Adevěrul, august 1933 (Anul 47, nr. 15205-15230)
1933-08-01 / nr. 15205
ABONAMENTE: 200 lei pe 3 luni 380 lei pe 6 luni 750 lei nu un aur tute de Guvernul va începe o lămurire a masselor. Massele s’ar lămuri singure — şi încă foarte bine — printr’o acţiune de guvernare a guvernului. In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5—7—9 Centrala: 3.2470. TELEFOANE: * Direcția: 3-2474. * Provincia: 3-1066. Administrația: 3.2473. IARĂŞI REVIZIONISMUL... Este, netăgăduit, o evidentă scădere de entuziasm în propaganda pentru revizuirea tratatelor de pace. Glasurile numeroase şi — unele dintre ele — autorizate, care pledau până acum câteva luni de zile această temă, s’au împuţinat. Aceasta nu înseamnă că problema a încetat de a exista. Nu. Revizionismul există. Mai gălăgios, mai zurbagiu acum câteva luni, mai discret și, poate, prin aceasta mai primejdios, — revizionismul continuă a exista în spiritul popoarelor invinse. De aceia, neîncetat România trebue să-și afirme punctul ei de vedere, hotărit şi făţiş anti-revizionist. Şi când exprimăm acest punct de vedere, noi nu o facem fiindcă suntem ţară învingătoare şi fiindcă, deci, situaţia actuală ne convine dintr’un punct de vedere egoist. Dreptul nostru asupra pământului şi — ceiace este mai mult — asupra sufletelor cuprinse în actualele hotare ale tării este netăgăduit. Istoria ni-1 afirmă, cu glasul puternic al trecutului. Iar populaţiile din provinciile alipite s’au rostit, prin vot in regulă, pentru unirea cu regatul vechiu. Pe aceste două temeiuri, ce nu pot fi puse în discuţie, noi spunem categoric: nu avem de cedat nici o palmă de pământ, nici un suflet de om. Dar sunt, acum, nişte revizionişti de ultimă oră care spun: — „Nu e vorba de România. România e în afară de orice discuţie. Ne-am înţeles noi cu d. Hitler în acest sens...” Mă rog, poate fi cineva atât de naiv încât să creadă căse poate revizui — vorba eternului şi vecinii actualului Caragiale — „numai pe ici pe colo şi anume in punctele esenţiale?”. Am spus-o de zeci de ori: tratatele de pace — TOATE — fac un bloc, pe care ori îl acceptăm în întregime, ori îl respingem în intregime. Este exact ceia ce spunea Clemenceau despre principiile Marei Revoluţii. A crede că poţi revizui cutare punct şi poţi lăsa restul neatins este o naivitate. Dacă nu este cumva o şarlatanie. In ziua când se va admite principiul revizuirii, in ziua când se va creia precedentul — oricât de neînsemnat — poarta tuturor modificărilor va fi larg deschisă. Dar indiferent de aceste lucruri, care de altfel sunt elementare, indiscutabile, — mai este un alt argument hotărâtor contra revizionismului: noi nu credem că revizuirea tratatelor va ameliora situaţia de azi a continentului. Aceasta este o iluzie, creiată şi întreţinută cu multă abilitate de şovinismul care domină azi mulţimile flămânde. Mizeria, care apasă lumea, nu este pricinuită nici de faimosul coridor polonez, nici de faptul că Austria nu s’a alipit încă Germaniei. Mizeria aceasta are cauze mult mai profunde şi cere remedii mult mai radicale. Înţelegeri vamale şi monetare cât mai largi şi cât mai cuprinzătoare, o politică de chibzuinţă faţă de minorităţi în toate ţările iată căile, pe care se poate ajunge la o indreptare a stărilor de azi. Evident, curentele şoviniste nu vor şi nu pot să mărturisească mulţimilor aceste adevăruri de esenţă pur democratică. Pentru aceste curente e mult mai comodă agitarea formulei goale, dar cu atât mai seducătoare a revizionismului. Că lucrul se petrece in ţările învinse — nicio mirare. Dar că se găsesc oameni,in ţara noostră, care să susţină această teză — iată una din multiplele ciudăţenii ale vremii noastre. Aci. Glosep olitice©©• DECLARAŢIILE DE LA MOSCOVĂ „Mişcarea dă o importanită,deosebită unui interview atribuit ambasadorului Franţei la Moscova. De două zile, oficiosul georgist, relevând ciudăţenia acestei declaraţii se crede indreptăţită să ceară preciziuni. După câte se afirmă aceste articole ar fi sepse chiar de