Adevěrul, noiembrie 1927 (Anul 40, nr. 13458-13482)

1927-11-26 / nr. 13479

UNUL 40 Ro. 13479 • * Sâmbătă 26 Noembrie 1927 Adevr FONDATORI • ^ BELDIMAN 1888 - 1897 arundatum . CONST MILLE 1897-1926 ABONAMENTE: 750 lei pe un an. 380 lei pe 6 luni. 200 lei pe 3 luni. In străinătate dauia Lei 3 BIROURILE: București, Str. Sărindar no. 7-9 11 Lei 3 TELEFOANE 5 Centrala: 306 67. 321 73, 346/79, 353/09 Direcția: 357 72. Administrafia: 367/09. Provincia: 319 66. ©celosul liberal de limbă franceză afirmă că „GUVERNUL NICI NU SE GÂNDEȘTE SA PLECE“«. Poate s’o facă și fără să gândească!0*3 Budapesta se agită S© apropie sesiunea de Decem­bre a Consiliului Ligii Naţiunilor, care trebuie să definitiveze hotărî­­rea din sesiunea trecută, in ches­tiunea optantilor unguri din Ardeal. Şi Budapesta a inceput să se agite. Ziarele inspirate de guvernul ma­ghiar au pornit propaganda, după sistemul obişnuit, spre a influenta opinia cercurilor conducătoare şi a determina astfel o modificare a atmosferei de la Geneva, in defa­voarea noastră. Aşa cum pune guvernul maghiar chestiunea, prin ziarele sale, se creiază un echivoc ciudat, se cre­­iază aparenta ca şi când conclu­ziile comisiei de trei a Consiliului Ligii Naţiunilor, prin care s-au sta­bilit în mod precis principiile fixe în judecarea chestiunii optanţilor, ar putea fi modificate, dându-se de astădată câştig de cauză maghia­rilor. Această încercare poate fi o metodă de luptă, dar in orice caz ea se bazează pe inducerea în e­­roare a opiniei publice mondiale și nu poate fi trecută Intre cele mai onorabile mijloace de a se ajunge la un scop anumit. încercarea aceasta de mistificare apare ^ într’o lumină cu atât mai ciudată, cu cât nu e vorba de o chestiune, in care să fie interesat statul maghiar direct. E vorba nu­mai de o mână de magnaţi, ale căror moşii au fost expropriate, total sau partial, in conformitate cu dispozitiunile unei legi agrare ro­mâneşti, care n’a inteles să admită străini privilegiaţi. Din cei 341­ de reclamanţi, abia 115 au fost trataţi ca absenteişti, iar ceilalţi posedă şi azi in Ardeal întinderi de 100—300 jugăre, afară de unii cărora li s’au lăsat chiar proprietăţi de câte peste una mie jugăre. Este evidentă deci năzuinţa gu­vernului din Budapesta să trans­forme chestiunea optantilor in ma­teriale de propagandă antiromâ­­nească, uitând intenţionat să men­ţioneze că întinderea, pe care au fost împroprietăriţi cei 60.000 de ţărani unguri din Ardeal, egalează, cel puţin, întinderea de teren ara­bil, care a fost expropriată de la magnaţii absenteişti. Cu bună credinţă, din orice la­tură priveşte oricine chestiunea op­tanţilor, nu poate decât să dea dreptate României, cum a făcut de altfel şi cel mai inart sobor al so­mităţilor de drept internaţional de la Geneva, precum şi bărbaţii de stat obiectivi din fruntea Ligii Na­ţiunilor. GLOSE POLITICE... Cine strică Pentru consideraţiuni de politică traemationin şi de interes francez propriu zis, guvernul francez a ma­nif­estat, in ultimii ani, o mare în­credere in d. Ionel Brătianu. Presa franceză, in special acea care-şi primeşte sugestiile de la Quai d'Or­say, a avut toate atenţiile pentru şeful partidului liberal. In ultimul timp opinia