Adevěrul, decembrie 1931 (Anul 44, nr. 14699-14723)
1931-12-01 / nr. 14699
ANUL 44 - Ho. 14698 Marți 1 Decembrie,B3l Ci pagini FONDATORI: gfrgj, *5^,°^” 1888—1897 1897—1928 Administrația: 3-247!! 750 lei pe an an 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luniA LEI Xnjtremutate dublu ,fT BIROURILE: București, Str. Const. MiileSărindar, No. 7—9—lî Centrala: 3-2470. Se afirmă că între opoziţie şi guvern a intervenit un armistiţiu.» ...Dar până acum, ce-a fost ? Afară cu şperţaffi! Pe marginea cazului Johnson Repet cu riscul de a deveni banal, ruşinea necinstei în administraţiile noastre publice pare a fi o chestiune de prestigiu naţional, atât de mult ţinem la ea, atât de zelos o apărăm, atât de tare ţinem piept celor cari vor s’o stârpească. Sub orice guvern — de ritm nod sau de ritm vechiu, situaţia e aceiaşi pungaşii şi fraudatorii găsesc înţelegere, prietenie şi apărare şi, foarte adesea, oamenii de inimă şi oneşti, cari vor să pună zăgaz corupţiei, cad victimele intrigii şi cangrenei ce se întinde de la vârful piramidei in jos, ameninţând să infecteze tot corpul social al statului. O dovadă — şi nevoie de ea nu era pentru justificarea observafiunilor de mai sus — ne-a oferit-o interpelarea de Sâmbătă a d-lui dr. Lupu. E vorba de cazul Johnson, de păţania — aş putea zice firească, la noi — a acestui om şi militar distins, care, fiind pus în fruntea serviciul S. M. R., a crezut — naivul! — debute să-şi servească ţara cinstit. După 9 luni — exact termenul legiuit al unei gestaţiuni — „onorabilul” consiliu de administraţie P. A. C. l-a aruncat peste bord. Gheşeftarii de la conducerea importantei regii autonome, de sporturi și comisioane nu puteau admite pe acest intrus, care pornise pe calea primejdioasă a economiilor, a contractelor cinstite, a lucrărilor în regie aducătoare de venituri, a reducerii prețurilor furniturilor la nivelul real al pielii, a realizării unor absurde şi imposibile, până la el, excedente. Omul acesta, comandorul Johnson, era primejdios şi prin activitatea lui in cadrul S. M. R.-eului, şi prin exemplul contagios ce-l putea servi altora. Lupta i-a fost declarată pe viaţă şi pe moarte — şi, cu concursul cangrenei l-au dislocat. Căzui a fost desbătut pe larg la Cameră de dr. Lupu cu hotărârea şi violenţa, de care d-sa este capabil. In aplauzele majorităţii, deputatul de Fălciu — ca altădată d. Madgearu de pe banca ministerială — a ridicat vălul care ascundea un „cuib de bandiţi”, de cei mari, de cei cu strânse prietenii în lumea puternicilor. Şi a cerut dreptate. Ne asociem acestui strigăt onest, pornit dintr’o adâncă convingere. Nu pentru comandorul Johnson, pe care-l ştim ori de o inalterabilă onestitate, ci pentru că e necesar să se facă un act de dreptate şi să se dea o pildă. Şi dreptatea comandorului Johnson nu e numai reintegrarea lui in toate drepturile şi atribuţiile ce-i conferă situaţia legală ce o are la S. M. R., dar şi trimiterea hoţilor la puşcărie. Aşa se pune chestia pentru oricine înţelege că are de îndeplinit o datorie faţă de ţara şi poporul acesta. O anchetă s-a făcut Faptele stabilite şi concluziile ei nu pot rămâne fără rezultat. Domnii de la P. C. A. să tragă consecinţele şi ministrul industriei, de care depinde această organizaţie de gheşeftari, să-şi facă datoria, să reintegreze pe cel cinstit și muncitor — să dea pe mâna parchetului pe sperturi cari primejduesc interesele publice. Sunt informat că, sezizat