Adevěrul, decembrie 1932 (Anul 46, nr. 15004-15028)
1932-12-01 / nr. 15004
ANUL 46 No. 15004 Joi 1 Decembrie 1932 6 pagini rnivmATnm- ^ beldiman fundatori: const. milj •. 1 200 lei pe 3 luni 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni In străinătate dubla 3 LUI B1R008ILE: Basarești, Str. Glast. MillsSirintari No. 5-79 Centrala: 3-2470. TELEFOANE: Direcția: 3-2474; Provincia: 31066. 06ministr.,ztia- 3.2473. ,Viitorul“ explică pe larg de ce sunt naţionalţărăniştii adversari ai conversiunii. ...D. Dinu Brătianu, care a obţinut în Casaţie hotărîrea de neconstituţionalitate a conversiunii, nu mai face parte din partidul liberal ? Campania liberală Cu întrunirea publică pe care a ţinut o Duminică în Capitală, partidul liberal a pornit campania, menită, în intenţiunea sa, să ducă la răsturnarea guvernului. D I. G. Duca a anunţat această campanie, în ultima şedinţă a comitetului executiv. Tot d-sa a deschis-o Duminică, cu un discurs, care după toată aliura sa, a dovedit intenţiunea şefului de a duce trupele sale într-o bătălie decisivă. De ce oare, crede partidul naţional-liberal, care a împlinit patru ani de opoziţie, pe cari i-a trecut, trebue recunoscut, cu mult calm şi cu o resemnare conştientă, aşteptând în certitudine că ceasul lui va suna — de ce oare partidul acesta ar socoti tocmai momentul de fată ca cel în care nu-i mai este îngăduit să aştepte ? D. Duca a dat în discursul său, un răspuns acestei întrebări. „Guvernarea national-ţărănistă — a declarat d-sa — nu poate fi prelungită, căci ţara e în primejdie. O serie întreagă de probleme, cere o grabnică rezolvire. De şase luni, actualii guvernanţi stau în faţa bolnavului, lăsând ca răul să sporească în proporţii cu adevărat îngrijorătoare. De fapt guvernarea naţionalilor ţărănişti, în ambele lor ipostase , în ipostasul Vaida şi în ipostasul Maniu, a fost şi este, nu numai guvernul tuturor incapacităţilor. El s’a dovedit a fi şi guvernul tuturor amânărilor“. Şi invocând câteva din problemele acute şi din actele guvernului, d. Duca a conchis : „Cu alte cuvinte, guvernarea national-tărânîstâ, a dus înăuntru la catastrofă, ,n afară la discredit". Şi uzând de maniera retorică directă, d. Duca s’a adresat celor din sală, auditorilor săi, şi i-a întrebat: „partidul liberal poate el dezerta de la datoria sa într'o asemenea primejdie?“. Şi tot d-sa a răspuns : „Nu“. Nimeni nu va putea contesta că situaţiunea este acum foarte grea şi cu drept cuvânt îngrijorătoare. Insă, după cum am mai spus şi altădată, nu se poate arunca toată răspunderea ei, asupra unei guvernări, care nu durează decât de şase luni, care este în luptă cu dificultăţi create de probleme, cărora nici în alte părţi ale Europei nu li s’au găsit încă soluţii şi cari sunt atât de delicate şi de complicate, încât nu pot fi lecuite de azi pe mâine, nici prin aşa zise mijloace energice, cari, ar putea poate mai mult strica decât drege. Acestea spuse nu noi vom nega, că guvernarea naţional-ţărănistă, nu e destul de vioaie şi nici destul de promptă în acţiunea ei. Ea ştie acum perfect ce lipseşte ţării, are poate şi unele soluţii pe cari ar vroi să le aplice, dar stă ca omul încălzit vara, pe marginea basmului, şi nu îndrăzneşte să se arunce în apa rece şi binefăcătoare. S’a reproşat adesea d-lui Maniu lipsă de hotarîre, după cum s’a reproşat d-luî Vaida că se pripeşte cu hotărîrile. Adevărul este, că d. Maniu nu e un nelîotărît, că adică odată ce ia o hotărâre, o execută cu curaj şi cu acea dragoste de a lua răspunderea, care e considerată ca marea calitate a comandanţilor. Dar d-lui Maniu îi trebue timp, pentru ca să ia o hotărîre. Prin firea d-sale, d. Maniu este un partizan al politicii dilatorii și un cunctator. D -sale îi place să numere foile din plăcinta politică pe care vrea s-o