publică franceză se arată insă ostilă meto­delor de guvernare brătienistă. Nu numai presa de stânga, dar si cea de dreapta a a avut accente ostile pentru liberali. La aceasta a con­tribuit, cu foarte mult, faptele pre­cise, netăgăduite, cu privire la curţile marţiale, cenzura, oprirea telegramelor corespondenţilor stră­ini, etc., etc. Faptele precise conving. Aşa s-a întâmplat şi cu actele poliţiei noas­tre de siguranţă din capitala Fran­ţei. Ea a supraveghiat locuinţele tuturor fruntaşilor români veniţi la Paris. Unul din ei a pus de a foto­­grafiat pe aceşti agenţi, postaţi in observaţiune, şi a prezentat foto­grafiile ziarelor.­­ „Dacă lucrurile acestea se pe­trec aci, a spus acel om poliţie zia­riştilor, vă puteţi lesne închipui ce se face în ţară !“ Şi adăugăm noi, cititorii îşi pot lesne închipui ce s’a petrecut în mintea ziariştilor francezi Campania presei franceze se ex­plică clar. I . D. Iorga " Şeful naţionaliştilor continuă sa­­se ocupe cu asiduitate de chestiu­nea blocului opoziţionist. D-sa spe-' ră într’o înţelegere finală. . ..Aş regreta, ar fi spus d-sa,­­dacă înţelegerea nu s’ar face acum,­ dar sunt sigur că până în cele din urmă ea se va face. Numai să nu fie prea târziu ! Nu discut răspunsul d-Uil Manin. Cred însă că natîonal-ţărăniştii dacă au dreptul la toate garanţiile, n’au dreptul la toate umilirile“. Fo­uda, care ne-a fost redată ’de un prieten al d-lui lorga, dar pe care totuşi o dăm sub rezervă, dacă este adevărată, dovedeşte că ă. lorga continuă să creadă în ne­cesitatea unui bloc cu trei ; este convins că acest bloc, la arma ar­mei, se va face ; se teme ca el să nu se producă prea târziu, pentru a mai putea salvgarda interesele ţării, în fine, convine că naţional­­ţărăniştii au dreptul la cât mai mul­te şi mai serioase garanţii. Şi dacă ar fi să redăm sentimen­tul unora, se pretinde că, cu tot răspunsul d-lui Motniu, ideia aceas­ta işi face drum. Furisurile In ziarul nostru s’a pomenit orl despre un documentat denunţ, pri­mit la ministerul de domenii, cu privire la fraudele ce s’au comis cu ocazia acordării de lemne gratuite pentru construcţiile şcolare. E de neînchipuit ceiace se pe­trece. S’a pervertit până ’ntr’atât simţimântul administratorilor noş­tri publici, încât ei învederează o ingeniozitate fără seamăn, în ma­terie de furtişaguri. Cine, intr’ade­­văr, şi-ar fi închipuit ca e posibil ca lemnele destinate construcţiilor şcolare şi acordate gratuit de Casa pădurilor, să devie cherestea de comerţ, la dispoziţie, pe bani, pen­tru marele public ! Când te gândeşti că în­deobşte nu se descopăr decât cel mult două la sută din furturile comise şi când te gândeşti la uimirea provocată in public de cele descoperite, iţi dai deabia seama cât se fură in aceas­tă nenorocită (ară. Cât va mai dura oare această stare de lucruri ? Sever Biografiile marilor pasionaţi — de pildă biografia lui Balzac — au ceva din ritmul precipitat al unui vulgar roman de senzaţie. Biografiile marilor sceptici — de pildă biografia lui Rivarol, Cham­­fort sau Montaigne — au farmecul rar al unui ritm reţinut şi aristro­­cratic. Nimic mai interesant, pentru cel ce urmăreşte cu un ochi a atent jo­cul înşelător al sufletului omenesc; — nimic mai pasionant decât viaţa sentimentală a acestor mari scep­tici, a acestor ciudate exemplare de umanitate în a căror alcătuire intimă pasiunea era absentă, sen­timentul — abia existent, iar inteli­genţa critică.