Adevěrul, octombrie 1932 (Anul 46, nr. 14950-14978)
1932-10-01 / nr. 14950
ANUL 46-No. 14950 _ * ^ Sâmbătă 1 Octombrie 1932 1 088—1897. 17—1926 I 6 naeini Ho»"" 11 .......... 111 D. Cădere tratează chestia Basarabiei cu d. Litvinov. T*AMTKATnPT« BELDIMAN FUNDATURI. CONST. MILLE -----------------------------------— -----— --------------------------------------------------------------------------------------— ~ ' ' — Centrala: 3.2470, 750 lei pennan In s^J^tato 3 1LÎEI BIROURILE! RllGllfSSU, Sff. f»0SSf* MI08 (Sărindar) No* 5 ^ e TELEFOANE, j provi^cia; 3 1066. 380 lei pe 6 luni UUDm I * ___________ _______________________________ D. Mirto o tratează cu d. Pan Halippa. Care din ei are situaţia cea mai dificilă? FINALUL... Eri s'a tranşat marea chestie a subofiţerilor pensionari. Cum? Cu gloanţe? Cu mari sacrificii băneşti? Doamne fereşte... Cu o vorbă bună din partea autorităţii de stat, cu acea „mai multă bunăvoinţă“ pe care am cerut-o din prima clipă şi pe care guvernul n’a arătat-o decât ori, deşi putea s’o învedereze dela început şi să cruţe multe scene penibile... Aţi citit in ziare cum au decurs lucrurile. D. prefect al poliţiei s’a dus în Parcul Carol, intre cele câteva mii de oameni necăjiţi şi flămânzi, cari n’au venit acolo, nici ca să se distreze, nici ca să admire vreun match de box. Oamenii aceştia au primit cu aclamaţii pe trimisul autorităţii. Fiindcă atât cereau ei un om, cu care să stea de vorbă. D. prefect al poliţiei Ie-a spus câteva cuvinte de caldă înţelegere sufletească. Un reprezentant al protestatarilor a răspuns cu vorbe de mulţumire. O delegaţie a subofiţerilor pensionari a pornit, apoi, prin ministere. Au explicat oamenii ce vor. Şi — închipuiţi-vă minune! miniştrii au găsit că cererile sunt îndreptăţite. Mă rog, această constatare senzaţională nu se putea face decât ori ? Era nevoe, pentru aceasta, ca subofiţerii pensionari să vină în Bucureşti, pe jos, să se adune la Arenele Romane, să declare greva foamei , pentru ca, in sfârşit, să se vadă că au dreptate şi că cele mai multe din cererile lor pot fi satisfăcute chiar acum, in situaţia critică prin care trece statul român ? După cum se ştie, mai înainte de a recurge la hotărîrea extremă a acestui marş disperat spre Bucureşti, — subofiţerii pensionari au ţinut congrese regionale, au formulat — acolo — desideratele lor, au redactat moţiuni, au înaintat memorii. Deci, aceste deziderate n’au fost secrete. Guvernul nu le-a aflat abia ori. Putea să ia cunoştinţă de ele de multă vreme. De ce n’a făcut-o? Explicaţia e simplu: eterna indolenţă a aparatului nostru de stat politica aceea de nepăsare faţă de cererile formulate de diversele categorii cetăţeneşti. După ce au strigat atâta timp în pustiu, a fost nevoe ca subofiţerii pensionari să ia o hotărire desn£dăjduită, să pornească pe jos spre Capitală, să aibă incidente cu poliţia, să facă şi greva foamei — pentru ca în patru ore, numai în patru ore să se rezolve, apoi, în chip favorabil conflictul şi oamenii să se poată întoarce liniştiţi, dar cu amintirea tristă a acestui sbucium, la casele lor. Măcar de acum incolo, autorităţile noastre ar trebui să se decidă să părăsească indiferenţa aceasta faţă de cetăţeni, să examineze atent dezideratele atâtor categorii de nemulţumiţi şi, in măsura posibilităţilor, să se satisfacă fără a mai aştepta acţiuni disperate care nu folosesc nimănui. Ad. NA ZBAŢII DEFINIŢIE D. Iuliu Maniu