către d. George Brătianu. D-sa se menţine in politica externă pe linia de intransigentă, care a fost caracteristica lui Ion Brătianu. Aşa se explică de altfel si limbajul violent pe care îl foloseşte „Mişcarea" şi insistenta pe care o pune în această chestiune. Pretinsul interview conţinea într-adevăr un pasaj bizar. Ambasadorul anunţa o apropiată reluare a legăturilor dintre România şi Rusia, dar adăuga „că aceasta nu înseamnă o recunoaştere din partea Sovietelor a unirii Basarabiei“. Dacă ambasadorul de la Moscova ar fi făcut o asemenea declaraţie gravă, el ar fi trebuit să aibe, după cum e normal, autorizaţia ministrului său. E imposibil să credem insă că Franţa ar putea să facă prin unul din reprezentanţii ei autorizaţi un asemenea act de politică internaţională. Legăturile noastre cu Franţa, politica ei externă atât de constantă dela război încoace, evenimentele recente, pactele ce s'au încheiat, — totul in fine ne indică că o asemenea atitudine nu e cu putinţă. De aceia noi înclinăm a crede că interviewul atribuit ambasadorului francez este o simplă invenţie interesată. LĂMURIREA MASSELOR Guvernul a decis să întreprindă o campanie de lămurire a masselor. El vrea să-şi explice politica, să arate greutăţile in care orice guvern ar fi silit să lucreze, să edifice pe ţărani asupra complicatelor probleme economice si financiare, să arate, in fine, ce măsuri se pot lua şi la ce rezultate pot duce. Această acţiune e bine venită. Guvernul se plânge că o demagogie susţinută lucrează sistematic la deruta generală. Se folosesc mijloace repugnabile, pentru a se zăpăci mulţimile. Nimic mai simplu, decât ca guvernul şi partidul să combată pe teren această demagogie. Orice partid politic are de altfel sarcina de a se ocupa de educaţia politică a masselor, sustrăgându-le de la influenţe nefaste spre care ar putea să încline. E şi cel mai bun mijloc pentru a combate curentele primejdioase. Interim. Pentru a răspunde întrebării dacă omul poate fi rezonabil, filozoful englez Bertrand Russel, campionul scepticismului din gândirea contimporană, examinează fascicola de judecăţi ale indivdiului,asupra lui însuşi şi asupra mediului general. Concluziile la care ajunge Russel după o privire rapidă, insă pătrunzătoare, sunt foarte interesante. Omul nu poate fi rezonabil, adică nu poate să-şi facă o ideie mai mult sau mai puţin exactă despre ceea ce există realmente şi despre scara valorilor, din cauza enormei cantităţi de prejudecăţi pe care le moşteneşte şi le creiază neobosit. Plecând de la prejudecăţile strâns legate de persoana noastră, (pentru care avem, adesea, o stimă foarte exagerată), fonnam sferele false de aprecieri şi justificări ale familiei, societăţii, naţiunei, rasei şi chiar ale speciei. Ne închipuim, intr’adevâr, că tot ceea ce dorim există, că ambiţiile, visurile şi poftele noastre au o existenţă reală. Că, prin urmare, dominăm, individual, apoi în grup, indivizii şi grupurile vecine. Acest viţiu de gândire care nu ingădue oamenilor să fie rezonabili, stă la fundamentul celor mai multe dintre greşelile şi inconformităţile umane. Datorită acestor prejudecăţi, mare parte din omenire a ajuns să creadă în cimentarea eternă a suprastructurii burgheze, de azi , după cum feudalii aveau tot interesul să creadă acelaş lucru despre condiţiile evului lor. Evident că aceleaş prejudecăţi inerente stadiul actual de discernământ al omului au dus la exagerarea naţionalismelor — care n’ar putea fi justificate nici prin interese materiale solidare şi egal susţinute de toţi membrii naţiunii, nici prin ideia de conservare a speciei, absurdă pentru orice minte degajată. Tot un fascicul de prejudecăţi stă la baza pangenanismului, ale cărei forme contimporane au ajuns patologice. Incontestabil că dacă francezul Gobineau, englezul Chamberlain şi (în fine) germanul Reimer n’ar fi creat sau n’ar fi acreditat pe ipoteze pseudo-ştiinţifice legenda superiorităţii reciale a germanilor, Hitler sau dolicocefalul Goering n’ar fi ajuns