^ — predominantă. Pasionaţi întâlneşti pretutindeni, după cum pretutindeni întâlneşti simpli sexuali. Şi unii şi alţii — deopotrivă de numeroşi, de banali, de comuni. Existenţa lor este un simplu fapt divers. Amănuntele vie­ţii lor nu mai chiamă decât aten­ţia publicului care urmăreşte dez­baterile curiilor cu furii sau rula­rea filmelor de cinema. Sinucideri sau „drame amoroase“ iată epilo­gurile inestetice ale acestor vieţi obişnuite. Scepticii Insa — oameni chinuiţi de neînduratul demon al Indoeîn,­damnaţi ai întrebării tragice: „ce ştiu eu?“—osândiţi ai unui exagerat spirit critic şi auto-critic;—iată ce întâlnim rar, atât de rar şi u­ar ce prezintă mai mul interes decât orice sgomotoasă dramă născută din pasiune. Alături de numeroa­se tragedii ale pasiunei dezlănţuite, — se desfăşoară, ades, dramele discrete, dar cu atât mai dureroa­se, ale inteligenţei critice. De’o­­parte, — desfrâul sufletului, care chinuie, care se lamenta în voe, fă­ră pudoare, fără ţintă. De partea cealaltă — suferinţa concentrată, aristocratic — reţinută a marei în­ţelepciuni, care zăgăzuește avântu­rile inestetice și încorsetează ges­turile declamatorii. lata de ce viata sentimentală a u­­nui mare sceptic !).. este un subiect ales... Michel Eyquem de Montaigne era nobil de dată recentă. Tatăl său, Pierre Eyquem, burghez din Bordeaux —" fusese, după obiceiul vremei, ridicat la rang de nobil de către suzeranul său arhiepiscopul de Bordeaux. După strălucite studii de drept, Michel de Montaigne intră în ma­gistratură. Mereu nemulţumit de această carieră, râvneşte mereu să intre în diplomaţie. Neizbutind, se retrage în castelul părintesc, lene­veşte, citeşte şi—din când în când — scrie. Scrie rar fiindcă iubeşte SIMPLE ÎNSEMNĂRI Viaţa a unui mare sceptic de Tudor Teoforescu-Branişte PRZONERION MAROC rude ale guvernatorului Marocului, d. Steeg, cari au fost eliberaţi de curând după un prizonierat aven­turos in mâinile bandiţilor. cm PATRU CAPTIVI M­itra lui Saitaf­ernes şi zăcămintele de la Glozel * Ştie oricine că exista adevărate fabrici pentru falsificarea de anti­chităţi Din faianţele Ahraediei din Stambul se găsesc atâtea piese la colecţionarii din toată lumea, încât zidurile moscheei ar fi trebuit să râmâie de mult golaşe, dacă toate acele piese ar fi veritabile. Indus­tria aceasta de antichităţi, îşi are ca toate industriile, rentabilitatea ei. Snobii cari sunt de obicei clien­ţi ei, îi plătesc cu sume considera­bile produsele. Dar nu în­totdeau­na cad victimă numai snobii. Ade­sea şi cei mai buni cunoscători, ex­perţii cei mai de seamă, se văd pă­căliţi. Cine nu-şi aminteşte de ca­zul tiarei lui Saitafernes, care a fost înainte de război obiectul dis­putelor între arheologi şi obiectul ironiilor acestui Paris care veşnic e dispus să glumească. Savanţii proclamaseră această tiară ca u­­nul din cele mai splendide produse ale vechei arte etrusce. Luvrul a cumpărat preţiosul obiect. Savan­ţii şi specialiştii au descris-o. Ar­tiştii au admirat-o. Şi