se consfătueşte cu deputaţii ardeleni. D. Ed. Mirto cu cei basarabeni. Asta se chiamă unitate în partid! Klx CARNETUL NOSTRU Decorarea d-nei Piccard D-na Piccard, soţia eroicului cuceritor al stratosferei, a fost obiectul unei deosebite atenţii la Bruxelles. La o serbare dată în cinstea soţului său la universitatea acelui oraş, prinţul moştenitor a adresat d-nei Piccard câteva cuvinte elogioase, şi i-a conferit crucea de cavaler al ordinului Sfatului Leopold, pentru abnegaţia de care a dat dovadă cu prilejul zborurilor ilustrului savant. Ni se pare că pentru prima dată o femeie e recompensată oficial pentru asemenea merite. Nu putem decât să felicităm atât pe soţia lui Piccard cât şi pe cei cari au avut iniţiativa acestei răsplătiri. Soţia omului ilustru, a artistului sărbătorit, a savantului, a inventatorului genial, n’are un rol tocmai uşor in viaţă. Trebue să fie la înălţimea intelectului său, la acelaş nivel spiritual, căci alminteri nu i-ar putea fi o bună tovarăşe şi in acelaş timp cu totul lipsită de orice ambiţie personală. Să aibă o personalitate proprie, dar această personalitate să se şteargă cu totul, de ar fi să stea in cale bărbatului. Să ştie să-i fie camaradă, nevastă, amantă, soră, după cum o cer împrejurările şi pe deplin conştientă de faptul că ea trăeşte numai printr’însul şi pentru dânsul, să se reserimeze voioasă la gândul că pentru dânsul vine în primul plan: arta, ştiinţa, tehnica. Dar cel puţin aceste soţii participă la gloria soţului fără a trece prin stările, de nervi crispante, prin clipele de groază, de incertitudine torturatoare la care sunt expuse tovarăşele exploratorilor. A contesta eroismul lui Piccard ar fi o nebunie. Dar eroismul d-nei Piccard în timpul zborului soţului a fost cel puţin tot atât de mare. Cel puţin. Căci anul trecut când Piccard a zburat Întâi In stratosfera, doamna era pe cale să devină înc’odată mamă, iar anul acesta, cunoscând tot riscul unei asemenea ascensiuni, îngrijorarea ei trebuia să mai sporească. Credeţi poate că d-na Piccard n’ar fi avut curajul să se urce şi ea în nacelă? Curajul de a rămâne departe era, cu siguranţă, mult mai mare. Participând la zborul soţului ar fi fost părtaşa soartei sale, ar fi murit cu el, dacă aşa ar fi vrut destinul, sau ar fi fost sărbătorită alături de el la aterizare. Dar doamna Piccard era întâi de toate mamă, avea răspunderea copiilor in viaţă şi a celui pe care urma să-l nască. Participarea ei la ascensiune ar fi fost un egoism. A însoţit în gând soţul temerar şi a trecut prin emoţii mult mai violente, decât dacă ar fi luat parte activă la expediţie. Acest eroism tăcut şi modest, acest spirit de abnegaţie sunt calităţi eminamente feminine, care până acum n’au fost relevate în deajuns. Ne bucură faptul decorărea soţiei model şi am dori să vedem în locul tuturor descreeratelor, pasionate , de recorduri, cât mai multe femei eroine casnice alături de oamenii mari cari să ştie să aprecieze virtuţile lor netrămbiţate. E. Marghita ALEGERILE DIN GRECIA Alegerile de Duminică din Grecia au dat partidului prezidat de d. Venizelos o majoritate relativă, ceea ce d. Venizelos a socotit ca un succes satisfăcător. In Gerica, ţară cu tradiţii de libertate şi cu o veche educaţie a votului universal, conştiinţa cetăţenească nu poate fi influenţată şi siluită de partidul politic aflător la cârmă. De aceea, rezultatul unor alegeri poate fi considerat ca expresia fidelă