coacă. Şi nu e un caz unic sau rar, chiar printre marii bărbaţi de stat. Numai că vremea de azi, cu greutăţile ei, nu e favorabilă şi nu suportă o asemenea politică. Evenimentele se desfăşoară repede acum şi ziua de mâine e departe de a mai semăna cu cea de azi şi de eri. O soluţie bună azi, este insuficientă, dacă nu irealizabilă mâine. Situaţia actuală reclamă deci hotărîri repezi şi virile. Dar ele reclamă înainte de toate un program clar de măsuri imediate. E necesar ca omul politic, care deţine sau revendică puterea, să ştie perfect ce vrea, fie chiar că ce vrea nu ar fi perfect, căci acum mai nult ca oricând, e adevărată maxima, că o politică rea, e mai bună decât nici o politică. De aceea socotim, că nici discursul d-lui Duca, cu care d-sa a deschis campania de răsturnare a guvernului, nu a fost complet. D-sa a sunat, cu marele d-sale talent, fanfara adunării și atacului, dar nu a ținut să arate, ce anume măsuri crede d-sa că se impun în momentul de fată, afară doar dacă nu sepoate, că singura măsură ce se impune este, ca guvernul să plece. Dar plecarea unui guvern e numai sfârșitul sau începutul — cum vrei s’o iei — al unei acţiuni politice. Am zice poate mai bine, sfârşitul unei acţiuni, ce se vede, dar începutul unei acţiuni ce rămâne încă să se vadă. Dacă însă ceri sfârşitul, trebuie, mai ales în împrejurările de azi, să arăţi măcar în vorbe, ce vei face tu, când vei fi în locul celui pe care-1 înlături. Aci d. Duca pare a se referi la creditul istoric al partidului său. In diferite ocazii acest partid a fost chemat la cârmă, în împrejurări grele. Iar România veche şi mică, chiar adversarii lui, au socotit in anume momente grele, că numai el ar putea face fată situatiunii. La aceasta a făcut aluzie d. Duca, spunând Duminică, in discursul său, că „partidul national-liberal şi-ar lua o grea răspundere faţă de generaţia viitoare, dacă îi s’ar putea aduce mâine învinuire, că, din slăbiciune sau din laşitate, a îngăduit ca România întregită să ajungă in situaţia, pe care a ştiut s’o evite în cele rmai grele împrejurări, României mici“. .. ••• Dar tocmai fiindcă împrejurările de azi sunt fără precedent, ar fi fost necesar, ca să se ştie, cum ar înţelege partidul national-liberal să facă fată situatiunei. Spunem acestea şi nu mai insistăm asupra chestiunii dacă momentul e propice neutru agitaţiuni politice vijelioase. Căci nu se poate desconsidera şi nu se poate îndeajuns considera forţa politică a partidului naţional-liberal şi ce însemnează când şeful său, totdeauna atât de cugetat şi de cumpătat declară, că „până acum lupta lor au dus-o încrezători în puterea ideilor şi a convingerilor, de azi inainte însă vor şti să imprime, de va fi nevoie, caracterul care să asigure pe deplin izbânda „forţelor sănătoase“, adică a forţelor sale“. In aceste cuvinte e cuprinsă o ameninţare, care e menită să adauge încă ceva, la gravitatea situaţiunii, care, după constatarea şefului, a chemat partidul liberal, pe planul de luptă. EL Brănişteanu DIPLOMAŢIA RUSEASCA DE AZI S’au schimbat oamenii, dar nu şi metodele Discuţiunea amplă ce s’a făcut, in parlament şi în presă, asupra tratativelor duse cu Rusia sovietică pentru încheerea unui pact de neagresiune, a avut darul să evidenţieze duplicitatea diplomaţiei ruseşti — duplicitate aproape organică, adusăj||H^Mnurile cu alte state şi rămasa a aceeaş azi ca în trecut. In adevăr, prin semnarea pactului Briand-Kellogg, Sovietele îşi luaseră în mod solemn angajamentul să nu recurgă la violenţă pentru tranşarea oricărui litigiu, de orice natură ar fi. Obligaţie solemnă, luată printr’un instrument internaţional alcătuit de doi bărbaţi de seamă şi care a fost adoptat de încă 54 de state şi pus sub garanţia Societăţii Naţiunilor. Cum angajamentele luate erau perpetui, părea