totuşi numai aceştia din urmă nu s’au înşelat, căci tiara, lucrată de un modest giuvaergiu evreu dintr’un mic oraş al Rusiei, era într’adevăr o mare­ operă de artă. De păcălit s’au pă­călit numai anticarii şi arheologii, cari au luat-o drept străveche, cău­tând şi găsind argumente pentru această afirmaţiune a lor. Căci descoperirile sunt sensaţio­­nale, de oare­ce, dacă obiectele gă­site sunt autentice, trebuie să pro­voace o adevărată revoluţiune in ştiinţa arheologiei, dovedind nume­roase axiome ale acesteia ca fiind a câştiga banii, este cauza pentru greşite şi punând altele, cu totul de­care unii fabrica antichităţi false. Intervine în acest act necinstit şi ambiţia, orgoliul, de a fi în gura lu­­mei savante, de a trece drept un savant, cum s’ar zice , intervin mo­tive de un ordin moral, dacă cuvân­tul moral îşi poate avea aci între­buinţarea. Problema se pune acum din nou, cu ocaziunea unor des­coperiri arheologice făcute pe o­­gorul unui ţăran din satul Glozel, osebite, în locul lor. Astfel, ca să cităm numai o consecinţă a noilor descoperiri, cea care ne este mai accesibilă şi nouă profanilor. Pe când — şi aci urmez explica­­ţiunile d-lui Salomon Reinach, membru al Institutului Franţei — până acum era admis ca primele rudimente de scris linear au venit în Galia şi Spania, după anul o mie dinainte de era noastră, obiectele au însă în­totdeauna dorinţa de în apropiere de Vieh’­., Plugarul E­mile Fradin, având ogorul bunicului său, găseşte în Martie 1924, în braz­­da ce trăsese, două­­ obiecte, des­­pre cari se spune că ar fi fost două tablete de teracotă cu inscripţiuni indescifrabile. După sfatul institu­toarei din sat, el făcu şi alte săpă­turi şi reuşi să găsească şi alte că­rămizi pe cari le-a păstrat. Docto­rul Morlet din Vichy, care, pe lân­gă medicină, făcea în orele sale de libertate, şi arheologie, află de a­­ceste obiecte şi porneşte spre Glo­zel pentru a le examina. Părându-i­­se interesante, el ia în arendă pe timp de nouă ani, parcela de teren care adăpostea comoara găsită de Emile Fradin şi împrună cu aces­ta se porneşte pe noui săpături. Cu ocazia acestora găseşte multe alte obiecte şi relatează asupra lor, pe măsură ce săpăturile se înmulţeau, prin patru broşuri ilustrate, până când un articol din „Mercure de France“, favorabil comentat de d. Van Genep, un etnograf de valoa­re, atrage atenţiunea lumii învăţa­te, dar şi a marelui public, prin mijlocirea presei care pusese stă­pânire pe subiect, asupra sensaţio­­nalelor descoperiri, găsite în săpăturile din Glozel, ar dovedi că în locul explorat, scrisul linear pe teracotă şi piatră, fără urmă de întrebuinţare de metal, era foarte dezvoltat în anul 3000 sau chiar 4000 înainte de era noastră. Cu alte cuvinte s’ar adeveri supozi­ţia unor arheologi ca Vega şi Ri­cardo Severo în Spania, Pietre în Franţa şi Wilke în Germania, că fenicienii nu au fost inventatorii scrisului, ci numai inventatorii al­fabetului actual pe care lau extras din ansamblul confuz de scrisuri li­neare născute în Vestul meditera­­nian. Dar toată chestiunea care se dis­cută acum este, dacă descoperirile dela Glozel sunt autentice, dacă doctorul Morlet este un învăţat no­rocos sau un farsor