Adevěrul, mai 1924 (Anul 37, nr. 12350-12373)
1924-05-10 / nr. 12356
Anul XXXVII. No. 12356 2 Lei exemplara! to toata tara 4 Lei exemplarul in străinătate Sâmbătă 10 Mai 1924 Adeverii! J AL. V. BELDIMANN 1888—1897 CONST. MILLS 1897—1900 Alte mărturii ale d-rului Racovski Precizarea dreptului României asupra Basarabiei Politica ţărei noastre este şi trebue să fie iminent pacifică. De aceia însă, când la orizontul ei se iveşte ca o ameninţare războinică atitudinea Rusiei sovietice în chestia Basarabiei, cei mai mare datoria noastră a tuturor ca să adunăm si să dăm în vileag toate dovezile dreptului nostru asupra acestei provincii românești. Ce dovadă însă mai peremptorie putem găsi, pentru un drept care ni se pare cel mai luminos din toate câte s’au invocat vreodată în chestiuni internationale, decât mărturia tocmai a unuia dintre aceia cari astăzi ni-l contestă ? Am evocat de aceea cei dintâi mărturia doctorului Rakowski în favoarea Basarabiei româneşti, așa cum a formulat-o chiar el în manifestul pe care l-a lansat partidul social democrat român cu ocaziunea aniversărei centenarului răpirei Basarabiei. Dar şeful de atunci al muncitorimei noastre socialiste, a depus, direct, aceiaş mărturie şi în alte ocaziuni.* Astfel la serbarea de 1 Mai st. n. 1912, doctorul Rakowski a rostit în Capitală o mare cuvântare, reprodusă in extenso în „România Muncitoare“ din 29 Aprilie 1912. In această cuvântare el a spus între, altele : „Astăzi se vorbeşte mult de fapta măpăreaţă, de actul mârşav al unui stat străin, care prin perfidie a cucerit un teritoriu, care nu era al lui, care era populat cu români. Vorbesc de Basarabia. „Dar oligarhia noastră nu are curajul să tragă consecinţele din acest fapt. Noi ne punem întrebarea: „Cum s’a putut ca o ţară oricât de mare şi de puternică ar fi ea, cum e Rusia, după ce i-am dat ajutorul armatei noastre, după ce ne-a dat cuvântul de onoare că va respecta integritatea teritoriului nostru, cum s’a putut deda la această felonie, să ne răpească o parte din teritoriul nostru, și anume Basarabia ? „Ei bine, ceea ce este dureros în toată această chestiune, nu e atât faptul brutal în sine al răpirii teritoriului, cât această lipsă de protestare, această lipsă de izbucnire a sentimentului naţional, lipsă care se constată cu ocaziunea aniversării anexării Basarabiei! „Intr’o ţară în care în joc de cele câteva mii de privilegiate şi cele 6 milioane de robi, ar fi existat o democraţie puternică, legată de pământ nu numai prin invoeli agricole, dar şi prin dragoste, prin drepturi şi libertăţi, din orice sat, din orice oraş, din orice colibă şi orice bordei s’ar fi ridicat protestări vehemente împotriva anexării Basarabiei“. La 29 Aprilie 1912, numai şapte zile mai târziu, doctorul Rakowskyia cuvântul la un mare meeting socialist din Brăila. Şi acest discurs e reprodus în întregime în „România Muncitoare“ din 3 Mai 1912. Dreapta cauză a Basarabiei era pentru doctorul Rakowski, el însuşi abia scăpat de o mare nedreptate ce i se făcuse, o adevărată obsesiune, căci revine şi cu această ocaziune asupra ei. „Peste câteva zile — spune el muncitorilor adunaţi, după „Viitorul" de atunci, în număr de opt mii, — peste câteva zile veţi îi convocaţi pentru a protesta împotriva unui fapt mişelesc, răpirea Basarabiei. „Cu această ocazie să puneţi toată chestia pe tapet, să întrebaţi a cui e vina. Să nu vă mulţumiţi cu protestări