astăzi să stăpânească Reichul. Şi poate nici Reichul nu ar mai fi cunoscut (spre binele lui şi al lumii) al treilea act al propriei sale drame. Pentru a vedea cât de relativă este judecata oamenilor asupra lor înşile şi asupra altora — şi cum s-au înconjurat indivizii de florile otrăvitoare ale prejudecăţilor, este îndeajuns să ne gândim că între speciile de animale de pe pământ nu e tocmai sigur dacă omul este animalul perfect. Ţinând seama de circumstanţe şi de proporţii, biologia ne-ar dovedi că dominaţiunea exercitată de noi în planetă poate fi ea însăşi o prejudecată. Din această cauză, omul nu poate ajunge absolut rezonabil, până când nu o va căuta, printr’o îndrăzneaţă răsturnare a credinţelor false cu care se naşte şi trăeşte, să-şi clarifice raporturile cu mediul. ML G , CARNETUL NOSTRU PREJUDECĂŢILE Criza socialismului, criza capitalismului Este incontestabil că mişcarea socialistă internaţională trece printr’o foarte grea criză. Prăbuşirea social-democraţiei germane, pasivitatea cu care cea austriacă acceptă dictatura d-lui Dolfuss, discuţia principială care s’a produs în partidul socialist francez şi de care s’a mai vorbit în acest ziar, sunt simptome eloquente. Ele arată că cel puţin o parte dintre conducătorii socialismului, au perdut încrederea in doctrina lor şi că socotesc necesar să se caute drumuri noui siirite noui, pentru a se salva din ideile şi idealurile democrate şi socialiste, ceiace se mai poate salva. E un moment tragic , în evoluţia mişcarei socialiste. Dar criza ei, nu însemnează numai decât că socialismul e condamnat să dispară, înainte încă de a fi fost aplicat. Căci ceiace s’a discutat de exemplu la Paris, este o chestiune de tactică, deci de oportunitate, care nu a încetat niciodată să preocupe pe socialiştii cugetători şi partidele socialiste. DILEMA TRAGICA Tema ce se pune în Franţa, anume dacă partidul socialist trebue sau nu să colaboreze cu un guvern burghez, este de fapt tema care s‘a pus în Germania. La congresul socialist francez s’a întrebat: „Este bine să susţinem guvernl de stânga al d-lui Daladier sau trebuie să ne menţinem într’o opoziţie principială şi răsturnând eventual guvernul Daladier, să netezim calea unui guvern de dreapta, care, după ultimele manifestări ale d-lui Tardieu, ar realiza un fel de dictatură mititată?“. La Berlin chestiunea s’a pus : „’Trebuia partidul socialist să-și asume răspunderea guvernărei, în colaborare cu unu! sau mai multe partide burgheze, fiindcă țara ele nu are majoritatea naţiunei şi a Parlamentului îndărătul său?‘‘. Şi iată, ca, fiindcă social-democraţia germană a rezolvat problema aceasta în mod afirmativ, a ajuns la catastrofă, pe când în Franţa socialismul ar fi ameninţat să ajungă la catastrofă, dacă ar rezolva-o in mod negativ. E o dilemă tragică, din care s’ar părea că nu există ieşire. Şi mai tragică încă în Franţa, unde spiritul politic e mai dezvoltat decât în Germania, deoarece subita integralitate doctrinară pentru care s’a pronunţat congresul socialist franez, nu corespunde acolo în totul tradiţiei, căci acolo, după cum se ştie, chiar şi Jaurés a pledat întotdeauna compromisul, motivând că apărarea drepturilor şi libertăţilor elementare, este pentru socialism o necesitate vitală; fiecare progres al democraţiei zmuls clasei conservatoare, fiind un pas mai mult spre socialism. CRIZA ŞI CRIZA Dar situaţia aceasta tragică nu poate fi decât trecătoare. Cei cari ved că criza prin care trece socialismul e fatală, nu văd sau nu vor o vadă, că în definitiv mai mare e criza prin care trece regimul capitalist. Reacţiunea contra socialismului, cum o vedem în Germania, e o sforţare finală a capitalismului Finanţele acestuia au contribuit cel puţin cât agitaţiunea hitlerista, la biruinţa naţismului. Şomajul a înlesnit această biruinţă, paralizând puterea de acţiune a muncitorimei. El a făcut imposibilă aplicarea celei mai formidabile arme de rezistentă a proletariatului1, greva generala. El a transformat, cum bine s'a