că situaţiile câştigate ar fi definitive şi, prin urmare, dacă s’ar fi simţit nevoie de un nou pact, care să strângă şi mai mult relaţiile amicale creiate prin semnarea pactului Briand-Kellogg, acesta putea fi uşor încheiat, dacă textul propus ar fi o întărire a textului existent, fiecare stat având interesul să-şi perfecţioneze actele diplomatice, care-i garantează securitatea. Simpla citire însă a textului propus şi în special al protocolului final îivederează oricui, chiar şi celui mai profan interpret al unui tratat internaţional, că textul pactului de neagresiune nu numai că nu consideră definitiv câştigată situaţia creată prin pactul Kellog, dar o înrăutăţeşte prin inserarea câtorva cuvinte, din cari oricând s’ar putea deduce o recunoaştere a noastră că între noi şi Rusia sovietică ar exista astăzi un litigiu Dacă mai adăugăm că Rusia refuză să semneze cu noi un text identic cu cel pe care îl acceptă dela Polonia, putem deduce lesne intenţia diplomaţiei ruseşti de a pune, sub o formă publică şi internaţională, din nou chestiunea Basarabiei, care pentru noi este definitiv tranşată. Dacă toţi suntem de acord să întreţinem cu vecinii noştri de la Nistru relaţiuni cât mai cordiale, dacă Cu toţii acceptăm să angajăm tratative pentru găsirea unei formule care să îngădue reluarea raporturilor diplomatice, întemeiaţi de asigurările ce ni s’au dat că Moscova este animată de cele mai amicale intenţiuni, este însă firesc să fim neîncrezători, când vedem că toate aceste încercări din partea republicei sovietice au scopul de a repune în discuţie fruntariile noastre.Şi astfel vedem că, ţaristă sau sovietică, Rusia păstrează încă nu numai aceleaşi tendinţe imperialiste, dar înţeleg să uzeze de metodele pline de duplicitate cari caracterizau înainte diplomaţia ţaristă. Ne reamintim, astfel, de cunoscuta frază din scrisoarea contelui Orlov, ambasadorul ţarului la Constantinopol, însărcinat să întreţie bunele raporturi cu Sublima Poartă, adresată contelui Nassebrode, ministrul de externe : „Turcia trebue mângâiată cu o mână şi înjunghiată cu cealaltă mână". Ne reamintim concluziile raportului prinţului Gortchakov, care prezenta ţarului tratatul de la Berlin, încheind că nu trebue pus temei pe semnătura celor trei împăraţi, şi ţarul adăugase : „Aceasta e şi părerea mea“. Dar mult mai viu ne aducem aminte de nota generalului Polivanov, ministrul de război al lui Nicolai II, dată în plin război mondial la 20 Noembrie 1916, în momentul în care armatele noastre luptau alături de armatele ruseşti şi în care, după ce se exprimă temerea că realizarea, în caz de victorie, a convenţiei încheiate să nu ne facă prea puternici prin alipirea teritoriilor cucerite de la imperiul austro-ungar, conchidea că : „Făgăduiala de concesiuni teritoriale, făcută României in acel tratat pentru intrarea in război, trebue fără îndoială supusă unui nou examen". Se pare că și sub Soviete, politica externă a Rusiei a rămas aceiaşi. S-a schimbat regimul, dar metodele sunt aceleaşi. înlăturarea regimului ţarist trebuia să însemne însă o răsturnare totală a metodelor lui. Sovietele au proclamat, dela instaurarea lor, că înţeleg să creeze raporturi între state bazate pe cea mai deplină sinceritate, încheiate din voinţa şi în interesul popoarelor, public, prin suprimarea diplomaţiei secrete. In discursuri înflăcărate, conducătorii de azi ai Sovietelor au vestejit duplicitatea acelor relaţiuni şi şi-au făcut chiar un punct de program din înlăturarea lor-Ce interes pot dar avea să lase să se acrediteze că venirea lor la cârma statului rusesc a însemnat numai o simplă schimbare de persoane fără să aducă cea mai mică modificare sistemului diplomatic în vigoare ? Dacă voesc relațiuni de bună vecinătate ca noi să o spună sincer şi suntem gata oricând