platonice, să cereţi autorii. Autorul prim e imperiul care a cucerit şi subjugat atâtea popoare. Dar este şi o altă responsabilitate, care mereu e ascunsă, responsabilitatea oligarhiei române, care a ţinut poporul în robie, l-a ținut departe de luptele politice, departe de dreptul de întrunire și de drepturile presei..." ■ Evident că nu este locul acum de a duce cu doctorul Rakowski o polemică retrospectivă, asupra răspunderei clasei noastre conducătoare în chestiunea perderei Basarabiei, cum nu noi vom ascunde marea greşală ce s’a comis şi se comite încă, ciuntîndu-se drepturile politice ale masselor populare. ...Şi acum un cuvânt pentru confratele „Viitorul“. Nu din pricina urei cu care urmăreşte ziarul nostru, nici a invectivelor cu cari ne acoperă, ci pentru a lămuri încă o cestiune utilă apărărei dreptăței României în cestiunea Basarabiei. „Viitorul“ spune, referindu-se la primul document ce am publicat asupra părerilor doctorului Rakowski despre răpirea Basarabiei, că documentul e important prin el însuși, nu însă prin faptul că a fost publicat în „Adevărul“. Dacă este exact că documentul acela ca şi documentele de mai sus sunt importante şi prin ele înşile, nu este indiferent că tocmai noi le-am publicat. Noi nu suntem duşmanii doctorului Rakowski. Şi dacă azi suntem adversarii săi politici, ori am fost prietenii lui. Toate declaratiunîle safe îh cestiunea care ne inte-Oricum însă această chestiune poate tresează astăzi atâta, s’au produs ti numai obiectul unui proces de pe- îndată după ce doctorul Rakowski litică internă pe care trebue „ •• . internă pe care trebue să-l dezbatem şi să-l rezolvăm între noi şi în nici un caz nu poate atinge vreun drept al nostru faţă de terţii, faţă de un stat din afară, s’a putut întoarce în ţară, din exilul forţat şi’ nedrept la care-l condamnaseră guvernanţii noştri, cu acel dispreţ al legilor, care este boala fundamentală a vieţei noastre publice şi a concepţiilor realiştilor noştri politici. Ar dus atunci, noi cei de la acest ziar, în frunte cu Const. Mille, o campanie aprigă şi susţinută pentru, dreptul’ şi drepta. In ce priveşte însă acest drept, mărturia doctorului Rakowski e categorică. După dânsul anexarea Basarabiei de către Rusia este „o faptă hrăpăreaţă, actul mârşav al unui stat străin care prin perfidie a cucerit un teritoriu, care nu era al lui şi care — lucru esenţial — era populat cu români“. Apoi, oricum, cu toată vina oligarhiei române, „autorul prim al faptului mişelesc ce constitue răpirea Basarabiei, “, chiar după doctorul Rakowski, „imperiul care a subjugat şi cucerit atâtea popoare“. Şi cum a comis imperiul rusesc acest fapt mişelesc ? Tot doctorul Rakowski ne-o spune: Printr-o felonie cum puţine cunoaşte chiar şi istoria vremurilor întunecoase în cari felonia era un principiu moral al politicei externe, căci l-a comis „după ce ne-a dat cuvântul de onoare că va respecta integritatea teritoriului nostru şi după ce i-am dat ajutorul armatei noastre...