ambiţios. A­­ceastă discuţiune a devenit foarte vie între învăţaţi şi specialişti. U­­nii proclamă­­ autenticitatea desco­­peririlor de la Gloze, alţii o contes­tă. Un juriu internaţional de învă­ţaţi a fost instituit pentru a cerce­ta cauza. Un proces este deci în curs de judecată. Pledează pentru şi contra împricinatului, tot ce are mai strălucit ştiinţa arheologică şi epigrafia. Noi modeşti observatori să aşteptăm verdictul şi ne vom su­pune lui cu resemnarea, poate şi cu credinţa, care e partea m­ofanulu­i. B. Brănişteanu» N A Z B A T I I AVERTISMENTE Ziarele, supuse în­’ă cenzurei, pen­tru că guvernul se teme ca, nu cumva între două anunciuri la mnica publicitate, să deschidă chestia în­chisă, vor fi supuse unui nou re­gim. Guvernul ar avea de gând să înfiinţeze sistemul avertismentelor şi interzicerei de apariţie. In loc de avertismente şi elimi­nări n’ar fi rău să se introducă pe­deapsa: şezi jos, să vii cu părinții! Kix * Boala primului ministru s’a recunoscut că numai prin a­cordul partidelor, se poate reali­za aceasta, pe care zace acesta de o boală care îndreptăţeşte toate temerile şi vai, prea puţină speranţe Mâna ce sar întinde însă parti-­ naţional-ţărănesc nu­ va putea gâ­tul acesta de suferinţa, cu greu venit din cauza opoziţiei partida­întreaga opinie publică urmă­­nă în tradiţionala disciplină, vor­beşte cu atenţiunea încordată şti­­inţii şefului, poate oferi la patul zile asupra bolii primului minis­tru. Nu sunt decât puţine zile, de când d. Brătianu a fost văzut în deplină sănătate aparentă și în depline puteri. Joia trecută la „Independenta Română“ într’un aticol afirmă că chiar dacă guver­nul­ liberal va fi răsturnat, partidul serbarea dela muzeul Simu, nu­ el ar putea-o respinge. Căci e vor­. în chestia­ consti­de a ținut o frumoasă cuvânta­: ba de a se salvgarda astfel intere- tationalâ este s’’stinut de quassi­unanimitatea tării“. ro. Duminică la inaugurarea parisele superioare ale ţării, odată ce • r*.____•___i.i oA__uxix -----------„ latului Crucei roşii. Sâmbătă a lucrat timp de mai multe ore„ cu miniştrii. Şi din seara acele­iaşi zile până azi, această năs­­truşnică schimbare, această divi­nă manifestare a slăbiciunei, a vremelniciei fiinţei omeneşti! In faţa bolii primului ministru şi a consecinţelor ce ar put­ea a­­vea, întreaga ţară vede încă oda­tă toată formidabila putere pe care o reprezintă Ion Brătianu- cel de em­. Măsoară locul pe care-l ocupă,­ loc atât de imens, încât simplu­l lui muritor i se pare temerarc că un singur om a putut vroi şi a reuşit să-l ocupe-Poate că întrezărind situaţiu­­nea ce ar rămâne, azi sau mâine, în vederea faptului că nimeni, nici chiar cel mai puternic, nu se poate sustrage fatalului sfâr­__________________________ , phaud asupra escursiei in Romă­şii toti ne putem da seama cât una, aflăm că la buna găzduire^ a este de greu ca viata unui stat, ziariştilor latini a participat şi a­ să fie clădită pe doi ochi. Cine­ general Iliescu. Celebrul erou al poate vedea cum văd ei? Cine­ Turtucaci a participat cu... organi­­poate ghici ce au zărit ei în vii- j zarea, la Snagov, a unui chef muri­­tor şi cari au fost planurile ne stru, cu care a cucerit pe oaspeţi.O acţiune are sufletului pe care»! De unde se vede că generalisi­­oglindeau? .