de rezultatul anchetei, ministrul Industriei ar fi spus: comandorul are dreptate, e un om cinstit, dar cei de la P. A. C. sunt mulți. Or fi ei mulți, dar tocmai de aceia sunt una periculoşi. Şi lozinca ministrului trebue să fie: AFARĂ CU EI! Aşa trebue să se sfârşească ruşinea asta. Altfel nu se poate. Nu vom lăsa noi, nu va lăsa opinia publică. Căci vom reveni, vom publica acte şi dovezi, vom denunţa ticăloşiile, vom arăta sperturile, vom totaliza daunele scandaloase ce s’au adus statului. Şi nu vom înceta până nu se va face dreptate. Pentrucă, încă odată, nu ne interesează numai cazul Johnson — e ceva mai mult, e ceva mai mare: curăţirea administraţiilor publice de gheşeftarii cari s’au cuibărit în ele pentru a revărsa, asupra unui popor blajin şi muncitor, ruina şi nenorocirea. Em. Socor NOTE S’A hotărât ca moneta noastră metalică să atingă cifra de 3 miliarde 800 milioane lei. Nu credem s’ajunga... ★ MINISTERUL de instrucţiune a dispus să se introducă învăţământul gospodăriei şi’n şcolile complimentare. ... Pe cinid şi’n guvern? ★ S’AU împlinit 55 ani dela căderea Plevnei. Se vorbea înainte de războiu și de-o „Plevnă internă“. Dar aceasta n’are aniversare —, fiindcă încă nici n’a căzut... ★ CITIM in „Viitorul”: „Ca la noi, la nimeni“. Acum află oficiosul liberal? Noi aflasem dinainte — și chiar dela conducătorii politici ai acestui ziar. * OFICIOSUL primului ministru anunță că guvernul nu-i in agonie. Muribunzii se simt totdeauna foarte bine în ajunul desnodământului. Glose politice... ACORDUL începe să se potolească furtuna, care a izbucnit in ziua când s’a cunoscut textul proiectului de lege, întocmit de guvern, pentru asanarea datoriilor agricole. La început se părea că vom asista la o teribilă coaliţie împotriva proiectului şi, deci, împotriva regimului. Ulterior s’a constatat contrariul. Şi nici că se putea altfel. Era greu, intr’adevăr, partidelor să ia poziţie împotriva unui atare proiect. Situaţia devenea imposibilă. Ori cine ar fi votat contra, risca să-şi înstrăineze simpatiile satelor. Aşa dar, in primul loc, un element hotărâtor: comandamentul instinctului de conservare. Proiectul trebuia, cel puţin în principiu şi formal, adoptat. Dar era şi un puternic motiv politic care impune o atare atitudine. In fond, trăim vremuri teribile. Ţara are de rezolvat o criză socială extraordinară, datoriile agricole. O formulă de îndreptare trebuia descoperită. Odată fixată de către guvern, nu se mai putea altcevadecât ameliorări în cadrul proiectului de față. In al doilea loc, ameliorarea aceasta trebuia să tindă la salvarea creditului. Putea fi cineva contra creditului? Evident că nu. Când s’a văzut deci că din toate părţile pleacă convingerea că chestia trebue rezolvată, dar că concomitent cu aranjarea datoriilor trebue făcut ceva şi pentru salvarea creditului în genere şi al celui ţărănesc in special, — calea unei colaborări era i deschisă. Spre ea se tinde. In fond e bine că este vorba să fie astfel. Se va salva ce se mai poate salva şi se va asigura punerea in aplicare a legii. E tot ce se poate cere de la o operă colectivă. Restul, dacă vanitatea unora sau ambiţia altora vor fi satisfăcute, — ce contează oare? întrucât legea va fi mai bună sau mai rea dacă se va chema legea Argetoianu şi întrucât adversarii proiectului se vor vedea diminuaţi că au convenit la o operă de împăciuire socială? UN ACORD AL PARTIDELOR De câteva zile se urmează tratative