Adevěrul, septembrie 1925 (Anul 38, nr. 12796-12821)

1925-09-15 / nr. 12808

inul 38.—Nr. 12808.— * * • ABONAMENTEi lui Le Temps malizare“. ne apropi-600 tei pe no an. 300 Iei pe 6 lunL 150 tel pe 3 luni. BIROURILE:București, Str. Sărindar No. 9—11 TELEFOANEi . Centrala 6/67. Direcția 37/72. * . 24/73. Ad-strapa 7/89. m 46/79. Provincia 10/06. „Legătura tacită“ dintre gu­­vernul care pleacă şi guvernul care vine—pentru a adopta ex­presia amuzantă a d-lui gene­ral Averescu—a luat sfârşit. A luat sfârşit nu printr-o rup­tură personală între cei doi şefi ai partidelor „legate“, nici din cauza unor divergenţe programatice dintr­e partidul liberal şi cel al poporului. A luat sfârşit, în contra voinţei celor interesaţi, prin forma fi­rească şi elementară a lucru­rilor, siluită de o înţelegere— fie ea şi tacită—nelogi­că, anor­mală, absurdă.­­ La ce tindea această „legă­tură tacită“ se ştie. Şi de astă­­­dată, ca şi până acum, suc­cesiunea la guvern—în vederea apropiatei retrageri a partidu­lui liberal—trebuia aranjată. D. Ionel Brătianu nu putea ad­m­ite ca ţara să-şi hotărască­­singură soarta ei, care, în con­cepţia d-sale, se confundă atât de mult cu soarta partidului liberal. La guvern nu poate aveni oricine. Partidul, care as­piră să guverneze această­­ţară, trebue să prezinte serioa­se garanţii de stabilitate... a­­operei liberale. Nu ştiu prin ce mijloace de transmisiune a gândurilor d. Ionel Brătianu s-a convins că şeful partidului poporului este singurul, care r oferă aceste garanţii. Impor­tant este că s’a convins şi „le­gătura tacită1“ s’a realizat.­­ Dar, vorba cronicarului: nu vremile sunt sub om, ci omul sub vremi. Un fapt, un fapt mic, un fapt, pe care cei inte­resaţi să-l reducă la microsco­pice proporţii, îl proclamau­­fapt divers, răstoarnă toate planurile celor doi mari băr­baţi de stat. Faptul divers e­­rezultatul alegerilor agricole, ipari n’au nici o importanţa politică, cari nu pot schimba cu nimic mersul „normal“ al­­evenimentelor, dar cari des­fiinţează „legătura tacită“ şi înfundă într-un groaznic în­­treunerec pe partidul chemat să te aşeze în fruntea trebilor publice. Tocmai voinţa ţării, de care u­nii Ionel Brătianu şi general Averescu nu voiau să ţină sea­mă, tocmai acest element se­­cundar în calculele politice a­­le oligarhilor români, a stricat mărea şi geniala combinaţie,­­care avea să fericească pe po­porul român. Un guvern Ave­­­rescu este cu neputinţă.­­ Şi fiindcă guvernul Averes­cu este cu neputinţă, şeful par­­tidului poporului a înţeles că „legătură tacită“ s’a rupt şi că datoria d-sale e să apară într’o­­lumină mai puţin defavorabi­lă, în lumina opozantului faţă de un guvern impopular. Cons­­tatăm cu această ocazie, că troinţa plebei desconsiderate fe-a impus chiar şi celor mai a­­utoritari oameni politici.­­ Iată-l, deci, pe d. Averescu­­acordând un interview pro­p­riului său ziar şi ţinând linş­ajul perfectului opozant. Guvernul liberal — cel cu „le­gătura tacită“—e rău, neprice­put, impopular. Partidul po­porului n’a avut decât de pier­­­dut de pe urma tainicii legă­turi, iar d-sa, personal, d. ge­neral Averescu n’a fost înţe­les nici chiar de proprii săi partizani, cari au făcut com­binaţii electorale cu acest gu­vern în contra voinţiei direc­ţiunii partidului.