“. Şi atât de mare i se pare doctorului Rakowski, nedreptatea ce s’a făcut României, poporului român, răpindu-i-se Basarabia, încât dacă prin manifestul partidului social-democrat, regretă el, pacifistul, că mulţimea poporului român n’a fost chemată de clasa conducătoare să protesteze cu sângele său împotriva acestei nedreptăţi atât de revoltătoare, în cuvântarea pe care a rostit-o de întâi Mai la Bucureşti, declară că „din orice sat, din orice oraş, din orice colibă şi din orice bordei trebuia să ridice cele mai vehemente protestări“. O asemenea nedreptate, credem noi, nu se poate prescrie niciodată. Ea rămâne acelaşi indiferent dacă la cârma Rusiei e regimul ţarist sau regimul revoluţionar al comunismului sovietic. Ba ni se pare că nedreptatea devine mai mare în cazul din urmă, căci regimul ţarist considera dreptul săbiei ca moral, pe când cel sovietic declară în toate ocaziunile că el nu admite războaiele şi acaparările de pământuri şi popoare. Or, ce argumente mai decisive putem noi aduce contra pretenţiunilor Rusiei de a interveni măcar în cestiunea Basarabiei reîntoarse la sânul patriei mume, decât pe cele ale doctorului Rakowski, care azi e unul din fruntaşii noului regim de la Moscova ? Ce am putea noi spune mai clar şi mai bine, mai convingător şi mai vibrant de indignare, decât ce a spus doctorul Rakowski în zilele tristei comemorări a centenarului răpirii Basarabiei ? Ni se pare că o propagandă mai bună pentru cauza Basarabiei româneşti, nu se poate imagina, decât ar fi răspândirea părerilor doctorului Rakowski reproduse mai sus. Şi invocând noi părerile lui şi propunând răspândirea lor peste tot locul, nu suntem călăuziţi de alt gând, decât de apărarea acestei drepte cauze, decât de nevoia de a prezenta aşa dovezi în favoarea ei, încât nimeni şi sub nici un cuvânt să nu se poată încumeta a o contesta sau a ridica vreodată împotriva ei armele, fără a avea siguranţa că va trebui să înfrunte în acelaş timp indignarea întregei lumi civilizate şi deci rezistenţa ei. Astfel invocând pe doctorul Rakowski, contra doctorului Rakowski, nu ne gândim nici la facilul joc de a-1 prinde într’o gravă contrazicere, nici la meschinul scop de a-1 pune în opoziţie cu camarazii săi de luptă şi colegii săi de guvern, ci ne gândim numai la scopul pe care el întotdeauna l-a proclamat ca cel mai esenţial al vieţei şi politicei sale : la apărarea păcei şi la triumful dreptăţei.tea doctorului Rakowski, o campanie la care şi scriitorul acestor rânduri a avut modesta lui parte, şi nu am dezarmat până când dreptatea şi legalitatea nu au triumfat. Numai mulţumită acestei biruinţi, doctorul Rakowski a putut vorbi şi face declaraţiunile de mai sus, astăzi atât de preţioase pentru cauza Basarabiei româneşti. Şi de aceia nu e fără importanţă că lupta pentru Basarabia românească se duce prin acest ziar, al cărui întreg trecut mărturiseşte tăria lui democratică, mărturiseşte că el nu numai că nu e capabil să susţie o cauză nedreaptă, dar că nu ar fi în stare să nu o combată, oricum ar fi pentru dânsul consecinţele unei asemenea atitudini. Însuşi faptul că părerile doctorului Rakowski favorabile drepturilor noastre asupra Basarabiei, sunt invocate în lupta pentru aceste drepturi, de ziarul care altă dată a apărat şi drepturile de om şi cetăţean ale doctorului Rakowski, sporeşte valoarea dovezilor ce producem.. Repetăm: nu le spunem acestea pentru a reclama recunoaşterea vreunui merit care nu există, căci e vorba de o datorie, ci le spunem în interesul cauzei. Şi chiar dacă o cauză dreaptă nu ar câştiga prin locul potrivit de la care e apărată, ea ar perde desigur prin încercarea de a scoborî acel loc, dacă o asemenea încercare ar putea reuși. B. Brănișteanu * ' * ' Adunarea anuală a asociaţiei profesorilor secundari, ţinută la Cernăuţi, a fost, de astă dată, puţin