între partidele politice de la noi pentru realizarea unui acord. Se urmăreşte creiarea unui front comun al partidelor politice faţă de proectul de conversiune al datoriilor agricole, pentru ca acest act de covârşitoare importanţă economică şi socială să fie învestmântat cu autoritatea specială pe care i-ar da-o consensul tuturor partidelor politice. Noi principial, nu suntem pentru un acord al partidelor în materie de legiferare, dintr-un motiv foarte simplu. Asemenea acorduri anulează, sau cel puțin slăbesc controlul atât asupra legiferării, cât și asupra interpretării și aplicării acestor legi. Pentruca o lege să fie într’adevăr bună este necesar ca ea să fie supusă criticei obiective a partidelor politice adverse, să i se descopere la timp defectele şi să se menţie în special marea rezervă a dreptului şi a posibilităţii de revizuire sau cel puţin de corectare. In ce priveşte însă proectul de conversiune a datoriilor agricole trebue să ne abatem de la atitudinea principială indicată mai sus. Este vorba de o lege atât de importată, încât asupra ei acordul dintre partidele politice este de dorit. E bine ca în faţa ţării şi in faţa străinătăţii partidele politice să fie solidare şi să participe toate împreună la răspunderea ce se degajează în mod fatal de pe urma unei asemenea legi excepţionale. Sever Câteva din cele mai vechi manifestări ziaristice ale lui Ion Teodorescu Universitatea populară a Căminului cultural U. E. R. şi-a inaugurat cursurile anului acestuia printr’o şedinţă festivă în care s’au adus omagii amintirii lui Ion Teodorescu, maestru al catiseriilor ştiinţifice rostite la acea instituţiune ca o continuare a prodigioaselor lecţiuni de astronomie şi filozofie socială ţinute de el, înainte de război, la „Ateneul liber“. In şedinţa inaugurală a Căminului cultural, s’a trecut în revistă, de către d. T. Theodorescu- Branişte, o parte din activitatea ziaristică a lui Ion Teodorescu. Venim aci cu o complectare privind începuturile literare necunoscute, ale marelui ziarist şi conferenţiar de la a cărui moarte se împlinesc astăzi două luni. * Prima-i manifestare jurnalistică a avut loc in 1882. Era pe atunci îrn clasa 3-a, in Şcoala fiilor de ofiţeri şi „purta seria n-rul 188 pe puşcă, n-rul 244 pe efectele de mare şi mic echipament, şi nr. 286 pe cărţile de studiu“. Dacă ziarul pe care l-a scos nu-i înregistrat în „Publicaţiunile periodice româneşti“ — catalog alcătuit de Nerva Hodoş şi Al. Sadi- Ionescu — e că apărea „nereglementar“, cu alte cuvinte, clandestin. Gazeta a fost scoasă ca protest: 1) în contra introducerii geometriei descriptive în clasa III, 2) în contra desei utilizări a „plotonului de pedeapsă“, şi ( 3) mai ales, împotriva elevilor din clasa IV cari, în calitate de şefi de masă luau „bălcile cele mai mari de pane şi prăjiturile cele mai tăvălite prin zahăr“ (nu: „prin zahăr“, căci sântem la Ieşi). Ziarul purta titlul: „Titirezul“. Abonamentul ţi-l plăteai cu o „pască de tiutini“ şi cu prăjituri. Materia? Afară de aforisme (in serii de câte trei), versuri şi plângeri — la tipărirea cărora aveau dreptul „abonenţii“ cari achitau cu „trataţii“ la cofiteriile de lux ale Iaşilor, — erau miticisme calamburistice, în genul următor: PARALELIPIPED Ce ne tot cântă d. X. (profesorul) cu demonstraţiile algebrice aplicate la geometrie ? Mai intâl însuşi cuvântul „paralelipiped“ ne arată că nu-i vorba de geometrie sau de algebră, ci de filologie. Să