a voinţei alegătorilor. De rândul acesta, rezultatul alegerilor este semnificativ şi oarecum neliniştitor pentru desfăşurarea normală a situaţiei politice din Grecia şi pentru consolidarea regimului republican. In adevăr, dacă partidul liberalrepublican al d-lui Venizelos obţine şi acum, aşa cum obţinuse şi în trecut, o majoritate relativă, în schimb, celelalte partide şi grupări republicane au suferit o înfrângere de pe urma căreia ele nu pot avea în parlamentul nou ales vreun rol mai de seamă. Dacă, de pildă, partidul actualmente la putere s’ar vedea, silit de împrejurări, în situaţia de a se retrage, este o imposibilitate de fapt ca succesiunea guvernului să fie preluată de vreuna din grupările republicane de opoziţie sau chiar de toate la un loc. Dar ceea ce constitue în deosebi partea neliniştitoare a lucrului, este succesul netăgăduit obţinut de partidul poporului, al cărui preşedinte e d. Tsaldaris. Faţă de 117 mandate cucerite de partidul pe care se sprijină d. Venizelos, d. Tsaldaris a obţinut 95 de locuri, afirmându-se deci ca partidul de opoziţie cel mai puternic. Partidul acesta însă are, precum se ştie, un program regalist, fiind pentru restaurarea monarhiei. Asupra acestui punct este de dat o lămurire. Chiar în cazul că în alegerile actuale d. Tsaldaris ar f obţinut majoritaea locurilor în parlament şi ar fi format, eventual, guvernul, el n’ar fi procedat fără alte forme la restaurarea regimului monarhic, ci ar fi cerut în chestiunea aceasta efectuarea unui nou plebiscit. Plebiscitul la care poporul să fie chemat, în condiţiuni de absolută nepărtinire, să se pronunţe în mod definitiv, dacă este pentru regimul republican sau pentru regimul monarhic. Voia majorităţii ar fi rezolvat pentru totdeauna această chestie, care frământă opinia publică din Grecia. Insă Tsaldaris n’a obţinut majoritatea în alegeri. Dar In cazul că ar fi obţinut-o, lucrurile ar fi luat pentru situaţia internă din Grecia o întorsătură puţin plăcută. Anume, Liga militarilor greci, organizaţie constituită în regulă şi puternică, a declarat că va interveni şi va opri cu forţa o eventuală încercare de a se reveni la regimul monarhic. Contrar de cum e cazul în alte ţări, militarii greci sunt în covârşitoarea lor majoritate republicani şi iau parte activă la viaţa politică a ţării. Aci e punctul neliniştitor pentru liniştita desfăşurare a vieţii pu-blice din Grecia. Solitar CHESTIA ZILEI DEMISIA D-LUI TITULESCU O. VAS DA.— Tot el mai pișicher! Cum n’am avut ideea să-i iau înainte cu demisia! BÂTA LA ARGUMENT! PARLAMENTAR? In şedinţa de ori a Camerei s-a petrecut un fapt, care desigur că nu va contribui la ridicarea prestigiului Camerei deputaţilor. Sunt câteva zie de când un deputat a fost bătut pe culoarele Camerei de către alţi doi. L’au bătut pentru că nu erau de acord cu crezul politic al celui de al treilea şi au găsit că cel mai bun argument rămânea bătaia. Comisiunea disciplinară a Camerei a hotărît ca agresorii să fie escluşi de la câte 10 şedinţe. Măsură destul de blajină In raport cu fapta săvârşită. Eri Insă nu s’a găsit în Cameră majoritatea suficientă, spre a ratifica hotărirea comisia de disciplină. Votul a rămas nul. Nu vrem să discutăm atitudinea partidelor de opoziţie In această împrejurare. Trebue să subliniem numai faptul că in asemenea împrejurări abţinerea de la vot însemnează aprobarea faptei. In ce priveşte însă atitudinea majorităţii