frecventată. N’au participat decât vreo sută de profesori. Pricina? Guvernul a refuzat să acorde reducerea pe C. F. H., care, după un vechiu obiceiu, se acordă tuturor congreselor şi Întrunirilor de acest fel. Se înţelege că foarte puţini au fost în stare să facă sacrificiul preţului integral al biletului de călătorie, azi atât de urcat, căci statul el însuşi scumpeşte tot ce are de vânzare. De ce atâta zgârcenie? Guvernul poate invoca lipsa de fonduri când i se cere o nouă creaţiune. Dar pentru transportul profesorilor la Cernăuţi, nu era nevoie de construirea unor nori căi ferate şi de procurarea de locomotive şi vagoane nouă. Bieţii noştri dascăli nu sunt atât de pretenţioşi încât să ceară trenuri speciale, acestea fiind destinate excluziv d-lor miniştri. Atunci? Inc’odată: de ce atâta zgârcenie ? .... Dar poate că nici n’a fost zgârcenie ! A fost numai plăcerea de a jigni pe dascăli, aceşti oameni plicticoşi cari afişează revendicări subversive, între cari şi aceea de a li se da leafă pentru munca lor, pe când guvernul găseşte că ar fi mai frumos din parte-le să muncească gratis. Şi a mai fost ceva : intenţia de-a zădărnici o Întrunire în care guvernul ştia că nu va fi lăudat. Şi, în adevăr, nici n’a fost. Profesorii, câţi au reuşit să-şi procure banii de drum, s’au arătat nemulţumiţi de proiectul de reformă şcolară, aşa cum a fost alcătuit în minister, fără colaborarea întregului corp dăscălesc, pe care ministrul respectiv promisese că o va cere. Despre starea materială îngrozitoare, absolut insuportabilă, in care se află azi corpul didactic, am vorbit de multe ori. Dacă guvernul nu poate să-i vie un ajutor, —căci aşa se scuză el — ar putea cel puţin să-l scutească de jigniri morale pe cari nu le-a meritat prin nimic.7. Am relevat în numărul nostru de eri, că în vederea primejdîei iminente a prăbuşirei francurii, şi pentru a-şi procura mîjloacele necesare salvărei acestei monde, — guvernul francez n’a hezitat să ia faţă de bancherii america faţă definanţa internaţională!'', angajamente cari, după concept!. „Viitorului“ şi a inspiratorilor săi, sânt o adevărată înstrăinire a dreptului de liberă dispoziţiune a statului francez, un adevărat control. Nu ne miră că la aceste observaţiuni ale noastre, „Viitorul“ se repede să răspundă că noi vroim controlul financiar pentru ţara noastră. Eram atât de siguri că vom primi acest răspuns, încât l-am prezis chiar în articolul nostru. Şi nici nu am insista asupra stupidei insinuaţiuni a oficiosului guvernului, dacă acesta de astădată nu ar încerca şi un răspuns de fapt. Ce a primit guvernul francez să garanteze bancherilor americani, spune „Viitorul“, este pur şi simplu recunoaşterea unor principii de politică financiară sănătoasă, pe care d. Vintilă Brătianu le-ar şi practica. Noi credem că măcar atâta politică financiară sănătoasă cât practică vistiernicul nostru, a mai practicat şi guvernul d-lui Poincaré. Dar nu de aceasta este vorba, cum nu poate fi vorba ca bancherii cari te împrumută să-ţi ceară ca garanţie ca să aplici o politică financiară rea, care ar compromite siguranţa creanţei lor. Ci este vorba că guvernul francez a acceptat un program financiar pozitiv şi negativ pe care şi l-au impus bancherii americani, că adică a acceptat aceasta, nu pentru că are simţimântul demnităţei naţionale (arză-le focul de vorbe!) mai puţin desvoltat decât guvernul nostru, dar pentru că are mai