descompunem: pară, leii, piped, adică: „de.. para,lele«, piper!" Cu vremea cuvintele s’au imit, s'au reformat şi şi-au schimbat puţin Înţelesul. O ştiinţă care umblă numai cu „presupuneri” şi cu demonstraţii prin „reducere la absurd“, e incapabilă de-a rezolvi asemenea probleme şi profesorul care ne-o predă merită să-i presarăm catedra numai cu coji de nuci“. Porecla de „Tăbârcă“ — de pe vremea aceea, a protestelor Titirezului, când mai colabora, în carcera şcolii militare, la confecţionarea unor sălbi din capete şi cozi de guzgani pe cari le trimitea în dar plutonierului major însărcinat cu executarea pedepselor — porecla aceea a păstrat-o drept pseudonim la revista umoristică pe care Tony Bacalabaşa a scos-o în 1895. In această publicaţie periodică, Ion Teodorescu a început o serie de şarje sub formă de schiţe entomologice şi industriale. Răspunzând unui dascăl ce legitimă bătaia în institutele de creştere a copiilor, Teodorescu a scris — sub titlul „Mănunchiul de inele, nuvelă pedagogică modernă“ — amintiri din şcoală in care arăta jalnica deosebire intre soarta „ghiozdanului cu lustru“ de a celui alcătuit dintr’o „bucată proastă şi veche“ şi între aruncăturile de priviri galeşe ale d-lui institutor către „botforii de lux“ ai pupitrelor din faţă şi între fulgerile aprige asvârlite băncilor calice din fund. Defilează, apoi, ciclul de bătăi directe sau prin intermediul monitorului: „ia dă-i şi patru în palmă!“; baterea la scaun cu cârja inaugurată de „părintele“ dintr’a doua ;ridicarea băeţilor de părul de lângă tâmple până ce tălpile părăsesc pardoseaua ca în reprezentaţiile de magie şi spiritism. Cum îţi pătrunde în întortocheturile gândului intim al micului fiu de chiabur politician dat la şcoala Statului, şi cum formulează în chip de sentinţă, în limbajul plastic învăţat la toloaca periferică: „Să-l ferească D-zeu pe domnul să ne dezbârne urechile sau să ne deşice palmele, că-l fură sfântul când a veni tata in cancelarie“. Sânt frumoase preocupări pedagogice şi culturale în aceste satire în proză, pe cari Ion Teodorescu le alternă, pe atunci, cu articole în cari — sub pseudonimul „Vargă“ şi’n vechea şi buna ma-trice şi gafe stilistice din suroganieră al „Contemporanului“ lui tele de studii şi manuale didacti- Ioan Nădejde — Teodorescu sco- ce-. tea în evidenţă multe erezii isto- Barbu Lăzăreanu Destinaţia impozitelor Este in deosebi vorba de impozita create, fără să ni se spună nouă, contribuabililor, că pe umerii noştri slăbiţi peste măsură se pune o nouă povară. In această categorie de impozite intră, de pildă timbrul pe pâine, timbrul aviaţiei, nouile taxe asupra ţiţeiului şi petrolului, etc. O caracteristică a acestor impozite este că se încasează la timp şi în, întregime. Brutarul nu poate pune in vânzare pâine, decât după ce cumpără cu bani peşin şi lipeşte pe ea timbrele respective. Nici un particular nu poate expedia prin poştă o scrisoare, fără să fi lipit pe plic, în afară de mărcile poştale reglementare, şi cuvenitul timbru de aviaţie. De asemenea, nici un petrolist nu poate să-şi desfacă produsele sale, dacă nu achită in prealabil către stat taxele cu care sunt împovărate aceste produse. Insă, la crearea impozitelor de care ne ocupăm, s-a fixat pentru veniturile fiecăruia din aceste impozite o destinaţie precisă şi specială. De exemplu, venitul timbrului pe pâine este destinat pentru plata primei la cerealele exportate, pe când venitul timbrului