naţional - ţărăniste, trebue să ne exprimăm surprinderea şi mirarea noastră. Admiterea bătăii la Cameră, însemnează desfiinţarea principiului de bază al regimului parlamentar. Rostul garantării unităţii parlamentare, chiar şi pentru delicte de drept comun, a fost legiferată tocmai pentru ca să asigure reprezentanţilor naţiunii cea mai deplină libertate de conştiinţă şi de cuvânt. Păşind in palatul Adunării deputaţilor, reprezentanţii naţiunei trebue să aibe încrederea că pot să spuie tot ce au pe inimă. Căci numai astfel corpurile legiuitoare pot să-şi dea seama de pulsul adevărat al ţării şi de realităţi. Iar prin atitudinea de om de la Cameră a majorităţii, care a fugit de vot, s’a făcut vinovată de o dezerţiune urâtă dela un principiu politic fundamental — ceeace este profund regretabil şi pentru parlament, dar mai ales pentru partid. ECONOMII... D-rul Lupu a avut o zi bună, la Cameră. Luând cuvântul în discuţia legilor financiare ale d-lui G. Mironescu, şeful partidului ţărănesc a rostit un discurs de mare curaj, de mult avânt şi de frumoasă linie oratorică. Cu vervă şi cu însufleţire, a atacat câteva puncte dureroase din politica financiară a guvernului. E nevoe de economii — a spus d-rul Lupu. Da. Dar ele să înceapă de sus în jos. Să înceapă cu suprimarea acelor cheltueli cu desăvârşire inutile, pe care le ştim cu toţii şi care indignează sufletul necăjit al mulţimei, care se zbate în sărăcie şi suferinţă. Legaţii prea multe, cu personal prea numeros şi prea copios salarizat: subsecretaride stat prea mulţi şi de prisos; contribuţii la aviaţia internaţională; luxuri pe care ni le puteam îngădui în anii de belşug, dar pe care nu ni le putem îngădui azi — iată numai câteva din justele critici pe care d-rul Lupu le-a formulat cu o frumoasă notă de obiectivitate, evitând supărătoarele și inutilele chestii personale. — In atenția încordată a incintei și a tribunelor. Chiar adversarii politici ai d-rului Lupu i-au recunoscut de data aceasta perfecta dreptate. Dar — şi acesta este lucrul cel mai caracteristic — discursul şefului ţărănist a avut un puternic ecou în massele populare. Guvernul trebue să ţină seamă de acest fapt, in orientarea sa viitoare în domeniul financiar. FRAUDELE DE LA C. F. R. MARCEL FINCKELSTEIN Cronica literară de ŞERBAN CIOCULESCU Paul Bourget octogenar Ultimul supravieţuitor al generaţiei literare franceze, care ajungea la notorietate între 1875 şi 1880, a împlinit de curând vârsta de optzeci de ani. Aceiaşi vârstă a fost atinsă, dar nu şi depăşită, de Anatole France (1844—1924). Decan așadar al literaturii franceze, Paul Bourget numără deasemenea aproape șase decenii de carieră regulată, neîntreruptă. Faimoasa Revue des deux mondes, al cărei colaborator credincios este, i-a publicat o nuvelă încă din 1874. Paul Bourget este scriitorul-tip, scriitorul reprezentativ al muncii intelectuale raţionalizate. Producţia sa trebue să secifreze între şasezeci şi şaptezeci de volume, sau în medie o carte anual. Operă variată, care a atins toate domeniile: poezie, roman, nuvelă, esseu, teatru, politică. Renumele lui Paul Bourget a depăşit de mult hotarele Franţei, este, după cum se spune, un scriitor cunoscut, ca şi revista unde a debutat, în cele două lumi: Europa şi America. Deşi scriitor grav şi dogmatic, în cea de a doua parte a carierei sale, a cunoscut întâi o vogulă de snobism deosebită. Cum între 1885 şi 1900, Paul Bourget s’a