desvoltat şi simţul nevoilor economice şi cel al răspunderei în viitor. Iată de ce guvernul francez a acceptat acele condiţiuni ale bancherilor americani pentru a obţine de la ei un împrumut de o sută de milioane dolari,, pe cari financiarii noştri le-a respins altădată când li se puneau pentru un împrumut de patru sute de milioane dolari. Repetăm: altădată. Acum, mulţumită politicei financiare „sănătoase“ a d-lui Vintilă Brătianu, aceste condiţiuni nu mai sunt socotite ca suficiente. Ad. Cârti noui de 1. SUCHIANU Ura roman financiar: „Lewis et Iréne”, de Paul Morand.Reforma aerară româneasca în Enentera: lucrarea d-lui I. L. Evans crie Paul Morand în romanul său: Lewis et Iréne. Lewis era francez, Iréne era greacă. Sosit pe lume fără alte arme decât pretenția de a învinge, în toate, Lewis face irupţie în mijlocul obiceiurilor de timiditate şi infirmitate a mediilor financiare franceze. Franţa este, sau în tot cazul era până mai deunăzi, ţara ciorapului de lână. Acel ce vine cu lovituri îndrăzneţe trece drept nebun dacă e slab, ajunge stăpân dacă e tare. Lewis era din ultima categorie, vorba de o societate viitoare, nu Irene, făcea parte din cu totul altă prezentă. Căci mai treime vreme lume. Era dintr'o familie de acc-*1 până ce Capitalismul sa ajungă la ^ tea de bancheri, cum numai grecii I perfecţiunea şi la promptitudinea ni mai au. Evreii, protestanţii, serie de funcţionare de care nu o destsipesc în societăţi împletite unele Avem acum un roman al Societăţii Capitaliste de mâine. Desigur, „Utopiile“ şi „Atlantidele“ nu sunt noutăţi, nici rarităţi. Era totuşi ceva care nu se făcuse. Toate „Staatsromane“-le de până acum descriau o lume croită pe cu totul alte temelii decât lumea de astăzi. De aceea, interesul bizareriei era singurul. Acel al realităţii lipsea. Romanul de care vreau să vorbesc se deosebeşte de toate acestea. El descrie o lume reală: Societatea Capitalistă. Totuşi, este şi aci într’altele. Grecii au moştenit de la Antichitatea elenă acea instituţie curioasă a Familiei Comptoar, unde rudenia şi finanţele fac un tot indivizibil. Rămăşiţă a vremurilor când prima grijă a marinaruluinegustor era să aprindă, pe pământul nouei colonii, focul la care trebuiau să se încălzească zeii mari, sufletele bunicilor şi bunicelor. Aceasta face din banca grecească o foarte ciudată instituţiune. Mai întâi, e cea mai conservatoare formă de capitalism. Conservatism în înţelesul cel bun. Finanţa grecească e singura care rămâne fidelă bunelor tradiţii, în timp ce capitalismul apusan se lasă încântat de formule noi şi primejdioase. Iată în câteva cuvinte, cum descrie Paul Morand aceste două metode ale capitalismului contemporan . ..Irene era dintr’un neam de bancheri giuvaergii, negustori de lingoti. Lewis era din generaţia care nu mai crede decât în plasamentele industriale, care n’a văzut în ochi aurul; dispreţuia băncile de depuneri, şi depunerile ele înşile, pe cari, fără nici-un scrupul, le întrebuinţa după fantezia lui, la nevoe chiar împotriva dorinţei clienţilor care i le dase. Iréne urma tradiţia, socotea depunerea şi economia ca sfinte se întorcea înspre obligaţiuni, titluri de Stat, luându-şi chiar osteneala să cumpere parlamentari şi ziare. A fi bancher, spunea ea, însamnă a respecta o mie de legi strâmte, a lucra fără temeritate. Lewis, cu acel orgoliu feudal al vremilor de după război, nu avea nicio admiraţie pentru asemenea metode încete. Se înşela. Acuplarea politicei cu finanţele dă copii urâţi, dar cari trăesc ani mulţi.