de aviaţie are destinaţia tot atât de precisă de a servi la sporirea fondului pentru procurarea de avioane şi, in genere, pentru imbunătăţirea aviaţiei noastre. Trebue insistat in mod deosebit asupra acestui lucru, pentru a nu se produce in spirite o confuziune. Veniturile provenind din timbrele şi taxele de mai sus nu pot fi utilizate de stat ca orice alt venit ordinar ori extraordinar al bugetului public. Cum am spus, destinaţia lor a fost lămurit stabilită, aşa că orice abatere dela această destinaţie constituie un abuz nepermis. S’au născut insă îndoeli asupra strictei respectări a acestei obligaţii legale, îndoeli cari au provocat întrebări şi interpelări atât la Cameră cât şi la Senat. Aşa, la Senat, d. Ştefan Ion, senator liberal, a interpelat asupra sumelor ce s'au strâns şi asupra întrebuinţării ce s’a dat până acum sumelor strânse de pe urma timbrului de aviaţie. La Cameră, d. Gr. Trancu-Iaşi, cu ocazia discursului ce a rostit la Mesaj, a cerut să fie lămurit în privinţa destinaţiei ce s-a dat sumelor provenind din aplicarea timbrului pe pâine, precum şi din taxele asupra ţiţeiului şi petrolului. Din cele două întrebări, d. Trancu-Iaşi a primit un răspuns satisfăcător în ce priveşte întrebuinţarea veniturilor realizate de la timbrul pe pâine. Rămâne deci ca guvernul să lămurească — aşa cum are datoria — la ce sumă se urcă până astăzi sumele încasate prin înfiinţarea timbrului de aviaţie şi prin taxele de la ţiţeiu şi petrol. Insă, este mai ales dator să lămurească destinaţia, modul cum au fost întrebuinţate aceste sume. N. Batzaria Membrii biroului Senatului au şi in vacanţă o diurnă de 400 lei. Această ştire a reuşit să impresioneze pe mulţi — chiar în vremurile de mari evenimente pe cari le trăim. Şi, vorba lui Caragiale, când omul cade la o idee, fandaxia e gata. Deci, atacuri contra reprezentanţilor poporului cari cer diurne pentru activitatea lor. I s’a atribuit lui Petre Carp părerea că numai cine are un venit anual de 40.000 de lei (bine înţeles, aur) are dreptul să facă politică. In această concepţie, politica ar fi un sport ■ costisitor, lăsat de Dumnezeu celor născuţi într’o zodie bună. Dar această părere nu se potriveşte cu vremurile de azi. După concepţia democrată, poporul are dreptul să fie reprezentat de un om pe care-l crede capabil, fie că are renta prescrisă de Petre Carp, fie că-i un simplu muncitor cu palmele. Concluzia: reprezentantului naţiunii trebue să i se puie la dispoziţie mijloacele de trai, pentru ca să-şi poată neglija interesele sale particulare, în folosul celor publice. Altfel riscăm să se repete ceea ce s-a întâmplat acum 150 de ani la Karlsbad. Pe atunci primarul oraşului era onorific, deşi avea un serviciu foarte greu şi neplăcut. In 1788, devenind vacant postul de primar, nu s’a găsit nimeni care să-l primească, aşa încât guvernul a decis ca oraşul Karlsbadsă fie subordonat orăşelului învecinat Ellbogen. Acest lucru a turburat mult pe cetăţeni, cari nu vroiau să-şi piardă independenţa. După multe rugăminţi, farmacistul Becher s’a decis în sfârşit să primească slujba onorifica Peste câţiva ani s’a plictisit şi a renunţat. Din nou oraşul a fost ameninţat să piardă independenţa. Cu mare greutate medicul dr. Michl a acceptat postul de primar. Dar nici el n’a fost tocmai încântat şi nu numai c’a demisionat, dar a părăsit cu totul oraşul şi s’a mutat la’ Saaz. După aceea ,s’a decis ca primarul să fie un funcţionar de