bucurat de o celebritate mondenă, ca romancier al „high-life“-ului Parisian. In acea vreme, reacţionând contra romanului naturalist al şcoalei lui Zola, a creat un gen nou de roman, al analizei psihologice. Elev, în această privinţă, al lui Taine, căruia a dedicat romanul său „André Cornélis“, numit de el însuşi „Branşă de anatomie morală“, s-a putut bucura de simpatia maestrului, refuzată însă lui Zola, celălalt elev al său, de dată mai veche. De altfel Bourget a suferit o influenţă tainiană, multiplă, de metodă psihologică, întâi, apoi, revelarea lui Stendhal şi a lui Balzac, ale căror lecţii le-a cules din citirea esseurilor lui Taine, în al treilea rând filosofia sa deterministă şi pozitivă, în al patrulea cosmopolitismul, interesul pentru lucrurile engleze şi arta italiană, în fine lecţia conservatoare şi tradiţională din „Origines de la France contemporaine“. Formaţia sa intelectuală, extrem de solidă, nu a înregistrat numai pecetea lui Taine, ci trebue căutată în acele două volume intitulate : „Essais de Psychologie contemporaine“ (1881 şi 1885), în care formulează ecoul, în sensibilitatea generaţiei sale, al operelor lui Baudelaire, Stendhal, Renan, Taine, Dumas-fiul, Flaubert, Amiei, Turgheniev, Leconte de Lisle şi al fraţilor Goncourt. „Essais de Psychologie contemporaine“ rămân, dintr’un anume punct de vedere, opera sa cea mai originală. Paul Bourget inaugura un gen nou de critică, zisă confesională, de mărturisire valabilă de la generaţie la generaţie. Aci s’au remarcat pentru întâia oară puternicile calităţi de analiză ale lui Bourget, în aşa măsură, încât au îndreptăţit regretele unora, că eminentul romancier nu s’a dedicat în întregime criticei literare, încurajat însă de succesele mondene ale romanelor sale. Paul Bourget a stăruit in această direcţie, de analist expert al crizelor morale amoroase. Nu sunt putini, chiar la noi, acei şi mai ales acelea, cari s’au delectat la cetirea cărților sale de succes snob: Crucile Enigme, André Cornélis, Mensongens, Crime damour. Cosmopolis. înaintea lui Marcel Prevost, Bourget a fost primul confesor al doamnelor din lumea mare, și cel mai competent cunoscător al dedesubturilor de suflete şi jupoane femenine. Mai deunăzi, buchinând la Casa Anticarilor, în mai puţin de o oră, am dat peste câte un exemplar din ediţia originală a romanului Mensonges şi a suitei sale teoretice: Psihologie de l’Amour moderne. Semnificative descoperiri, deoarece dovedesc că romanele lui Bourget erau înghiţite pe nerăsuflate de cuconetul bucureştean, acum patru decenii şi de atunci, neîntrerupt, până la război, în numeroasele reeditări. Cine, mai bine decât Bourget, a cunoscut cazuistica adulterului şi cine, mai în amănunt, a descris dramele morale ale alcovurilor? Urmaş, sub acest raport, al lui Stendhal, el a analizat, până la istorie, temele moderne ale iubirii nelegiuite, din burghezia mare, a cărei principală ocupaţie, de trândăvie, nu putea fi decât gimnastica amorului. Totuşi, în plin miez al acestei activităţi de specialitate frivolă, Paul Bourget a simţit o vocaţie pedagogică imperioasă, nesatisfăcută de autoritatea sa în materie erotică. Adică, paralel cu evoluţia sa de iniţiator în secretele intimităţii femeieşti, s’a deşteptat, ca o mustrare şi un îndemn, conştiinţa sa de scriitor predicant. Intr’o asemenea criză, a scris „Le Disciple“ şi a pus înaintea romanului o prefaţă închinată tineretului. Acestui