“ Lewis reprezintă prezentul şi viitorul. Iréne trecutul. Capitalismul contemporan e clădit pe speculaţie şi pe îndrăzneală, dar adesea ori e clădit în vânt. Iată de ce îl aşteaptă un faliment apropiat. Iată de ce luând în băracele foc metodele acelea prudente cari i-au făcut gloria dintâi, lucrează azi, ca să se înnalţe foarte sus pearte, dar ca să cadă, singur, într’o zi care e mai puţin departe de noi de cum s’ar crede. Dar în acea zi, singure supravieţuitoare ale Societăţii capitaliste care se va fi dus, vor rămâne, ici şi colo, câteva familii de greci din insule ale căror case vor fi un amestec de Serai şi de ghişeuri. Ele reprezintă trecutul care rămâne. Aliând fanatismul patriotic cu spiritul comercial, solidaritatea domestică cu internaţionalismul financiar, aceste familii-comptoare greceşti se vor aclimata în orice societate viitoare: socialistă, comunistă sau anarhistă. O altă idee care se desprinde, la tot momentul, din fiecare pagină a romanului lui Morand este superioritatea femeei asupra bărbatului. Desigur, autorul nu s’a gândit la aceasta. Lui, îi trebuia un mijloc artistic de a pune, faţă în faţă, două metode capitaliste. Ca să le dea viaţă, Ie-a întrupat în doi oameni. Ca să le poată opune mai bine, ca să Ie poată ciocni mai des, ie-a dat sexe deosebite. Este o,întâmplare care ţine numai de technică literară. Ceva mai mult Paul Morand nutreşte pentru femee un dispreţ surâzător şi irevocabil. Tot ce aCitiţi continuarea in pagina II -«’■ I Consiliul de miniştri stăruie să se o° duse de reorganizarea ministerelor. ....După doi ani de dezorganizare metodică, preocuparea actuală învederează cel puţin spiritul de variaţie al guvernului! Carnetul nostru Vesti de la ţară Nu „din“ ci „de la". E o mare deosebire, deoarece prin „de la" se înţelege în deosebi că e vorba, de plante, de animale şi de păsări. Adică am fost, cum se zice, pe la ţară. Iar gazetarul fiind o fire blestemată, el nu poate vedea şi simţi ceva fără s’o dea în vileag. Iată deci ce ştiri v’aduc de pe lumea cu verdeaţă, cu lumină şi cu aer curat. Mai întâi şi ’ntâi cucii, mierlele, ciocârliile, cintizoii, privighetorile, piţigoii şi alţi cântăreţi înaripaţi au înebunit, nu altceva. .Concertul în luncă e, anul acesta, de-o varietate şi intenzitate rară. Puzderie de cuci şi de privighetori în special, cari un moment nu tac ci într’una îşi povestesc simţirea lor cea vie. Se vede că traiul e eftin prin crânguri, căci glasurile sună a veselie şi a mulţumire pe-acolo. Şi-am stat numai eu trist şi gânditor în faţa zburdălniciei lor fără de sfârşit. Fiindcă, desigur, eu aveam şi creer, nu numai inimă ca ciripitorii lui Dumnezeu. Cu noi natura a fost vitregă, perfecţionându-ne. • De la plante, însă, am veşti mai amestecate. Câmpiile sunt cam Întârziate,viile proaste, nucii degeraţi. In schimb, va fi nămol de prune şi de mere. Probabil că deaceia cântau privighetorile aşa de straşnic, unde vedeau merii înfloriţi atât de frumos, cum de mult n’am mai apucat. Aş putea chiar zice că nici n’am mai pomenit aşa mândreţe. Fiecare rămurică şi ramură erau bătute in flori, dela vârf şi până la coadă. Şi te sfinţea mirosul. O săptămână primăvara la ţară preţueşte cât un an de viaţă. Dacă leam număra numai cu primăveri! T. T. Alegerile din Franţa Două zile ne despart de alegerile