carieră numit de guvern, aşa cum vrea să facă acuma la noi d. Argetoianu. Abea în 1848, ca o consecinţă a revoluţiei, s’a ajuns la sistemul de azi, adică primar ales de cetăţeni, cu autonomie faţă de guvern, dar având o leafă care să-i permită să-şi neglijeze afacerile personale. Iată deci că nici vremurile de odinioară nu erau atât de strălucite. Poate însă că numai din cauză că oamenii erau naivi. In zilele noastre, chiar dacă primarul n’ar avea oficial nici o leafă, încă s’ar găsi candidaţi, numai de dragul „micilor economii” pe cari le-ar putea face din exercitarea demnităţii onorifice. G. G. NAZBATI ! OPOZIŢIE ENERGICĂ Partidul liberal combate budgetul d-lui Const. Argetoianu. Până la urmă însă, il va vota. ...Fiindcă aşa sunt liberalii, când fac opoziţie energică şi campanie de răsturnare! Fix ! CARNETUL NOSTRU demnitar onorifice Din viaţa principelui Ragotzki de SCARLAT CALLIMACHI in opera lui Ricaut, principele Ragotzki ocupă un loc de frunte. Viaţa lui sbuciumată, faptele lui sunt descrise în amănunţime, căci ele sunt cauzele unor războaie sângeroase şi a unor prefaceri politice însemnate. In articolul precedent, am dat la iveală începutul paginilor privitoare la craiul Ardealului din vol. II; acum, voiu urma cu publicarea lor. „Lucrurile se schimbară, însă în curând, izbânda trecu de partea Leşilor. Leopold, fiul lui Ferdinand şi succesorul său la tronul Ungariei şi al Imperiului, se hotărî să ajute pe Poloni. Primul efort al trupelor sale avu loc lângă un oraş al Prusiei, numit Turone, pe care oştile Suedeze il ocupaseră. El fu nevoit să capituleze. Aproape in acelaş timp, regele Danemarcei, plictisit de victoriile soldaţilor Suedezi, ridică armele spre a veni in ajutorul Polonilor. Având mulţi bani, el îşi plătia bine ostaşii, şi, de aceea, mulţi Suedezi dezertau şi se înrolau sub steagul lui. Armata Danezului fiind mult mărită, astfel, el pătrunse in ţinuturile duşmanului şi cuceri cetatea Olm în Norvegia. Acest succes, fu urmat, de altul, la Volgast; în acelaș timp, flota daneză se arătă superioară celei suedeze în marea baltică. Pe de altă parte, Polonii, cari luaseră armele slujind interesele Suediei, văzând că soarta se întoarce împotriva lor, pășiră, încetul cu încetul, pe calea cea bună. In fine, generalul Zemeski și Lubomirski, mare cancelar al Regatului, ajunseră pe Suedezi în apropierea orașului Cracovia. Cele două armate se ciocniră și după o luptă sângeroasă, l’honneur de la journée (onoarea zilei) rămase de partea Polonilor, cari omorâseră patrusprezece mii de oameni, cuceriseră toată artileria şi bagajele duşmanului, câştigând astfel, o izbândă Însemnată. Tout étoit alors contraire au Prince de Transsylvanie (norocul părăsise, atunci, pe principele Transilvaniei). Moldovenii şi Valachii săi îl lăsaseră din porunca Porţii şi ultima victorie a Leşilor îl pierdu cu desăvârşire. El începea să se gândească la retragere şi ar fi fost fericit să se află, cu oastea sa, în Transilvania. Dar, n’apucase să ajungă în munţii principatului său, că se şi trezi, in faţă, cu generalul Zemeski. Fiind mai slab ca Polonii, el încearcă să evite lupta. Dar, cavaleria leahă îl atacă cu atâta furie, încât el nu putu susţine şocul, cu toate că era, ca de obiceiu, în fruntea oamenilor săi (... bien que selon sa coutume, il fust tousjours a la teste de ses gers). Văzându-se înfrânt, el nu semai gândi decât la o retragere ordonată. Dar, toată armata sa fusese pusă