere a socialiștilor e o chestie de tactică, nu de principii. Ei bine, eu socot că în Italia so­cialiștii pot și aui datoria ca la un moment dat să ia puterea. — In ce condiții pot ei primi­ puterea ? Tre­bue să formeze un minister exclusiv socialist sau un minister mixt ? — Nu e nevoe să fie înlăturată orice partici­pare burgheză, dar socialiștii trebue să aibă siguranța că vor putea ,să conducă guvernă­­mîntul pe o cale hotărît și energic renova­toare. Asta-I chestie de voință. La popoarele latine ideile nu lipsesc nici odată; ele trebue însă traduse în fapte și asta e partea cea mai grea. D. Briand, președintele div. de consiliu, a exprimat foarte bine această idee cînd a spus că e un om de realizări. Cînd vorbesc astfel, am în vedere interesele proletariatului. Nu sînt un „Rabagas”. Cei 26 de ani din viață pe cari i-am consacrat chestiei sociale și mun­citorești și tot la ce am renunțat ca să mă pot consacra lor în întregime, sunt garanția dezinteresărei intențiilor mele și sper cu tot dinadinsul că vom­ fi înțeles“. Cu aceste declarații s’a terminat interview­­uil. Să adogăm că direcția partidului socialist, în urma explicațiilor date de Ferri, a adoptat o ordine de zi prin care chestia Ferri rămîne să fie pusă in dezbaterea congresului socia­list italian, de­oarece depășește marginele u­nui caz individual de simplă importanță. Fapte și observațiuni i­"" ~ • A ° Nu știu­ dacă sîn­­tl Diletantismul textual redate, dar IV am citit cu deose­b— ■ - ------ ■ ' =-----Sbiiă plăcere în de rea de seamă despre recepția d-lui Iorga la Academie, următoarele d-sale cuvinte „Voiü lupta pentru înlăturarea diletantismu­­­lui sub ori­ce formă ar fi el în literatură, „lăsînd totdeauna loc adevăratului merit“. Am regăsit în această declarațiune pe foile­tonistul literar, d. Iorga, atunci cînd scria în coloanele „Luptei“ lui George Panu. M’a sur­prins însă totodată o asemenea declarațiune în gura d-lui Iorga de azi și din ultimii ani. Nimeni ca d-sa n’a împins mai mult în ul­timii ani la diletantism în literatură și artă. Se făcuse o reacție împotriva diletanților, cari sub înrîurirea rău înțeleasă a cercetărilor li­terare ale lui Gherea, se așezaseră cu tot di­nadinsul să scrie proză și versuri tendențio­­niste. Dar acel curent, ignorat de însuși Ghe­rea, care nu putea fi răspunzător de felul cum unii räutau a face un crez din ceea ce era mumai o aplicare a materialismului economic la analiza unor­ anumite opere literare—acel curent, a și dispărut, ceea ce n’a împiedecat ca opera lui Gherea să rămîne. In Joc, ca acest fenomen să slujească de pildă el s’a repetat, din nou, cu un tendenționism de alt conținut și d. Iorga nu numai că n’a creat o operă ca a lui Gherea, dar fără să pună baze științifice cercetărilor sale literare, a făcut, dintr’visele un fel de exortațiune care a stârnit un diletantism destul de întins și de inferior, pe care d-sa, departe de a-­l ignora, l’a ațîțat — ceea ce, din fericire, a putut fi un rău trecător, căci soarta diletantismului e să dispară și nici o putere nu poate împiedica a­­ceasta. Nimic nu e mai primejdios și nu falsifică mai mult ideile și sentimentele unei epoci ca afectarea violentă a unor doctrine politice în literatură și artă. Ori­cu­, de sinceri chiar ar fi creatorii unui curent, acel cari, fără să aibă credința și energia lor lăuntrică, se apucă să facă tendenționism artistico-literar, crează o demagogie, care e rezultatul cel mai neno­rocit al diletantismului. Ca să osînd­im azi diletantismul în arta ?" literile romînești, nu trebue să recurgem în comparațiuni cu literaturile și artele străine Din potrivă, literatura și arta națională de pînă acum reclamă izgonirea acestui diletan­tism. A veni cu copilărit sau­ afectațiuni du­pă opere ca ale lui Eminescu, Caragiale ,Creangă, Grigorescu, înseamnă să nu ne dăm seama de ceea­ ce și-afi dat seamă generații­ dinaintea noastră­, este a face apologia re­gresului. Dacă intrînd în sinul Academiei, d­jorgn va lupta un adevăr pentru înlăturarea diletan­tismului, cel puțin în literatură, dacă nu și în... politică, apoi cu adevărat va bine-merit­, de la epoca prin care trecem și-șî va răscum­păra, In parte, propriile-i