­­ Tardivă explicaţie, care a­­minteşte pofta de struguri a vulpei din fabulă. „ Ce-au făcut bieţii sub­şefi ai d-lui Averescu ? Exact ce-a făcut şeful lor. Au avut şi ei „legături tacite“ cu subşefii d-lui Ionel Brătianu. Vina nu este a lor şi d. Averescu nu e în drept să le adreseze nici un reproş, fie el cât de amical. Şi ce-a făcut guvernul de a devenit, deodată, impopular şi rău ? Nu este oare acelaş guvern, pentru care d. Averes­cu avea astă primăvară ac­cente de caldă simpatie ?. Ce s’a întâmplat de-atunci în­coace ? D. general­­Averescu s’a do­vedit un slab strateg politic. Intre voinţa ţării, pe care tre­buia s’o câştige cu idei, cu program serios şi democratic, cu propagandă, neîncetată şi, voinţa d-lui Ionel Brătianu, pe care o putea câştiga uşor de tot, printr’un gest­­de oarbă supunere, d. general Averes­cu a preferat-o pe aceasta din u­rmă şi a făcut gestul. Succe­­­sul i-a fost uşor dar şi trecă­tor. Câştigul i-a adus umilin­ţa şi lichidarea definitivă a unei situaţiuni politice impo­sibile. Partidul poporului in­tră în istoria politică a ţării, care nu ştiu dacă-i va rezerva două rânduri prizărite unde­va, într’un colţ de pagină. Aceasta e soarta tuturor grupărilor politice, cari nu re­prezintă categorii sociale bine definite şi deci, nici interese colective statornice. D. gene­ral Averescu a crezut că, în jurul unui om, se poate al­cătui un organi­zm politic via­bil. S-a înşelat şi acum culege rodul amar al tristelor sale experienţe. Em. Socor Dela o vreme încep să se înde­sească la noi vizitele „observatori­lor“. Sunt oameni cari vin nu cu intenţia de a face un studiu gene­ral al ţării noastre — asemenea vi­zite ar fi primite cu mare plăcere, de toată lumea — ci cu intenţia u­­nor studii particulare, de amănunt, cu privire la anumite chestiuni, foarte gingaşe. Şi din acest punct de vedere „observatorii“ străini nu sunt primiţi cu o deosebită satisfac­ţie. Unele ziare au exprimat chiar nemulţumiri. E natural să nu fii încântat de sosirea unui „observator", care vine să vadă lucruri rele, urîte, cari nu fac cinste tării. De pildă, vine cineva să vadă procedeele noastre judiciare în procesele politice. D. Henri Torres, un mare avocat Pari­sian, se află acum la Chişinău, unde s’a dus să vadă cum sunt judecaţi acuzaţii răscoalei de la Tatar Bu­­nar. Cu alte cuvinte, lumea se adună la noi, ca la urs. Şi asta e jignitor. Dar ce e de făcut ? Un singur lu­cru : să nu dăm ocazie străinilor să vadă în noi un obiect vrednic de curiozitate dezagreabilă, căci, după cum am spus, curiozitatea străini­lor, dirijată în alt sens, ne-ar în­cânta. A cu r­e vota dacă unora din pro­cedeele noastre politice, adminis­trative şi judiciare le-a mers ves­tea peste mări şi ţări ? A acelora cari au comunicat ştirile, exagerân­­du-le chiar, evident; dar înainte de toate, vina este a guvernului nos­tru, care tolerează acte de arbitrar şi moravuri absurde, menţinându­­ne într’un etern regim de excepţie, nejustificat prin nimic. Să introducem buna rânduială la noi—şi asta numai guvernul o poa­te face — ca să nu mai excităm a­­numite „curiozităţi", de cari altfel nu vom scăpa. Traian Viaţi Pin­ji­i şi­ pisili Un duel parlamentar cu răsunet s-a desfăşurat în adunarea Ligii Na­ţiunilor între d-nii Chamberlain şi Paul­ Boncour, al treilea delegat al Franţei. Obiectul lui a fost proto­colul general de siguranţă, dezar­mare şi arbitraj, îngropat din cau­za refuzului britanic, în cartoanele Ligii. D. Chamberlain, punându-se în aspră contradicţie cu predecesorul lui, d. Macdonald, a căutat să lămu­rească din nou motivele care au de­terminat imperiul britanic să res­pingă protocolul. Cine nu le cunoa­şte ?