tine(Citiţi continuarea în pag. II-a) ! Reinarmare sau dezarmare? ,de HENRYBERENGER .............. mim -------------- In momentul când criza economică mondială a încăput să scadă şi Conferinţa dezarmării urma să se deschidă la Geneva, guvernul german s’a dedat la o serie de manifestaţii cari au tulburat profund restabilirea încrederii ce se arătase iarăşi în lume. Imediat s’a ivit cascada cursurilor dela New-York, la Londra, dela Berlin la Paris. Capitalurile s’au ascuns iarăşi de teama unui război apropiat. Neliniştea s’a întins ca o reţea peste activitatea pacifică a omului. Oricare ar fi motivul ultimatului relativ la egalitatea drepturilor sale cu celelalte puteri, se poate spune că guvernuui german i-a lipsit, încă odată, simţul oportunităţii şi intuiţia psihologică, alegând, pentru a-şi lansa bomba, tocmai în momentul când începură afacerile să se încade şi încrederea să se refacă. Acest motiv a fost suficient pentru ca Germania să nu beneficieze, în aceste împrejurări, de nici o simpatie, căci s’a arătat mai atentă pentru interesul ei decât pentru cooperaţia necesară dintre popoare. Evident, Germania a răspuns că cererea sa nu datează de eri, că d. von Papén a formulat-o încă în iulie, la Lausanne. E exact că la Lausanne, înainte de a semna acordul care reducea, eventual, la un sold de trei miliarde de mărci cele 37 de miliarde de reparațiuri datorite conform planului . Young, cancelarul von Papén a pretins de la puterile co-semnatare un fel de recunoaştere anticipată a parităţii de drepturi pentru Germania în materie de armament. Dar puterile au refuzat, în acel moment, să alăture unui aranjament financiar negocieri de natură militară. Cancelarul Reichului a trebuit să se încline, dar, trebue s’o recunoaştem, a făcut oarecari rezerve pentru viitor. Este, de asemenea, exact că la Geneva, câteva zile mai târziu, ambasadorul german Nadolny a reluat, în ultima şedinţă a sesiunii conferinţei de dezarmare, teza privitoare la egalitatea drepturilor, amintând că Germania se va retrage din conferinţă dacă teza ei nu va fi admisă înainte de reluarea lucrărilor în conferinţa din Septembrie. Este iarăşi exact că d. Nadolny a mers şi mai departe şi a refuzat să voteze rezoluţia depusă de d. Beneş în numele conferinţei. ★ Trebue, deci, să constatăm că în ultimele săptămâni Germania n’a făcut decât să confirme atitudinile sale de mai înainte în chestia înarmărilor. Dar nu e mai puţin adevărat că Germania, în insistenţa ei, n’a găsit calea cea mai fericită şi că a indispus opinia internaţională — după expresia d-lui Stimson — în loc de a o concilia. Dacă n’ar fi fost decât memoriul ministrului de externe von Neurath, această notă diplomatică era redactată într’o formă de natură a nu impresiona atât de penibil massele dornice de pace din lumea întreagă. Neîndoios, în ce privește fondul, se putea regreta că guvernul german propunea guvernului francez o „conversaţie confidenţială“ pentru a-l face să accepte o serie de violări ale clauzelor militare cuprinse în tratatul de la Versailles. Aceste clauze interesau toate statele, cari au participat la acest tratat, indiferent dacă l-au ratificat sau nu. Dar, în sfârşit, în acest memoriu — dacă s’ar fi limitat la comunicările uzuale dintre cancelarii — n’a fost nimic de natură a perturba pieţele mondiale şi straturile adânci ale omenirii, cari, mâine, vor sta iarăşi sub arme, dacă va fi să izbucnească un