pe fugă. Mulţi muriră ucişi par le fel. Un număr destul de mare, din acei cari scăpaseră cu viaţă, ascunzându-se în păduri şi în munţi, muriră de foame. Rogotzki fu nevoit să-şi cumpere o pace ruşinoasă şi sălire, Polonilor, că le va plăti o sumă mare de bani. Cu această condiţie, îi fu îngăduit să se retragă, în ţinuturile sale, cu câţiva tovarăşi. Turcii mâniaţi pe el, că îndrăznise să înceapă un războiu fără învoirea lor, lăsară pe Tătari să năvăliască în Transilvania. Ei năvăliră într’un număr aşa de mare şi înaintară aşa de repede, încât Kemini, care comanda trupele principelui, ■ n’avu timp îndeajuns să strângă oaste mare, spre a se împotrivi incursiunilor. Tătarii negăsind stavilă în calea lor, subjugară totul. Ei dădură foc la sate şi oraşe; şi făcură un număr însemnat de sclavi de amândouă sexele de toate vârstele şi de toate qualité (din toate clasele sociale), chiar din cea înaltă clasă. După toate aceste nenorociri se mai mvincă una, care stinse ultima licărire de speranţe a prăpăditului Ragotzki. Nişte scrisori, trimise de înalta Poartă şi adresate nobilimii din Ardeal, îl declarau rebel şi o si- lia să se adune spre a-şi alege, după obiceiul şi legile ţării, un nou principe, ameninţându-o, totdeodată, că în caz de neascultare, oştile Sultanului vor pustii cumplit toată Transilvania. Ragotzki înţelese uşor qu’on ne songeoit plus a le méhager (că nimeni nu se mai gândia să-l menajeze). Şi văzând că nu va putea ţine piept oştilor turceşti, părăsi, de bună voie, scaunul domnesc. El se demise doucement speranţa că gestul său de ascultare îi va putea câştiga iertarea Porţii. Statele Transilvaniei, in acelaş timp, vroiau să-i arate dragostea lor, dând, totuşi, ascultare Sultanului. Ziua alegerii, unui nou principe, veni. Şi Dieta hotări să se trimeată, o cerere de iertare, in favoarea lui Rogotzki, Sultanului în vreme ce toţi vor încerca să-i recâştige buna voinţa înălţimii Sale, el să trăiască retras şi liniştit, fără să provoace noi răzvrătiri şi greutăţi guvernului, şi în clipa, când iertarea Sultanului va fi câştigată, noul principe se va retrage şi el îşi va relua tronul. Intre timp, ea alese, domn, pe Francisc Redey, un om care iubia așa de mult liniștea, încât primi, cu părere de rău, scaunul domnesc arâtăndu-se, totodată, gata să-l părăsească în orice clipă. Ragotzki părăsise, selon l’apparen(Citiți continuarea în pag. II-a) TELEFOANE. CHESTIA ZILEI GRIJI MINISTERIALE D. GOGA. *— Jrăgari de seamă, suntem în pre-revoluţie I . D. ARGETOIANU (aparte). — Cum aşi face să-i strecor niţică apă în must ! Regionalism cultural Cu ce greutate se poate , încerca a porni în provincie o mişcare culturală. Indiferenţa publică şi imitaţia capitalei împiedică, la noi înfiriparea oricărui regionalism cultural. In ţările cu veche cultură, fiecare provincie, fiecare oraş, are tradiţia, atmosfera şi viaţa sa aparte. Cultura unei neam trebue săfie suma valorilor specifice ale centrelor locale, fiecare cu propria sa culoare. Heildelbergul, München, Göttingen, au viaţa şi cultura proprie, ele nu au nevoe să împrumute calapodul Berlinului. Aceeaş situaţie au Lyonul, Marsilia faţă de Paris. Este absurd a susţine că tonul vieţei îl dă capitala pentru că între zidurile ei se strâng toate valorile. Câte elemente, admirabil dotate, cari ar putea creea şi produce, nu vegetează în anosta plictiseală a mediului de provincie? Şi totuşi nu se poate nega că şi provincia consumă