să întreţinem cele mai cordiale raporturi. Dacă nu voesc şi menţin pretenţiile lor absurde asupra unui teritoriu românesc s’o spue făţiş spre a ne lua fiecare măsurile ce vom crede de cuviinţă. Depinde numai de Soviete să ne convingă că Rusia de azi e, într’adevăr, o tară nouă. Lascar Artoniu Glose politice— JUSTIŢIA Decizia Casaţiei, in chestia constitutionalităţii legii conversiunii datoriile agricole, a redat actualitate unei probleme de multe ori discutată, condiţiile în care judecătorii au a cerceta şi aplica legile. Sunt unii cari pretind că pentru judecători, nu trebue să existe nici un considerent social. Ei nu trebue să aibă înaintea ochitor decât textul şi doctrina rece, neinfluenţată de convulsiuni sau conflicte sociale. Pentru alţii insă, rolul judecătorilor nu este si nu trebue să fie atât de impersonal şi in afară de cadrul actualităţii şi acuităţii sociale. Judecătorul trebue să ţină cont de condiţiile speciale, căci altfel el contribui indirect la producerea dreptului revolutioiar. Aşadar două teze tpise cari stau fată in fată şi cari, din moment ce se grefează pe o problemă politică, nu pot să nu dea loc la polemici şi lupte. Nu vom căuta să cercetăm de partea cui este dreptatea. In ce ne priveşte, credem că elementul social, în special în condiţiile de astăzi, este decisiv şi deci nu este cu putinţă să-l nesocotim când e vorba şi de problema dreptului Dar mai este un lucru care, parese, nu este luat in seamă. Este vorba de raportul dintre magistratura noastră si elementul politic românesc. Işi inchipue cineva că dacă, in loc de nehotărîre si ipocrizie, fortele vii ale partidelor noastre politice ar fi fost de acord. Casaţia arfi hotărît cum a hotărît ? Decizia nu este ca o consecinţă îndepărtată a descomputerii generale de care sunt cuprinse partidele noastre ? UN VOLUM D. I. G. Duca a avut buna inspiraţie să adune într’un volum — „Portrete şi amintiri“ — o serie de conferinţe, essai-uri, portrete si articole, rostite sau scrise in cursul vremurilor. Căci d. Duca nu știe să facă numai politică. D-sa este si orator de mare talent si un scriitor, căruia oratorul nu-i face umbră. Cetirea volumului este o delectare. Defilează de rând figuri însemnate ale politicei din trecut, de la noi și din străinătate. Pe de altă parte regăsim acolo acele perle minunate cari se cheamă „Mâinile", apoi portretele lui: Clemenceaau, Lord Thomson și altele. Volumul ne dă abiei imaginea însușirilor intelectuale şi a talentului complex al d-liv Ducu. Nu e vorba numai de admrabile caracterizări și portrete. Deseori în fraze impecabile, găsim şi adâncime de analiză şi profunzime de cugetare. D. Duca mi ciulea-ă numai: nici nu zugrăveşte numai. D-sa reuşeşte să încetăţenească acel gen admirabil — în care excelează Emil Ludwig — prin care redarea istoricului se face in forma vie a reînvierei personagiilor. Lucrarea d-lui Duca va rămâne! Cine vorbea de desfiinţarea Salonului Oficial? ■ M’am numărat intre cei cari n’au crezut în această suprimare; şi de aceia închin cu mulţumire primul meu foileton din toamna aceasta salonului de desen şi gravură dela Şoseaua Kisseleff, organizat de un juriu pe care îl prezidă însuşi ministrul instrucţie, al cultelor şi al artelor.: d. Dimitrie Gusti. Este un salon modest, de înfăţişare aproape austeră, dar el rezervă delicate plăceri iubitorilor plasticei. D. ministru al artelor a înţeles că chiar în aceste vremuri de restricţii şi reduceri bugetare, Statul nu poate să refuze sprijinul pe care i-l cere arta naţională. Şi cu mijloace puţine a ajutat să se înfiripeze această expoziţie de alb şi negru, la care participă cei mai mulţi dintre artiştii noştri. Ţinuta ansamblului este excelentă. In ciuda crizei si a indiferenţei publice, talentul îşbucneşte aici la fiecare pas, în