­mul din 1916 are calităţi mai preţi-O gravă problemă răsare îna-t­oase pentru timp de pace decât intea noastră, se impune cuge-' pentru timp de război a tării noastre. Primejdia adevă-' rată a zilei de eri era dezbina­rea dintre partide. Nădejdea ma­re a zilei de mâine este acordul lor, înțelegerea dintre ele. Ce nu a voit să ofere partidul liberal ieri fiindcă a trebuit să se supu- NOTE OFICIOSUL liberal își intitulea­ză, cu ingenuitate, primul său arti- Politica bugetară a gu­vernului"... ...Ca și când un guvern liberal ar putea face și altfel de politică de­cât bugetară ! * CU PRILEJUL publicării în Compedia" a articolelor d-lui Al­ visarea pe care o dă numai o de­plină şi mulţumită odihnă. Jean Prévost, înţelegătorul bio­graf al lui Montaigne, consacră a­­cestei vieţi lipsite de orice relief peste două sute de pagini de un neîntrerupt pitoresc. Şi Jean Pré­vost se arată, în deosebi, preocu­pat de viaţa sentimentală a celui mai mare sceptic pe care l-au a­­vut veacurile... ...La douăzeci de ani, Montaigne vădia „o iovinitate galantă și un temperament robust, pe care nu le atenua de lei vreun scrupul creș­tin." Nu era însă, un tânăr rău­tăcios. Dimpotrivă, „Manierele sale blânde, curtoazia sa, frica sa de-a le face pe femei să plângă îl îm­piedecau de la anume aventuri; ii făceau să aibă, chiar faţă de feme­ile pe care nu le iubia, gesturi în­datoritoare; il obligau să-şi tăinu­­iască nepăsarea faţă de pasiuni ca şi facila seninătate a sufletului său. El iubea destul de rar şi destul de puţin, dar in numeroasele sale a­­venturi, puţine femei au avut cu­vânt să se plâng de el". Era — cu alte cuvinte — ,­iu tocmai virtuos, destul de glumeţ, puţin misoghin, cu totul incapabil de-o pasiune vio­lentă." Ura pasiunile sau, mai bine zis,­­ le dispreţuia — căci acest impeca­­(bi) sceptic nu ştia, nu putea şi nu­­voia nici măcar să urască. Ales primar la Bordeaux, îşi încheia în­tâiul său discurs în faţa celor ce-l aleseseră cu aceste cuvinte: „So­­cot că voi consacra sarcinei publi­ce toate forţele pe care vârsta şi boala au vroit să mi­ le lase încă,­­ dar iarăşi socot că voi face fără­­ pasiiuni, chiar fără pasiuni vredni­ce de laudă.’ Chiar într’un prilej de felul acesta, Montaigne ţinea să afirme că detestă pasiunile şi chiar pasiunile vrednice de laudă... A avut în viaţă un singur prie­ten , de Etienne de la Boétie, care era un temperament cu desăvâr­şire opus — era un mare pasionat. Etienne îl certa, prieteneşte, pen­tru „lenea sau uşurinţa caracteru­lui său." Montaigne dimpotrivă căuta să liniştească pasiunea lui E­­tienne şi „să-l înarmeze cu o seni­nătate mai bine chezăşuită.“ Prie­tenia aceastor doi oameni atât de adânc deosebiţi ca fire, a fost — totuşi — una din cele mai strălu­cite legături pe care Ie-a înregis­trat cartea clasică a prieteniei — în decursul vremii. Moartea lui Eti­enne de la Boétie a fost cea mai mare, aproape singura adevărată durere, care a întunecat sufletul mereu senin a! scepticului Mon­taigne. Femeile — ades — nu îngăduiau însă iubirea ușoară a lui Montaig­ne. Imputări grele urmau scenelor de dragoste. Montaigne răspundea cu eternu- i zâmbet: — „Doamnă. (î) Jean