­ E rezistenţa dominiunilor la ideia unor sancţiuni militare la care ele ar trebui să participe, e refuzul Angliei de a garanta în întregimea lui noul statut mondial. Numai opu­nerea pactului de siguranţă de pe Rin şi a celorlalte tratate de ga­ranţie sau arbitraj ce sunt a se în­cheia a putut acoperi această atitu­dine negativă în care egoismul unui mare imperiu ese strident la iveală. Răspunsul d-lui Paul­ Boncour, u­­nul din principalii autori şi promo­tori ai protocolului,­ a venit ca o u­­şurare. A dat glas unui sentiment împărtăşit de toate statele de pe continent şi de partizanii sinceri de pretutindeni ai idealului de pace. A făcut un magistral elogiu al proto­colului — „expresie a necesităţilor inexorabile isvorâte din experienţa marelui război“. Cuvântul acesta, Franţa trebuia să-l spună. El trebuia să fie spus în această adunare, datoare cel puţin cu un astfel de pios omagiu nobilei ei opere din­ anul trecut. Şi pentru că d. Painieve în ,calitatea lui­ de preşedinte ,al Adunării nu , l-a putut pronunţa, i-a rostit Paul­ Boncour, în calitate oficială de delegat al Franţei. Panegiricul elocvent, al d-lui Paul Boncour e totodată vestirea rein­vierii. F. Liga, conştiinţă a naţiunilor Pacturile regionale: Mica Antantă, Pactul Rhenan — De la trimisul nostru special — Cu toată atmosfera oarecum a­­păsătoare în care s-a deschis ac­tuala a 6-a sesiune a Societăţii Na­ţiunilor, observatorul nu se poate sustrage constatării că pe an ce trece autoritatea Societăţii este în creştere. D-nul Painlevé a relevat aceasta în discursul său inaugural, care trebuie citit cu multă aten­ţiune, pentru că conţine preţioase indicaţiuni asupra situaţiunii poli­tice internaţionale actuale şi a po­liticei pe care Franţa înţelege să o urmeze şi s’o încurajeze în viitor. Este imensă opera pe care So­cietatea Naţiunilor a şi îndeplinit-o. Mult mai mult îi rămâne încă de făcut, dar nu încape îndoială că cu autoritatea ei crescândă, va şi face. Ii s-a imputat că, tocmai în chestiunile cele mai arzătoare, ea nu a făcut dreptate absolută, ci a trebuit să recurgă la soluţiuni tran­zacţionale, cari nu au mult de a face cu dreptatea absolută. Dar, mai întâi, ce însemnează dreptate absolută? Este ea de ordine ome­nească? Există ea în raporturile dintre indivizi? Cu atât mai puţin poate fi aplicată raporturilor atât de complicate dintre naţiuni. De a da conflictelor dintre naţiuni o soluţiune echitabilă, — iată rostul Societăţei, de a face în viitor răz­boiul imposibil, — iată menirea ei. Nicăiri faimosul şi adevăratul summum jus summa injuria nu e mai adevărat ca în soluţionarea conflictelor dintre naţiuni Societa­tea a putut prin câteva soluţiuni tranzacţionale, înlătura prin isidii de război. Ea şi-a­ făcut datoria. Aceste soluţii ,de ei, vor fi cu vre­mea, tot mai apropiate de drepta­tea absolute, fiindcă cu vremea şi autoritatea ei va creşte mai mult. Deja astăzi nimeni, fie el cât de pu­ternic, nu îndrăzneşte să se sus­tragă autorităţii­­Societăţei Naţiu­nilor. Pe viitor o sustragere de la intervenţia şi verdictul ei va fi şi mai puţin posibilă, şi e pe calea cea mai bună s-o des­fiinţeze cu totul. Mulţumită acestor adunări, există, astăzi un for cu o acustică universală, în faţa căruia fiecare naţiune poate aduce pro­blemele, chestiunile, cari o intere­sează, cari o dor. Reclamaţiunile celor mici împotriva celor mari, diferendele chiar dintre cei mari, nu se mai tratează între patru zi­duri, intr'o atmosferă de mister, care nu îngăduie lumei să-şi facă o ideie exactă despre ele. Fiecare De ce aceasta? Fiindcă simpla existenţă a So­­cietăţei Naţiunilor, lucrează ca o garanţie contra războiului. In stra­tegia maritimă a Angliei antebe­lice exista un principiu : acela că flota engleză exercită prin simplă existenţa ei, stăpânirea mărilor. Ea nu are nevoie măcar să inter­­vie. Flota inamică, cea de comerţ şi­ cea militară, nu poate parcurge mările, fiindcă ştie că cea engleză există pentru a o distruge. Şi răz­boiul din 1914 a dovedit justeţa a­­cestui principiu. Din prima zi a