păcate. E. D. F Adeveruri Obiectivitate Ioină Nădejde contestă d-lui Panu putința de a fi obiectiv față de takiști. Asemenea obiectivitate se poate găsi numai la..., juratul din procesul Jelea ! Coane Gută, feștele și obiectivitatia ! Adică de ce nu? „Avem prea multă considerație pentru d Filipescu pentru a ne închipui că, subt dic­tarea sa, se înșiră în coloanele „Epocei“ gro­solăniile și sălbăticiile în contra guvernului și, în special, în contra d-lui Haret—scrie „Viitorul“, după ce tratează „Epoca” de „ru­șine a presei“. Adică dacă d. Filipescu și-a declinat senti­mentele intime față de prefectul Capitalei, de ce-I contestă „Viitorul“ curajul de a și le de­clina față de guvern ? Rezerve Academia a primit cu 11... rezerve pe d. Iorga de membru al ei și „Viitorul“ publică e­­logiile unui discipol al d-lui Iorga —tot cu rezerve „firește“. Cam multă rezervă față de d. Iorga ! Vorba aia , Prudența­­ e mama înțelepciune! ! Rigoletto de JULES MARY Ciflfl mîine Simbătă, In foita „Adevĕrului: NOPȚILE ROȘII (Les nuits rouges) ■ MARE ROMAN de SENZAȚIE ... Alegerile ungurești (după »Die Muskete“ din Vie1 Conducătorul: „Vajgas ! Cfund vice dimul „libertache ungurește", noi pur­cedem alad­e !! Isprăvile poliției de siguranță Complotul din 1907 contra vieții regelui . — Declarațiile lui Reichmann înnaintea „juriului de onoare“. D-lor Procopescu și Oprescu, membr ai Curții de Apel din București, le și prigonirile de pretutindeni“. Polițiștii încep să discute teorii anarhiste și să înfier­­bînte pe naivi contra guvernului de la cîrmă.1, hotărîndu-l să treacă la fapte. Dașchevici fa­­­ce totul pentru ca să împingă pe Mihăescu la un gest decisiv. Astfel, dat fiind că Mihăescu știa să prepare explozibile, îl hotărăște să fa­brice cîteva bombe și să le experimenteze. Prima bombă e experimentată de Mihăescu în cîmp, în apropiere de Bucureștii-Noi, su­pra­­veghiat fiind de însuși șeful siguranței Pa­naitescu, care, îmbrăcat în birjar și inarmnat cu sm­ochian, urmărea de la distanță pe ci­racii săi și surîdea la speranța că odată va putea culege roadele planului său genial. în­dată după explozia primei bombe, Dașchievici sfătuește pe Mihăescu să încerce o a doua, punînd’o intr'o casă părăsită de lingă atelie­rele­ căilor ferate române. Mihăescu, însă, re­fuză, de­oarece știa că explozia unei bom­be într-o clădire ar fi avut urmări grave. Polițiștii din grup nu izbutesc, aișa­srav, să dovedească guvernului și lumii că sindica­liștii sunt oameni periculoși car îi experimen­tează bombe, în scop de a le întrebuința la săăvîrșirea de atentate. Ei nu­ se dau, totuși, bătuți. După refuzul lui Mihăescu, Dașchievici, ca să-l impresioneze, aduce într-o seară un cap deT mort la grup și îl propune, să fure pe ei, spunîndu-i că așa fa­c anarhiștii adevărați. Mihăescu nu se pretează la această come­die, și începe a simți că nu e lucru curat la mijloc. Dașchevici, Bănciulescu c și comp. întăr­esc din nou propaganda anarhistă in­ grup. Ilirnicii înflăcărează pe tovarăși, pe țări îl plimb de la Senat și pe la palatul justiției, ca să vadă unde ar putea așeza cîte­va bombe. Nimeni nu se lasă însă­ să cadă în cursă. Cu două săptămîni înainte de Hohot­ează, Dașchevicî ..dă zor lui Mihăescu să încarce un procot­il al său și­ să-l pună la Bobotează sub chioșcul regal.". In acest scop, el ia pe Mihă­escu într’o seară cu sine și Îi arată diferite porțiî unde ar putea să așeze bomba. Mihăescu refuză însă, și de data aceasta să­ pună bomba la locul indicat, întîmpinînd­ pe Dașchevicî cu vorbele. ..de ce nu faci tu asta, ce mă silești pe mine?" Pe cînd Bănciulescu și mai cu seamă Daș­chevicî izbutiseră să sucească mintea lui Mi­hăescu și a altora, ca prin minune, își face apariția în grup Reichmann, da­rurind sosit de la Paris. Reichmann e pus imediat la cu­rent cu scopul grupului, pe care, firește, îl aprobă, întreabă, totuși, pe noii săi tovarăși dacă au deplină încredere în Dașchevici? Rolul, jucat­ de Reichmann în complotul de la 1907 n’a fost descris de Mihăescu în scrisoa­rea sa. Să lăsăm deja acestuia cuvîntul aici, repro­ducând declarațiile ce a făcut înaintea juriu­lui de onoare din Paris, de­oare­ce ele com­pletează scrisoarea