deiulă hârtie tipărită. Care municipiu, sau urbă, ce se respectă, nu are o presă locală; gazeta prefectului sau a partidului de opoziţie cu zilnicele lor înjurături; efemere foi de avant-gardă sau ariergardă literară; anoste buletine şi publicaţii oficiale sau oficioase, cari toate colaborează la standardizarea orăşanului român — ţăranul încă nu simte nevoia nici de scris nici de citit. Dacă în locul acestei bogate maculaturi tipărite, cu pretenţii de imitaţie a clişeelor bucureştene, s’ar strânge în chip metodic cercetările problemelor impuse de realitatea mediului local, s’ar închega cu încetul o activitate culturală, modestă la început dar menită să ajungă, cu vremea, o adevărată operă documentară de un real folos şi de o mare valoare naţională. Sunt de admirat, şi de invidiat, provinciile ce au dat din rândurile lor, oameni rari, animatori cari au reuşit, ridicându-se deasupra politicei locale, să înjghebeze şi să îndrumeze sănătoase începuturi de mişcări culurale regionale: Analele Dobrogei, Analele Olteniei, Analele Brăilei. Ocupându-ne de cele ce ne interesează să ne oprim puţin asupra celor din urmă Anale. Brăila a avut norocul să poată grupa câţiva oameni de iniţiativă, cari să lucreze cu tragere de inimă pentru cercetarea şi cunoaşterea locului lor natal. Animatorul, inginerul Gh. Marinescu, unul dintre cei mai tineri fii ai Brăilei, a început acum câţiva ani, cu entuziasm şi pricepere, să întocmească Analele Brăilei, cari au pe copertă un modest sub-titlu: revistă de cultură regională. Programul de activitate se des-«făşoară într’un câmp de o rară bogăţie, având ca obiect de studii acest original şi cosmopolit port al Brăilei, cu faima-i de metropolă a Dunărei de jos. S’a început a se cerceta cu metodă, sub diferite aspecte, toate laturile vieţei unui oraş şi a unui ţinut ,atât sub unghiul istoric, cât şi sub cel de actualitate. In timp ce se desgroapă tezaurul trecutului istoric, se cercetează şi probleme de cea mai nouă actualitate, în legătură cu interesele şi realităţile vieţei locale. In numerile apărute din Analele Brăilei, pe lângă datele istorice, în care d. Iorga găseşte puncte de vedere noi şi foarte interesante consideraţii geografice, întâlnim chestiuni care agită azi opinia publica, privind comerţul pe apă, zonele libere şi munca în porturile noastre, standardizarea cerealelor, regimul navigaţiei dunărene... „Din ce în ce apare sub o lumină nouă rolul cardinal ce l-a avut ,şi îl are, în viaţa poporului nostru. Dunărea — acest fluviu părinte al naţiei noastre“. In fiecare an Analele Brăilei organizează interesante cicluri de conferinţe şi adună material pentru un muzeu local şi o biblioteca specială ce trebue să strângă tot ce s’a scris despre Dunăre. Brăila se poate mândri cu opera începută. Această mişcare culturală merită să slujească de exemplu. Noi, cari urmărim cu interes şi emoţie tot ce se lucrează pentru Dunăre, salutăm cu bucurie şi admiraţie munca pentru înfăptuirile, din portul Brăila. Toţi cetăţenii, de felurite neamuri, cari se hrănesc din viaţa acestui port, trebue să adereze şi dea obolul pentru această mişcare culturală de interes comun. Şi mai cu seamă oficialitatea, care trebue să reprezinte interesele colectivităţii, este datoare să sprijine această rodnică activitate, ce singură poate să ajungă la o concepţie ştiinţifică asupra nevoilor locale şi să îndrumeze spre mai bine viitorul unui oraş şi a unui ţinut. Jean Bart