lui, flota comercială germană a fost blocată în porturi. Cea mili­tară, cum se ştie, nu a căutat de­cât o singură d­ată contactul cu cea engleză, pentru a se închide după aceia iarăş în portul ei. Tot aşa şi Liga Naţiunilor. Multe conflicte dintre naţiuni, nici nu iau proporţii din cauza existenţei sale. Multe găsesc o soluţiune, fără intervenţia ei, fiindcă ea există şi cei interesaţi nu vor să apară în faţa ei. Cele mai grele în fine, cele cari, cum a constatat d-nul Pain­leve, au ameninţat în ultimii ani pacea. Societatea Naţiunilor le-a dus spre o soluţiune pacifică, une­ori cu sacrificii pentru ambele părţi in cauza, dar cu câştig pen­tru ele şi omenirea Întreagă. * * # Dar Societatea Naţiunilor a mai repurtat un mare succes, pe care-l constaţi cel mai bine la adunările ei anuale, pe care l-am constatat anul trecut şi l-am constatat şi a­­nul acesta. Ea a desfiinţat într-o largă măsură diplomaţia secretă surse de durere uitate....! I­­T« la adevăratele lor proporţii, toate pasiunile se calmează în faţa aces­tui for, toate interesele inavuabile, trebuie să se ascundă şi să renun­ţe, toate pretenţiunile bazate nu­mai pe forţă materială, trebuie să se încline în faţa forţei morale ce reprezintă Societatea Naţiunilor. Şi iată cel mai mare succes al ei, taina autorităţei el crosofunde. In atmosfera pură a publicităţii, autoritatea morală bate toate cele­lalte genuri de autorităţi şi unde convingerea etică nu birueşte, ci­trebuie să expuie în toată amploa­ ta este ruşinea. Nu de geaba propa­­rea lor reclamaţiunile, pretenţia- - * ' * nile sale, trebuie să le expuie în şedinţă publică, în fata reprezen­tanţilor oficiali ai statelor, în fata reprezentanţilor opiniei publice — peste patru sute de ziarişti din lu­mea întreagă, ocupă tribuna pre­sei şi ţin în curent ziarele lor prin poştă, telegraf şi telefon cu şi fără fir. Toate incidentele sunt reduse ganda joacă în vremea postbelică a războiului un rol atât de covârşi­tor. Propaganda? Ce este ea? Răz­boiul a arătat-o. Este sforţarea, de a lucra cu mijloace morale asupra moralei publice. Pe această morală publică mai tare decât tunurile şi puştile, e bazată şi Societatea Na­ţiunilor. B. Brănişteanu NAZBATI­I POSIBIL SI EXCLUS In interviewul său, aşa de logic, d. gen. Averescu, examinând solu­ţiile crizei actuale, zice: „De aci rezultă ca urmare logi­că că nu există decât două even­tualităţi politice posibile: sau o continuare a actualei guvernări sau venirea la putere a partidului poporului...” Şi apoi, d. general continuă se­rios: „Cum cea dintâi eventualitate es­te absolut exclusă...” Vasăzică, una din „eventualităţile posibile” este... „absolut exclusă”. A fi posibil şi deodată absolut ex­clus, e în adevăr o situaţie din cele mai rare. ...Numai că cea de a doua even­tualitate e mai normală, e tot atât de imposibilă pe cât e de absolut exclusă! " Kix Carnetul nostru Tristeţe Reprezentarea unui vodevil origi­nal la teatrul „Regina Maria“ a fost socotită, pe drept cuvânt, ca un eveniment. Realizarea unei come­dii în România e totdeauna un lucru rar şi surprinzător. Pentru un popor aşa de ahtiat de veselie, incapacita­tea inspiraţilor lui de a­­ veseli e paradoxală. Şi totuş, aşa e. Românul e in e­­xerciţiul lui artistic o fiinţă tristă. Cercetând statisticeşte lucrările pre­­zintate până azi teatrelor noastre constaţi că drama are faţă de come­die o proporţie de 90 la sută. Nouă­zeci la sută din cei tentaţi în Româ­nia, să scrie teatru, sunt împinşi spre explorările durerii. Doar zece la sută aspiră să înveselească. De la întemeierea premiilor „Socie­tăţii criticii dramatice“, am avut cinstea să fac statornic parte din comisiile care