nou război. Nu se poate spune acelaşi lucru despre declaraţiile succesive pe care generalul von Schleicher, ministrul Reichswehrului, le-a făcut agenţiei oficiale germane „Heimatsdienst“ şi apoi ziarului italian „Resto del Carlino“, ziar cunoscut pentru francofobia sa. E totdeauna regretabil când generalii în serviciu activ elaborează comunicări pentru presă. Experienţa a dovedit, în toate timpurile şi la toate naţiunile, că armata trebue să rămână tăcută şi că generalii nu trebuie să se transforme în ziarişti. Fiecare — cu meseria lui! Generalul von Schleicher n’a desminţit această experienţă, din nenorocire — a confirmat-o. Ceea ce ministrul de externe, von Neurath, ne-a prezentat cu o diplomaţie acceptabilă, generalul ne-a trântit-o cu o brutalitate într’adevăr intolerabilă. Pe când cancelarul propunea Franţei o „conversaţie confidenţială“, el s-a folosit faţă de Franţa de expresii nepotrivite. A mers chiar până acolo încât să acuze Franţa, prin ziarul său „Deutsche Zeitung“,că nu este reală în relaţiile ei internaţionale, ceia ce, din partea unui ministru de război, ar fi putut provoca, în alte timpuri, incidente diplomatice. Intre altele, generalul Schleicher a anunţat că dacă Franţa nu va accepta, înainte de 21 Septembrie, teza germană relativă la egalitatea de drepturi, guvernul german va părăsi conferinţa de dezarmare şi va proceda la reînarmarea imediată a Germniei. Afirmaţii extrem de grave din partea unui general însărcinat de a asigura funcţionarea Reichswehrului! Asta însemna separarea de restul lumii; ruperea tuturor tratatelor în vigoare; acţiune unilaterală pe un teren pe care consimţimântul multilateral a altor naţiuni este indispensabil pentru menţinerea păcii. Aşa că nu e de mirare că seria de intervenţii deplasate ale generalului von Schleicher a produs cea mai rea impresie nu numai in Franţa, dar şi în Anglia şi în America, unde prezidentul Hoover a făcut cunoscut că demersul german ar fi un obstacol în calea realizării planului său de dezarmare. ★ Cum să explicăm altfel această atitudine atât de neîndemânatică , atât de provocatoare din partea conducătorilor unei naţiuni atât de mari, decât prin dificultăţile interne în care se sbate Germania? După mărturia tuturor cari au vizitat recent Germania, poporul german se află în prada unei adevărate psihoze de asediu, îşi închipuie că e „încercuit“ la toate frontierele de către o coaliţie de opresori cari ameninţă independenţa sa teritorială şi politică. Această halucinaţie a „încercuirii“, care făcuse atât de mult rău Germaniei în 1913- 1914, a reînceput în 1932. Ea este cu îngrijire alimentată, de către statele majore cărora le convine această stare de spirit în vederea scopurilor ce urmăresc. In timp ce se provoacă, astfel, în masse frica de a fi atacate, se infiltrează în ele dorinţa de a ataca pentru a smulge celorlalte naţiuni teritoriile pierdute în 1919, adică: Pomerania de la polonezi, Boemia de la cehoslovaci, Alsacia şi Lorena de la francezi. Se întreţine în sânul a 70 de milioane de inşi o adevărată febră de revanşe şi de înarmare, care se manifestă prin asociaţii militariza (Citiți continuarea în pag. II-a) NOTE IN Cameră, au avut loc — în ultima săptămână — cele mai violente scandaluri. Dela acuzaţiile de calomnie, hoţie cu spirtul negru, trafic de influenţă, etc., s’a ajuns la bătaie. Şi,„ toate, fiindcă se discuta legea pentru apărarea onoarei! Vorba ceia: cum