generale pentru Camera franceză, alegeri în care se va, decide odată, cu soarta guvernului Poincaré, politica viitoare a Franţei şi implicit situaţia generală europeană. Cu câteva luni încă înainte, soarta blocului naţional care a triumfat în alegerile precedente şi pe care se întemeiază guvernul Poincaré, prea pecetluită. Şi cu atât mai sigură era căderea guvernului. Forţele stângii unite şi ele intr'un bloc electoral, sporiseră considerabil. Lumea avea aerul să dorească o politică mai calmă, mai conciliantă de cât a d-lui Poincaré. Decepţiile acţiunii din Ruhr, legile fiscale propuse de guvern şi scăderea ameninţătoare a francului, înstrăinaseră puternicului prim ministru, o bună parte din încrederea obștească. A intervenit insă un reviriment impresionant. Printr'un efort prodigios, bătrânul şef al guvernului francez işi refăcu prestigiul. Un împrumut realizat cu o repeziciune fulgerătoare, puse capăt scăderii francului, scoţând pentru multă vreme din circulaţie pe speculanți. Profitând de un întâmplător vot de neîncredere, d. Poincaré iși refăcu ministerul pe baze mai largi și mai solide, aruncând peste tot pe miniștrii ce se uzaseră. In fine, in politica externă, acceptând raportul experţilor care oferă putinţa unei definitive deslegări a problemei reparaţiunilor şi restabilind unele raporturi cu Anglia, d. Poincaré lipsi pe redutabilii adversari din stânga de principalul argument de luptă. Evident, aceste succese sunt de natură să impresioneze masa electorală, şi s-o convingă de necesitatea menţinerii guvernului Poincaré şi deci a actualei majorităţi. Acum în urmă, după dizolvarea Camerei, intervened două împrejurări noui, cari măresc şansele guvernului. Primă e de ordin electoral intern. In timp ce blocul naţional s-a reconstituit în aşa fel, în cât se prezintă unit în alegeri, stânga este fracţionată, socialiştii nu colaborează decât pe alocuri cu radicalii şi radicalii-socialişti. Şi ştiut este că multiplicarea listelor micşorează şansele fiecăreia din ele. A doua împrejurare e de ordin extern: Ea stă in rezultatul alegerilor germane din Dumineca trecută. Sporirea reacţiunii germane, impune Franţei menţinerea unei politici ferme, aşa cum o preconizează d. Poincaré. Consideraţiile acestea fac probabil un rezultat care să permită blocului naţional a menţine actuala formaţiune ministerială. Ceea ce nu înseamnă că stânga şi dreapta nu vor esi întărite din aceste importante alegeri. ■ NAZBATII Grăuntele dl-lui Dragomirescu D-nul Mihalache Dragomirescu descrie într’un lung foileton pe un profesor din Ardeal care se ’nebuneşte după d-sa, după dânsul, — după d-nul Mihalache Dragomirescu. Ascultaţi ce scrie d. Mihalache însuşi: „Şi, deodată, nu ştiu cum vine vorba, că mă întreabă de unele lucruri pe care Ie-a citit în „Viitorul“. II interesează partea filosofică a chestiunilor, şi-l pasionează din ce în ce mai mult desfăşurarea ideilor mele cu privire la filosofie şi la literatură. îmi face impresia unui pământ mănos în care asvârli grăuntele cu grămada şi par’că ai impresia că toate o să răsară“. Cum „a venit vorba“ înţelegem noi, l’a întrebat d. Mihalache cu discreţie: — Mă citeşti ? Şi bietul om, ce să zică? Oricum îl plângem că a suferit grămezile de... grăunte pe cari i le-a aruncat generozitatea d-lui Mihalache... K1X. 0 vizită la Brăila de CONST. BACALBAŞA Invitat de preşedintele „Ligii Culturale“, secţia din Brăila, ca