au cercetat lucrările trimise. Cum nu sunt acceptaţi la concurs — nu foarte greu şi azi, reputat concurs ! — decât autorii ne­jucaţi, am avut a face cu inspiraţia virgină a celor torturaţi de demonul rampei. Ei bine, din cele 20—25 de lucrări câte ni se prezintau de obicei in fiecare an, deabia dacă găseam una sau două comedii, — restul era dramă cât mai sumbră, cât mai per­secutoare. De ce, oare, un popor vesel se ma­nifestă aşa de Întunecat în spiritele cari dacă nu-l reprezintă totdeauna, caută mereu cel puţin să-l slujească? Se pare de altfel că veselia însăşi a mulţimei româneşti e străbătută într’una de un adânc şi ascuns fior de tristeţe ce vine de departe, din Cronica ştiinţifică „Cărbunele Alb ■ • de L. FLORIN — Proectul electrificării C. F. R. — Cărbunele şi petrolul sunt pesfor­­bitul negru (cărbune şi petrol), site. Minele se epuizează şi sondele care întreţine azi viaţa • continente-seacă. Din când în când se mai gă­sesc noul zăcăminte de huilă şi cum pământul nu e îndeajuns de cunos­cut se vor mai găsi ici-colo straturi carbonifere, care vor puteai pre­lungi viaţa cărbunelui cu câteva decenii. Erupţiile petrolifere au devenit însă rare, de aceea focul nostru din Moreni a interesat toţi geologii străini, cari speră că în România se vor descoperi noui iz­voare­­ de­ petrol, care bineînţeles se vor epuiza până în cel mult­ 50 de­ ani. Ţinând seama de, risipa extraor­dinară a bogăţiei lumii (menţionez de curiozitate că numai întreţinerea unui singur dreadnought modern costă 200 milioane lei pe an!) se­­ crede de unii statisticieni că până în anul 2000 va dispare combustib­­lor. O nouă sursă de energie, o sursa uriaşe şi inepuizabilă, va lua locul vechiului combustibl. E „cărbunele alb". Astfel au fost botezate căde­rile de apă. Elveţia n’are­­ gram de cărbu­ne, dar căderile ei de apă i-au per­mis o electrificare generală. Azi ţăranii elveţieni nu numai că au electricitate în, casă, dar curentul electric" mişcă' morile lor, ba le ilu­minează până şi staulele vitelor. „Huila albă" sau „cărbunele alb" e bogăţia statelor viitoare. Tarile bogate în râuri repezi curgătoare se vor putea electrifica şi vor ocupa primul loc în indu­stria mondială.­­­ Statele din­­occident se­ întrec­­ electrificări. Italia şi-a înlocuit lip­sa de cărbune prin „huila albă“­, iar Rusia a început încă din 1918 să-şi electrifice mult© din râurile ei. Româniţă a rămas în urmă, cum era şi de aşteptat. Singura apă e­­lectrificată în parte e... Peleşul. Un Ipârâiaş de o patimă adâncime şi face. E păcat că nimeni nu s’a gândit să întrebuinţeze această cădere, care ar putea mişca gra­tuit o uzină hidroelectrică. Avem numai 11.000 km. de cale ferată şi atâtea râuri bogate cum n’are poate nici o ţară din lume. lat de treci cu piciorul dela un Dunărea, Nistrul, Tisa, Prutul, Si­mai la altul, mişcă o frumoasă u­­zină hidroelectrică a castelului Pe­­leş. Am vizitat această uzină, care are dinamuri de 80 kilowaţi putere şi m’a surprins că un râuleţ atât de mic poate prin căderea lui să pună în mişcare turbine mari cu­plate cu dinamuri ce iluminează 6000 (şase mii) de becuri ale ca­stelului, blaj mai poartă diverse pompe şi maşinării. Peleşul în toată lungimea lui risipeşte o energie de mii de cai putere şi e păcat că nimeni n’o în­trebuinţează. Oltul şi Bistriţa ar putea mişca toate, trenurile ,şi­ tramvaiele Ro­mâniei dacă ar fi captată­ numai a zecea parte din energia lor., Niagara p­une în mişcare uzini hidroeletrice de o putinţă­­totală de 2 milioane căi piliere. Noi avem în ţară multe Niagare mici, a căror energie se perde zadarnic. • Astfel la Buşteni avem o cădere de apă de 15 metri înălţime, numită „Ur­­lătoarea" din cauza urletului ce-i M­ retul, Oltul, Jiul, Mureşul vor fi e­­lectrificate în viitor. Deocamdată se vor electrifica; râurile de mun­te, dintre care Bistriţa e apa cea mai repede curgătoare din­­ Europa. 