accente când ironice când fanteziste, câteodată grave şi adânci, aproape totdeauna pline de vioiciune şi de interes. Artiştii noştri nu dezarmează. Ei opun un surâs maliţios vitregiei vremii. Putem spune azi că plastica românească reprezintă o înfătişare constantă şi durabilă a sensibilităţii naţionale. Când amatorii plini de teamă in faţa fiscului şi a zilei de mâine, nu mai cumpără nici măcar pictură, cei mai buni dintre pictorii noştri ne împie la o expoziţie de alb şi negru pagini alese, intimă sărbătoare, pentru foarte puţini dintre cei muit chemaţi. * Cu cine să încep obişnuita înşiruire, care va fi, de data aceasta pera grăbită şi, facă!, incomplectă. Iată câteva din foile risipite ale lui Jean Steriadi, spirit şi viaţă dăruite prietenilor din belşug şi cu o mărinimie care nu-şi află pereche. „Steriadi văzut de însuşi“, sau „Steriadi şi prietenii săi“ ar putea fi titlul celor câteva albumuri în care s-ar putea gripa aceste încântătoare însemnări. Nici unul dintre pictorii noştri nu a găsit până acum în viaţa cea mai apropiată, şi mai curentă, prilej pemru atâta glumeaţă filozofie îlustratâ. * Cu alt înţeles, dar tot atât de preţioase sum „desenurile colorate“ ale lui Palady. Darul de observaţie al artistului te exercită aici mai puţin asupra oamenilor, individual priviţi, şi mai mult asupra lucrurilor, aspecte orăşeneşti, colţuri de natură. O viziune subtilă transcrie fără emoţie aparentă detalii amuzante; ele înseamnă laolaltă o fină emoţie de artă. Ştefan Popescu ne dă şi în desenuri măsura talentului său prob şi robust. Un pâlc de arbori, o linie de dealuri, lumina orizonturilor depărtate trăesc în câteva trăsături simple, clare, organice. Dar aici emoţia nu se mai ascunde; totul este vibraţie mărturisită, armonios exprimată. Pe pagini cât o foaie de caiet, mâna puternică a lui Petreşcu imprimă pecetia sa indiscutabilă: linii aspre, contraste viguroase, rezonante care se prelungesc. Dimpotrivă, trăsături fluide şi deo grafie aeriană, alcătuesc studiile de nud ale lui Tonitza. Atitudini ferme, valori, sum lămurite cu imperceptibile indicaţii, care amintesc unele însemnări ale lui Rodin. Compoziţii insanguină, de metodică construcţie, vădesc una din feţele cunoscute ale talentului atât de felurit ale lui Teodorescu-Sion. * In jurul acestora se grupează finele manifestărilor atât de demne de interes: profilurile de animale semnate de Mac Constantinescu, de o simplitate şi de un accent care se ridică spre stil; însemnările spaniole ale d-nei Lucia Demetriade-Dărăcescu, pline de pitoresc şi delicat umor; studiile de nud ale lui Take Soroceanu; notaţiuni vioae şi pline de vervă, în care se simte şi materia şi mâna; monotipurile colorate ale lui R. Iosif, de atât de caldă și bogată al(Citici continuare în pag. II-a). MII, FORME, CULORI Salonul oficial de EUGEN CRĂCIUN Se pregătesc — şi nu numai in Norvegia! — serbări pentru pomenirea lui Björnstjeme Björnson. Recitim, deci, din opera lui, câte scrieri se află în librăriile noastre, în traducerea franceză ori germană. Răsfoim şi tălmăcirile româneşti. Pe acestea nu însă in vreo ordine cronologică (adică începând dela „Un peţitor îndărătnic“ tipărit în 1885 la Sibiu în Biblioteca poporală a Tribunei), ci luăm întâi cartea ce ni-a lăsat, acum vreo douăzeci de ani, impresia de mai sprintenă: „Veselul ştrengar“, în versiunea românească a d-lui D. N. Ciotori. Ajungând la fraza: „într’o zi iedul lui curind sări peste curte şi se duse departe în pădurea de pe munte", ne-am pomenit cu bucuria unei recunoaşteri. Iedul scandinav ce sare zăniszul ogrăzii are, va-să-zică, obiceiurile, ţuguiului sau vălului daco-roman, care-a dat naştere zicătorii: „Caura sare masa._ şi iada sare casa“. Bun! Dar urmări cu lectura: „Cyvind nici nu băgă de seamă că lipseşte ledul, până în spre seară. Atunci se gândi îndată ca nu cumva să-l fi mâncat lup«ri plecă să-l caute. Tot cornul îi era aprins din cauza oboseleî, când se opri şi, uitându-se în toate părţile şi ascultând, începu să-l cheme: Kille, Kille, Kille, Kille iedule“. In paranteză, d. Ciotori adaogă: „citeşte citic!