lui Mihăescu și arată că„ adevăratul autor al urzitei complotului contra vieții Regelui nu e altul de­cît șeful sigu­ranței I. Panaitescu. -Iată acele declarații: Rolul lui Reichmann :,Eu n'am luat parte la­ prepararea bombei care a fost încercată lingă, Bucureștii-Noi, și nici n’am fost cînd s'au făcut, vizitele, la­ Se­nat și la Palatul de justiție.. Sunt de asemenea, strein de fixarea datei și de alegerea­ localului unde trebuia să fie executat atentatul centra­ negelui. La sosirea mea din Paris, ia> Decem­brie 1907, totul era aranjat pentru 6 ianurie 1908. Am fost introdus în grupul din care fă­ceau parte Dașchevici, Bănciulescu, Chebck­. Dedicăm rîndurile de față și pe cele ce vor urma acestor două magistrați, cari n’au găsit cu cale să amine procesul Stoenescu-Jelea, pentru ca, astfel, să ne fi­ fost posibil să dez­văluim înaintea Curtei cu juri, sub prestare de jurămînt, tot ce știm despre cele două cri­me ale poliției noastre de siguranță : complo­tul din 1907 contra vieței regelui și atentatul din anul trecut contra primului-ministru Bră­­tianu. Și care, totdeodată, n’au voit să cheme înaintea Curței cu juri și pe polițistul Reich­­mann, ca să repete declarațiile ce a făcut în fața juriului de onoare din Paris cu privire la rolul jucat de el în aceste două crime, închinăm rîndurile acestea înalților magis­trați de mai sus, pentru ca să­ î decidem să ne citească, și nu nădejdea că, citindu-ne, poate, să roșească. Și suntem­ datori să facem aceasta cu atît mai mult cu cît d. procuror general Oprescu —aprobat fiind și de d. președinte Pr.ocopes­­cu,—și-a permis să rostească, în ședință pu­blică de la înălțimea funcțiune! ce ocupă, cu­vintele grave că: martorii apărăreî, adică sărmanii de noi, „nu prezintă, pentru d-sa,­ destule garanții1 de seriozitate“. Cuvinte pe care nu ținem să le întoarcem d-lu­ procuror general Oprescu, pentru simplul motiv că s’ar putea ca lumea să ne cunoască și pe noi și ne d-sa. Pe noi, poate, ca pe niște oameni cari n'au alt­fel în viață de­cît binele obștesc și­ adevărul, pe d-sa ca pe un magistrat plecat 'm­intea politicianilor zilei, cărora le datorea­ză înalta slujbă ce ocupă și de la care, în urma neprețuitului serviciu ce le-a adus în afacerea lelea, așteaptă cuvenita înaintare. Complotul din 1907 Istoricul adevărat al complotului din 1607 contra vieței regelui e cunoscut, mulțumită cristirea unuia din părtașii la complot, lucră­torul lăcătuș Ion Mihăescu, publicată în „Ro­­mînia Muncitoare“ de la 6 Decembrie 1909, scrisoare reprodusă și îndelung comentată și fost ziarul „Adevĕrul“. Mihăescu a arătat neted în scrisoarea sa că complotul din 1907 a fost opera poliției de si­guranță a statului, opera șefului acestei poliții ilustrul domn Panaitescu. Tată pe scurt istoricul complotului, și mai întîîn iată ce a determinat pe șeful siguranței să urzească această crimă. Se știe că poliția de siguranță a fost creas­tă, imediat după răscoale, de omul care are ca suflet 11.000 de victime țărănești nevino­vate, în scop de a distruge mișcarea, sindica­lista, de la orașe. De aci nevoia pentru această poliție de a-și legitima, cu orice preț utilita­tea, căutînd să zdrobească prin orice mijloace organizarea muncitorimei în Sindicate. De aci ideia genială a lui Panaitescu de a da, încă de la început,, o lovitură mare. De aci, în­tr’un cuvînt, ideia organizărei unui complot contra vieței regelui, pe care trebuia sa în­cerce să-l execute un lucrător sindicalist, Ion Mihăescu, care se pricepea la fabricarea bom­belor. Intru ajungerea acestui scop, șeful siguran­ței generale a statului începe prin a organiza grupuri așa zise anarhiste, compuse în mare parte din ciraci de ai săi. Primul grup e înființat de Dașchievici și Bănciulescu (azi comisari ai siguranței gene­rale, numiți prin decret regal, imediat după complot), și e compus din vre­o zece persoa­ne, printre care și lucrătorul sindicalist Mihă­escu, cel care i-a denunțat mai tirziu. Mai toți membri grupului au fost înscriși în sin­dicate și au plătit regulat cotizațiile și abo­namentele la ..România Muncitoare“. Odată format, grupul începe să ia în cerce­tare »chestia răscoalelor țărănești, expulzări*

Next