31­ Traficul pe C. F. R. e un adevă­rat dezastru naţional. In 1914, când aveam 3000 km. de cale ferată se vindeau 472.000 bilete c­. I iar azi când avem 11.000 km. se vând a­­bia 426.000 (statistica 1921). In 1924 s’au vândut 9 milioane bile­te de clasa­­ III iar în­ 1921, la o reţea de 4 ori mai mare, s’au vân­dut abia 10 milioane. Dezastrul dela C. F. R. merge crescând cu toate miliardele chel­tuite pentru locomotive şi vagoa­ne. Materialul rulant se fură și se distruge. In 1923 aveam 100.000 vagoane. în 1924 s’au înregistrat numai­­95.000. In 1923 aveam 2039 vagoane poştale, în 1924 numai 1759. , ,­­­ pentru salvarea. C. F. R. e o singură soluţie: electrificarea. „Consiliul superior al Energiei11 admiţând proectul d-lui inginer Leonida pentru electrificarea Bis­­triţei, va grăbi poate refacerea C.­­F. R. Primele uzine hidroelectrice de la Toance şi Bicaz vor fi puse în serviciul C. F. E. R. (Căile fe­rate electrice române) după cum prevede de altfel proectul d-lui in­giner Leonida. Energia electrică lui uzinei de la Bicaz va­ fi transmisă până la Cer­năuţi, Botoşani, Iaşi, Chişinău, Ga­laţi Şi Brăila sub o tensiune de 110.000 VOLŢI. După părerea d-lui ing. Leonida Dunărea ar trebui electrificată cât de curând la Porţile de Fer şi u­­zina hidro-electrică de la Vârcio­­rova s’ar putea uni cu Bicazul, prin Ardeal. Inginerul Leonida, ajutat de nu­meroşi colaboratori, a studiat ca­lea ferată electrică, Piatra-Dorna- Bistricioara-Topliţa, care urm­ea­za a fi legată cu C. F. R. în gara Pia­­tra-Neamţ şi va urma Vialea Bis­triţei ,până­ la Broşteni, iar de aci pe Neagra şi Negrişoara ar ajunge la Dorna pentru a se lega în Va­tra Dornei cu linia ferată existen­tă din Bucovina. De la Bistricioara se., va ramifica o linie, care trecând '''iţiţi continuarea în pag. III-a NOTE LOGICĂ e o disciplină civilă cu care d. general Averescu nu se prea împacă de­oarece îi face ne­numărate mizerii. Așa, în inter­­medul său, șeful partidului po­porului voind să demonstreze că va veni sigur, la putere după li­berali, logica îl face să spună toc­mai contrariul. D. general Averescu mărturi­seşte în acest interview Că între partidul poporului şi partidul li­beral există o legătură, dar nu alta decât, „legătura tacită, dic­tată de o elementară conştiinţă politică, între partidul care pără­seşte guvernul şi partidul care vine la guvern“. Iată însă Că d. general Ave­rescu, pornind la luptă împotriva liberalilor, rupe această legătură „dictată de­ o elementară conştiinţă politică". Şi logica intervine ime­diat să tragă concluzia firească. Aşa­dar, între partidul liberal şi Cel aver­esticin nu mai e legătura dintre­­partidul "Care părăseşte guvernul şi partidul care vine la guvern". Ah, de n­ai, mai fi inventat ci­vilii logical­i D. VINTILA BRATIANU de­­clara în interviewul publicat în Le Temps că situaţia noastră e­­conomică e excelentă, că vom ex­porta între 50—60.000 vagoane de grâu şi că recolta extraordinară de porumb va îngădui o sporire im­­portantă a cotei cerealelor noastre. Şi când găseşte de cuviinţă mi­nistrul de finanţe să facă aseme­nea declaraţiii ________ In momentul când tot exportul de Cereale a stagnat, când nu se exportă nici un bob de grâu şi când producătorii aşteaptă zadar­nic cumpărători. Ar, fi un mijloc să se îndrepte această situaţie nenorocită: su­primarea taxelor de export. Dar d. Vintilă Brătianu, ţine morţiş la ele. Şi fiindcă nu vrea să le suprime, a-sa se mulţumeşte să spue străinilor, bilaşoave. Nepu­tând să exportăm grâu, expor­­tăm gogoşi. Atâta doar că marfa aceasta nu aduce valutar PREFECŢII cari au pierdut a­­legerile pentru Camerele agricole vor fi înlocuiţi. Iată în sfârşit o Categorie de liberali pentru Cari nu mai există controversa dacă alegerile agricole au avut sau nu urmări politice ! Pan. Cum se Înarmează Rusia sovietică .........