Prévast: „La vie de Mon taigne“ ed. N. R, F. 1926 Parle.. v’am făgăduit să vă iubesc cinstit, firesc şi chiar ştrengăreşte cu a­­jutorul lui Dumnezeu. Dar pasiuni înflăcărate, asemeni lui Amadis sau Petrarca, nu v’am făgăduit de fel. Aceste frumoase sentimente le las pe hârtia, care ştie să rabde totul..." Dar — adaugă înţelegăto­rul biograf — când femeia plângea Montaigne — stăpânit de groaza lacrimilor — ,se obicinuia să min­tă puţin şi nu se ducea lângă o altă femee, până no consola pe cea dintâi.” Jean Prévost închee acest capi­tol: „Bucuriile simţurilor, pe care le cunoscuse din cea mai duioasă co­pilărie şi pe care, de atunci, nu în­cetase nici o clină de-a le cunoaş­te, l­i­ se păreau tot aşa de fi­reşti ca a mânca şi a bea şi nu-l tulburau prea mult." Totuşi, Montaigne a consimţit să se însoare. A fost, în această con­simţire, „ o leneşă supunere la obi­­cei." Francoise de la Chassaigne era Fiica unui magistrat de la Bor­deaux. Era femee simpatică, bună gospodină, dar ades înclinată spre cerrtă. Montaigne i-a arătat aces­tGîliţi ce»H»narea in pag= 31-ai MICHEL DE MONTAGNE 0 POLEMICA NOSTIMĂ La aceasta, oficiosu­l naţionaî-ţă­­rănist „Dreptatea“ răspunde : ,Jiu ştim pe ce se reazimă ofi­ciosul francez, când afirmă că in chestia constituţională, partidul li­beral se bucură de ,­iua si­ unanimi­­tatea ţării". Nici nu-l vom contra­zice, afirmând că partidul naţional­­ţărănesc reprezintă „qwsl-unani­­mitatea ţârii", prin punctul său de vedere in aceeaş chestie. „'''om spune un singur lucru sim­p­ar şi perfect logic. Partidul naţional-ţărănesc mi se crede in drept a înlocui ţara. El se socoate o fracţiune din ţară şi se supune nu quasl-unanimităţii ci majorităţii ţării. El nu cere altceva, decât ca ţara să fie lăsată liberă să-şi mani­feste dorinţa. De aceea nu încetea­ză a cere dizolvarea parlamentului fraudelor şi violenţelor şi decreta­rea unor alegeri libere. „El declară, că dacă partidul li­beral, va dovedi pe această unică cale, că majoritatea este pentru punctul său de vedere, nu numai, că nu se va opune, dar ii va da tot concursul să guverneze el. Să facă şi partidul liberal la fel—dacă ma­joritatea ţării va fi contra lui­. Răspunsul „Dreptăţii’ este de toată nostimada şi suntem curioşi să vedem dacă semioficiosul gu­vernului va accepta soluția confra­telui naţional-ţărănist. O situație distinctă D-L TRANCU. — Eu chivoc sau în afară de D-L GENERAL. vocului !... cum să fiu, șefule, echivoc? Noi suntem echivocul in el­echî! DISCUȚIUNI Tot Bacalaureatul .ga»——— Pentru ca problema să poată fi­­ există nicăerî în lume, nici în re* discutată din toate punctele de publicile democratice, ci numai la vedere, publicăm și acest. articolInoi și la Greci? Oare noi Grecii al d-lui Em. C. Grigoraş ,făcând însă toate rezervele cu privire la unele din părerile d-sale. Ce credem noi in chestia baca­laureatului — şi, în genere, a în­văţământului — am spus-o de mai multe ori, şi vom avea prilejul s’o mai facem. In două articole precedente, am arătat cauzele imediate ale halu­lui, in care se află învăţământul nostru secundar. Bacalaureatul a fost acela, care ne-a desvăluit tot răul. Dar cauzele arătate sunt le­­gate intim de cauze mai