să ţin o conferinţă în localitate am fost în ziua de 4 Mai. Am regăsit acest oraş tot atât de frumos pe cât l-am lăsat. Structura lui este unică printre oraşele din vechiul regat. Strade largi şi drepte, trotuare încăpătoare, perspective pitoreşti, plan de sistematizare. Apoi este pavagiul şi luminatul electric în tot oraşul şi întreţinerea foarte îngrijită, fapt care vine spre cinstea actualului primar d. Portocală. Oraşul Brăila care, atunci când l-am părăsit în 1878, număra ceva mai mult de 40 mii locuitori, astăzi a trecut de 100 de mii. Un oraş în plină prosperitate economică, cu un mare avânt din punctul de vedere al creşterei populaţiei, cel mai modern dintre oraşele vechiului regat, şi, în acelaş timp, foarte viu şi pentru activitatea culturală, şi pentru activitatea artistică, şi pentru activitatea naţionalistă. Bătrânul profesor Atanase Popescu stă în fruntea Ligei Culturale, şi activităţei sale neobosite se datoreşte ciclul de conferinţe ţinute în Brăila de către atâţi conferenţiari veniţi din Bucureşti. Iancu Berceanu, vechi parlamentar şi fost primar al Brăilei stă în fruntea sindicatului agricol pe care îl conduce cu multă competenţă şi sârguinţă. Am vizitat instalaţia, cu numeroasele depozite de tractoare, pluguri, produsele activităţii particulare din întregul judeţ: săpunurile, brânzeturile, opincăria, etc., etc. Acolo se văd roadele muncei colective şi ale îndrumărei private. Se simte propăşirea generală şi un avânt care dă încredere în puterile naţionale. Apoi este sindicatul viticol de sub preşedinţia d-lui avocat Clony un vechi democrat şi luptător populist. D. Clony, victimă în acest moment, a unei acuzaţiuni ridicole — este acuzat că înlesneşte propaganda bolşevică în România — conduce sindicatul său cu activitatea şi pasiunea pe cari le-a pus întotdeauna în actele sale. O figură, cu adevărat populară în România, este aceea a lui Gh. Caravia cunoscutul cântăreţ şi compozitor. Fire artistică, înfăţişare impunătoare şi distinsă, figura deschisă şi atrăgătoare încadrată în părul astăzi bălan al unei bărbi patriarhale, Iorgu Caravia, a avut zilele lui de mare glorie ca om şi ca artist. Acum a donat suma de un milion — şi bineînţeles, că nu este la capătul generozităţei sale — spre a se funda în localitate o Academie muzicală, care va purta numele său. Neavând copii cărora să le transmită însemnata sa avere, a avut nobila ideie de a sacrifica o mică parte spre a lăsa oraşului în care s-a născut şi trăeşte un monument demn de marele său talent. Am văzut proiectul acestui monument a căruia realizare cred că va începe cât de curând. Brăila este un oraş cu tradiţii muzicale, încă mai înainte de războiul din 1877, un farmacist distins numit Sofocle Rasty Petalis a înfiinţat o societate filarmonică din care făceau parte toţi aceia cari iubeau muzica şi o practicau. Tradiţia a lăsat urmaşi aşa că astăzi un Caravia, pe lângă că va face numele său nemuritor dar va lăsa şi oraşului Brăila, — atât de sărac în monumente — o instituţie şi o clădire demnă de arta pe care o va glorifica. •Fiindcă dacă Brăila are atâtea calităţi edilitare, dacă stradele ii sunt largi, dacă pavagiul e bun. (Citiţi continuarea în pagina.I-a) Chestia zilei Pentru Bocșa Montană -- Munca pregătitoare - D. IONEL BRATIANU Urnele pe cari le au ei acolo sunt bune pentru votare , dar pentru despuiarea scrutinului trebuie să le expediez urna speciale.