^ i»i«i"m Deşi face cele mai categorice declaraţiu­ pa­cifice, Rusia sovietică se pregăteşte de război La Geneva se va discuta din nou chestiunea păceî europene şi mondiale, precum şi chestiunea de­­zarmărei generale. E interesant de ştiut, cu acea­stă ocazie, cum o ţară mare, şi europeană şi asiatică, întrebuin­ţează toată energia ei pentru a se înarma şi prepara în vederea u­­nui mare războiu, dând in ace­laş timp lumei asigurarea inten­ţiilor sale ultra pacifice. E vorba de vecinii noştri de peste Nistru. Până acum presa europeană a primit multe indicaţiuni asupra stă­rii de spirit războinic, caracte­ristic unora dintre conducătorii so­vietelor. Lipseau însă detaliile teh­nice şi ne puteam înşela, cre­zând că avem de a face cu o vor­bărie goală şi cu lăudăroşenia o­­bişnuită a bolşevicilor. De data asta însă lucrurile se schimbă. Să examinăm­ puţin sistemul, pe care bolşevicii l-au introdus la ei, ţinând seamă că resursele actuale ale Rusiei nu le permit să întreţină o mare armată activă. E sistemul, pe care ei îl numesc „teritorial”, dar care în realitate este organi­zaţia miliţiei pe lângă armata ac­tivă. Cadrele armatei active, care co­stă scump, nu sunt numeroase în raport cu mărimea ţării (450.000 de oameni), dar ele servesc ca centre de învăţământ şi de instruc­ţie militară pentru populaţie. U­­nităţile şi cadrele, în timp de pace, consistă numai din ofiţeri şi sub­ofiţeri, neavând aproape de loc soldaţi. Dar mobilizarea este u­­şoară, deoarece fiecare unitate în­corporează contingentele sale su­plimentare. Serviciul obligator du­rează 5 ani, în timpul cărora sol­­­daţii, cari aparţin unei divizii, bri­­gazi sau regiment teritorial, sunt concentraţi de mai multe ori pen­tru instrucţie în cazărmi, în la­găre, etc.­­ Chiar în timpul când nu sunt concentraţi, în intervalul dintre pe­rioadele de instrucţie, cinci contin­gente din populaţie nu au dreptul să se deplaseze; ele sunt supuse legilor militare şi adesea poartă chiar uniformă. Deşi legea fixează 8 —12 luni, totalul perioadelor de instrucţie militară, în timpul cel­­­or 5 ani de serviciu, comandamen­tul local are dreptul să mărească timpul de instrucţie pentru „in­capabili” până la 24 de luni. A­­cestea sunt clasele născute în a­­nii 1899 —1902. Ele fac serviciul activ în miliţie, iar clasele năs­cute în 1903 şi 1904 simt „în pre­­­paraţie”. Cu alte cuvinte ele nu sunt încă înrolate în serviciul ac­­tiv, dar aparţin unităţilor în care vor servi mai târziu şi îşi fac in­strucţia militară preliminară timp de 3 luni, în cursul celor 2 ani ai perioadei „ preparatorii". Nu­mărul total al „teritorialilor" trece de două milioane de oameni. Sunt două moduri de selecţiune prealabilă pentru tinerii cari ur­mează să fie înrolaţi în serviciul militar: selecţiunea militară şi se­­lecţiunea politică. Amândouă sunt riguroase. 1 . Trebuie să notăm că guvernul Sovietic a întins serviciul obliga-« gator şi asupra unor populaţii dirn Rusia asiatică şi din Caucaz, cari, in timpul ţarilor erau scutite at acest serviciu.­­ , . întrucât priveşte pregătirea cu (Citiţi urmarea in pagina ti­ay C Siesfiai astBel In partidul poporului Subşefii ! Şi-acum, şe­fuleM ce perspective mai avem f D. general Averescu s Sa acordaţi interviciu-ior „îndreptării".

Next