mari, cari le vom arăta în aceste rânduri. Aceste cauze se reduc în fond la una: Politica. Dacă luăm statistica ministeru­lui instrucțiunei, găsim vreo 500 şcoli secundare de băieţi şi fete. Număr pe care, dacă socotim cla­sele paralele, îl putem spori cu o treime; deci, aproximativ 700 şcoli secundare, de ambele sexe. O comparaţie iar cu Franţa, pe şi caii verzi, trebuie să fim ală­turi? Se va întreba de asemenea, de ce numărul aceasta atât de mare de şcoli secundare? Şcoala secundară fiind o­ şcoală pentru profesionişti intelectuali, oare ca­re să fie nevoia pletorii de avocat? şi alţi proletari ai culturei? Toți pseudo democraţii vor sări in sus, şi vor răspunde, că nevoia de cul­tură a poporului ne obligă la a­­ceasta, toţi pseudo-naţionaliştii vor striga că astfel putem lupta contra elementului străin. Astfel am ajuns la o şco­ală medie, în care dăm, ce putem­­ cultură, la cât mai mulţi români. Dar tot astfel dăm peste rezultatele de la bacalaureat, acest examen de stat, fiind controlul liceilor intelectuale, şi nu al şcoa­­lelor medii pentru cultivarea popo­rului... Mentalitatea aceasta s’a întărit şi mai mult, după război.­ Minori­tăţile strigând peste tot, că un po­por cu 80% analfabeţi, i-a cucerit, democraţii noştri naţionalişti, cari care o imitam in toate, este nece­­r ne guvernează de atâta timp, au sara. Astfel vom putea mai uşor I extins sistemul şi la şcoalele s pri­­trage concluziile noastre. Franţa­­mare. Astfel am ajuns şi acolo să nu poseda mai mult ca 700 şcoli avem cam acelaş număr de şcoale secundare de aceleaşi categorii. La populaţiunea noastră avem deci de două ori şi jumătate mai multe asemenea şcoli ca sora noastră cea mai mare. Bine­înţeles, e vorba de şcoli de stat, căci Franţa nu pose­dă şi licee etatizate şi subvenţio­nate. In asemenea condiţiuni, ori­cine poate pricepe de ce statul nu-şi plăteşte profesorii. Dar dacă vom arăta că la noi învăţământul este gratuit, şi că în Franţa este cu pla­tă, atunci cred că se va pricepe şi mai bine de ce nu poate statul face faţă unor sarcini aşa de mari, fapt de pe urma căruia am văzut că decurg toate celelalte rele. Mai sunt obligat să arăt, că taxele ri­dicole, variind între 500—2000 lei, nu se pot compara cu cele din Franţa, unde se plăteşte între 300 şi 500 iei aur, adică între 12—15000 lei. Dar se va întreba lumea, de ce acest învăţământ gratuit, care nu ca şi Franţa, bine­înţeles cu acelaş coeficient pentru profesori, ca şi la liceile noastre, adică de 20%. Cheltuim miliarde, ridicăm ruine primare, n’avem dascăli, copiii nu ştiu nimic, ca şi la secundară, dar publicăm statistici pentru occiden­tali, în cari arătăm că avem de două ori mai­ multe licere ca Franţa şi acelaş număr de şcoli primare. Că bacalaureaţii noştri sunt de râ­sul lumii, că absolvenţii claselor primare sunt de hazul celor ce îi apropie, asta e altceva !­­ Noi am făcut un mare serviciu patriei, care trebuie să ne fie recunoscătoare şi să ne fie la putere încă mulţi ani fericiţi. Doamne, însă pe cine vom fi în­şelând noi ? Pe noi ori pe străini? Pentru a ilustra o a doua cauza a răului constatat, vom aduce un exemplu tipic. Un om politic nu dintre cei tip­(Citiţi continuarea în pag. II-a).

Next