“ Adaosul nu ne mulţumeşte şi facem următoarele reflecţii: Oricât de nudte interjecţii — şi numiri pentru răsfăţarea animalelor — ar avea vreo limbă, tot se cuvine să-şi însuşească şi dintr’alte limbi. Ba, scriitorul e silit, nu arare, ori, să şi le creeze. Craioveanul N. O. Dalocrin, In „Imnuri japoneze“ întocmeşte—el— atari interjecţiuni. Unele sânt chiuituri ce vor să fie extrem-orientale: Şi-i codru secular Hila, hilă, hilar ! Alta e menită să arate cum ii cade cineva tronc la inimă cuiva. Iată pădurarul este o Ispită Ce mustaţă are, şi e răsucită — Una două — dă ! Ţăcia ,ţăcia, ţa ! Unor atari Interjecţii, filologul Al. Philippide li va face loc în rândul „cuvintelor umane, nesusceptibile de a primi forme gramaticale“ şi dintre cari „unele reprezintă lucruri fizice şi sânt anomatopeice; altele reprezintă sentimente şi sânt sunete reflexe; altele reprezintă voinţi şi sânt de cele mai multe ori nume izolate ori producte ale voinţei“? In tot cazul încercarea dallocriniană este motivată. A crezut că limba românească n’are echivalente coreografice, joviale şi de tam-tam pentru lubricele paradise exotice. Şi a inventat. Dar prin ce se poate motivă acel: „Kille, Kille, Kille, Kille“ care se citeşte „Cille, cille, cille, cille“ din traducerea d-lui D. N. Ciotori? Ca interjecţie de chemare a căpiţelor o avem pe „silica, silica!“. Dicţionarului academic i s’a comunicat şi strigătul: „piţă, piţă!“. Şi strigătul acesta este tot atât de armonic-imitativ ca „ţugu-ţuguţugu“ pentru chemarea animalului ce râmă şi ca „liba-liba-liba“ pentru invitarea la prânz a păsărilor gâgâitoare, şi ca şi altele din care Simeon Rusu a făcut nu de mult (în „Calendarul Izvoraşului“ din Bistriţa-Mehedinţi) studiul. Vorba între om şi animal. Barbu Lazareanu CARNETUL NOSTRU Kille, Kille, Kille“ „Mentalitatea de economie“ Paternitatea acestei expresiuni aparţine d-lui E. Mirto, ministrul comunicaţiilor, şi este o expresiune care trebue reţinută. Pomenim că a fost întrebuinţată cu ocazia răspunsului dat la Cameră în chestiunea reducerii ce ar trebui să se acorde pe căile ferate ofiţerilor de rezervă. „Este adevărat — a spus d. Mirtor că nu avem o mentalitate de economie, atât de necesară pentru apărarea intereselor ţârii“. Şi a adăugat : „Mai ales în momentele de faţă, este absolută nevoe de o asemenea mentalitate de economie“. Ingăduindu-ne să observăm d-lui ministru Mirto că, nu numai în atât de grelele împrejurări de astăzi, ci chiar in vremuri de belşug şi de excedente bugetare, economia este o virtute preţioasă, iar practicarea ei o datorie imperioasă pentru guvernanţi, avem regretul să adăugăm că faţă de declaraţia d-sale nu se poate aplica zicătoarea cunoscută, care spune că „păcatul mărturisit e pe jumătate iertat“. Pentru că, fără supărare, dar povestea aceasta despre „economii mari“, „reduceri sângeroase“, a devenit basmul cu cocoşul roşu. De asemenea, se vorbeşte mereu despre „simplificarea aparatului de stas“, văzându-se in această simpli- I ficare o necesitate imperioasă, inexorabilă. In realitate însă, a fost complicat şi i s-au adus adăugiri. De aceea, nu este deajuns să se constate un rău şi să se exprime în teorie dorinţa de tămăduire a răului, fiindcă nu e vorba de teorii, ci de realităţi triste, deprimante. Sunt obligaţiuni dela care unui guvern nu-i este îngăduit să se sustragă. Una din cele mai importante obligaţii în împrejurările de astăzi este să aibă şi să aplice el „mentalitatea de economie“. N. Batzaria N A ?B *Tt I I AMÂNĂRI După ce s’a amânat — prin acordarea unui moratoriu — soluţia problemei datoriilor rurale, se va amâna — pe aceiaşi cale — soluţia chestiunii datoriilor urbane. ...Guvernul Maniu va rămâne, hotărît, guvernul tuturor amânărilor! Klx. CHESTIA ZILEI Yo-Yo Ministrul finanțelor lucrează la pregătirea bugetului pe... 1 Aprilie. Insuficienţele partidului democrat american de PETRU COMARNESCU Nevoia unui nou partid al muncitorilor şi fermierilor Alegerea ca preşedinte a democratului Franklin Roosevelt nu va putea mulţumi pe nici un adevărat democrat american sau străin. Aşteptările puse în politica democraţilor au şi început a primi răspunsuri desamăgitoare. Se pare că Statele Unite nu se arată deloc dispuse să amâne pe datornicii europeni, cel puţin de bună voe. Deasemenea ele vor să se retragă şi mai mult de la o cooperaţie internaţională, izolându-se într-o activitate economică şi politică naţională. Lacunele de înţelegere care se imputau partidului republican şi preşedintelui Hoover de a nu fi recunoscut interdependenţa mondială a naţiunilor-state şi de a nu fi colaborat cu toată inima pentru o restaurare economică şi politică, prin mijlocul miei susţinute politici internaţionale, tind, prin venirea la putere a democraţilor americani, nu să se micşoreze, ci dimpotrivă, să se mărească. Evenimentele recente cu urmările lor desamăgitoare nu pot constitui, totuşi, o surpriză pentru cei cari cunosc şi au trăit în viaţa politică americană. Aceştia ştiu că între partidul republican şi cel democrat nu există nici o diferenţă esenţială şi că intr’unele state democraţii promovează ideile republicanilor, iar nu altele vice-versa. Partidele acestea două, singurele care contează deocamdată ca forţă politică în ţara în care economicul primează şi peste politic, trebuesc judecate mai curând după interesele pe care le reprezintă. Republicanii reprezintă, astăzi ca şi în trecut, interesele capitaliste, pe când democraţii ineresele fermierilor, cu toate că şi printre ei sunt negustori şi lucrători de la oraş. Când Statele Unite erau o ţară de agricultori, partidul democrat predomina ca massă şi putere. Cu timpul, naţiunea industrializându-se şi devenind o mare putere capitalistă, republicanii au luat conducerea politică, încercând în 1860 să realizeze şi o alianţă cu fermierii. Pe de altă parte, democraţii au urmat şi ei evoluţia industrializării agriculturii, schimbându-şi politica lor veche într’una de adjustare faţă de capitalismul ultimelor decade, şi ajungând să ceară tarife protective, ca în ■1928. Dacă şi în sânul republicanilor sunt jocuri opuse de interese, unele industrii învestindu-şi capitalurile in străinătate şi netemându-se de competiţia străină sunt împotriva tarifelor ridicate, apoi în rândurile democraţilor deosebirile sunt şi mai pronunţate. Democraţii, cum scria, cineva, solicită voturile celor săraci şi subvenţii dela cei bogaţi pentru a apăra pe unii împotriva celorlalţi. Ceiace nu este posibil, într’o ţară în care două la sută din populaţie posedă şaizeci la sută din (Citiţi continuarea în pag. II-a) HOTE UN ziar vorbeşte despre „economia particulară şi economia de stat". Nu sínt acuma tot una? * S’A anunţat o conferinţă cu următorul subiect: „Teoria valorii in mecanismul economic"1. De când au dispărut „valoarea" şi „mecanismul economic", a rămas „teoria". Asta, da poate servi drept subiect de conferinţă. * SE vor suspenda execuţiile silite la oraşe. Era şi timpul — întrucât execuţiile ajunsese mai scumpe decât capetele... . ' " ' * ANUL acesta, nu se va decerne premiul Nobel pentru pace. ...Şi cu drept cuvânt. N’aţi văzut numai ce-a fost la noi cu pactul de neagresiune? ★ SE spune că impozitele nu se sporesc din pricina alegerilor. Vra să zică, tot sunt bune alegerile la ceva!...