e onoarea, aşa-i şi discuţia! ★ DIN nou se discută reducerea numărului automobilelor. Discuţia durează de ani şi va mai dura ani şi ani, fiindcă aşa e viaţa: are unele probleme... eterne! ★ PROBLEMA conversiunii continuă să fie la ordinea zilei. Până când să se voteze conversiunea, toată lumea îşi va plăti datoriile și legea va deveni inutilă! Chestiunile personale Nu e zi de la Dumnezeu în care o bună parte a şedinţei de la Cameră să nu fie ocupată, adică pierdută, cu violarea aşa ziselor chestiuni personale. Au fost chiar zile când astfel de chestiuni au ocupat aproape întreaga şedinţă. Mai ales că astfel de şedinţe sunt in mod inevitabil însoţite şi tulburate de scandaluri, de altercaţii, deseori de adevărate exerciţii de pugilat intre reprezentanţii naţiunei. Ce sunt aceste „chestiuni personale"? Un deputat aduce unui coleg al său dintr’un partid advers acuzaţiuni surprinzător de grave.. II denunţă, de pildă, ca om necinstit, ca autor sau mijlocitor de afaceri puţin curate. Iar epitete ca: escroc, puşcăriaş, ticălos, idiot şi altele de aceiaşi eleganţă revin in gura deputaţilor, cari se invectivează reciproc, aşa de des, că au sfârşit prin a nu mai impresiona şi emoţiona. Espresiunea „a înjura ca la Cameră" pare destinată să fie admisă ca un dicton. Şi cine plăteşte cheltuiala şi suportă consecinţele acestui spectacol atât de puţin frumos? Parlamentul, ca instituţie, şi noi, simplii cetăţeni, in calitatea noastră de contribuabili. In adevăr, parlamentul sau, mai exact, parlamentarismul, este, până la o eventuală găsire în viitor de ceva mai bun, singurul sistem modern de guvernare a unei ţări, sistem care garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi asigură exercitarea dreptului de control asupra actelor guvernului. Insă, autoritatea şi prestigiul acestui sistem sunt in funcţiune de modul cum vor şti să se achite de misiunea lor cei cari formează parlament... Iar în felul în care aleşii naţiunei se achită actualmente de această misiune, ei distrug prestigiul parlamentului şi duc cu propriile lor mâini apă la măcara duşmanilor destul de numeroşi ai parlamentarismului. Pe de altă parte, noi, contribuabilii, avem încă un motiv special, ca să fim indignaţi de urâtul spectacol ce se desfăşoară aproape zilnic în incinta Camerei deputaţilor. Motivul — un motiv simplu de tot — este că domnii deputaţi, cari au o vădită predilecţie pentru înjurături reciproce şi altercaţii, fac lucrurile acestea pe socoteala noastră. Noi, contribuabilii, nu puteu uita şi nu putem trece cu vederea că fiecare şedinţă a parlamentului costă milioane de lei şi că milioanele acestea sunt scoase din punga noastră sărăcită, sunt smulse din mizeria şi din suferinţa noastră. Noi nu putem uita că deputatul, care îşi permeşte sportul de a se ocărî sau de a se bate cu alt deputat, e plătit cu o diurnă de lOGO de lei şi cu o leafă fixă, care merge tot anul, de 6000 de lei lunar. Mulţi dintre noi, cari n’avem cu statul alte legături, decât aceea de contribuabili ai fiscului, ne istovim de dimineața până seara într’o muncă încordată, fără să putem câştiga nici sicriul din sumele încasate de d-nii deputaţi, cari fac urechia surdă, când li se aminteşte că au şi ei datoria de a-şi mai reduce din diurnă şi din salariu şi de a se mulţumi cu mai puţin, încaltea să caute a fi de folos şi a ne scuti de scenele mai mult decât penibile la care ni-e dat să asistăm. N. Balzaria