spus la Paris, pătura mijlocie, mica burghezie, care a fost mai totdeauna baza conservatorismului politic, într’o clasă revoluţionară, alimentată şi întărită, prin efectele măcinătoare de existenţe economice, ale crizei. Socialismul aştepta deja progresul capitalismului proletarizarea masselor. Teoria lui, a contat prea puţin cu posibilitatea pauparizărei naţiunei întregi. Proletarul nu are decât puterea lui de muncă. Pauperul nu o are nici pe aceasta. Și în plus, sub ravagiile crizei, chiar cine are bunul incontestabil ce este puterea de muncă, nu îi poate utiliza. Criza socialismului, care trece mult dincolo de chestiunea doctrinară pusă la Paris, este ,prin urmare, un reflex al crizei capitalismului. De aceea ea se şi formulează politiceşte în problema, dacă un partid socialist trebuie să sprijne stânga democratică burgheză, pentru a salva astfel acele drepturi şi libertăţi, cari sunt de fapt baza de existenţă a societăţii capitaliste, burgheze. Niciodată gânditorii socialişti nu au socotit altfel decât că regimul economic capitalist nu e viabil şi nu poate prospera decât într'un mediu de libertate politică şi de legalitate, iar dezvoltarea şi prosperarea acestui regim, este condiţiunea prealabilă, esenţială, a socialismului, fiindcă numai la capătul celui dintâi, este posibilă realizarea acestuia. Tocmai de aci urmează adevărul că în Rusia nu au fost şi, credem, nu sunt condiţiunile necesare realizării socialismului. Dar urmează şi faptul, că dacă pentru socialism criza actuală nu poate fi decât o fază de tranziţie, pentru capitalism ea este faza finală. CAPITOLUL FINAL Dovada că e aşa, o furnizează mai întâi faptul, că toate forţările de a găsi crizei o soluţie cu metodele regimului capitalist, în scopul reinvierei sale, au dat greş. Conferinţa economica mondială de la Londra este numai confirmarea definitivă a acestui adevăr. Dar in afară de aceasta, însăşi căile pe cari rătăceşte hitlerismul economic biruitor, arată că cu regimul capitalist s'a terminat şi că o vreme nouă, o fază nouă economică, e pe punctul de a naşte în dureri, din vechia organizaţie socială, după care, avem azi poate cuvânt, să plângem cu toţii, dar pe care nu am putut şi nu o putem salva. Acum, se înţelege, că nu urmează decât că noul regim economic şi social, spre care mergem va fi aşa cum şi l-au închipuit socialiştii. La cotitura istorică la care ne găsim, totul e in ebuliţiune. Omenirea nu progresează neîntrerupt, în etape ascendente. Sunt posibile reacţiuni şi regrese, in Germania, chiar marii industriaşi, pentru a se salva, predică sobrietatea lykurgică. Ceva e la „mămăligă cu ceapă“, care a fost atribuită, pe nedrept, d-lui Titulescu. Scoborîrea standardului de viaţă la o pătrime din ce a fost în 1932, înţelegeţi morala. In lume sunt destule produse pentru a hrăni, îmbrăca, prevedea cu tot confortul modern pe toţi oamenii, fără ca aceştia să trebue sa muncească mai mult decât în trecut. Dimpotrivă. Dar organizaţia socială e atât de admirabilă, încât spune: să flămânzim cu toţii, decât să procedăm la o altă organizare socială, în care poate că unii puţini ar avea mai puţni decât au sau ni se pare că au acum, în schimb însă toţi ar avea o viaţă mai îmbelşugată şi mai confortabilă, mai civilizată IAR SOCIALISMUL?... Se poate ca şi o asemenea soluţie să se impuie câtva timp. Dar cu scăderea consumaţiei, se vor înmulţi încă şomerii. Şi se poate întâmpla ca trezirea să nu vie prea târziu. In tot cazul, lucrul se vede în Germania, unde Hitler a exterminat, in aparentă cel puţin, socialismul, pentru ca massele să încerce a-l realiza o leur maniere. Şi se vede în America, unde o mişcare socialistă mare nu a existat până acum, şi unde statificarea marei finanţe şi a multor industrii, face tot mai surprinzătoare progrese. Intervenţionisnul de stat in economist privată, devine tot mai frequent şi mai intens. Capitalismul care altă dată cerea să fie lăsat liber a face ce crede necesar, nu mai ştie cum să obţie amestecul statului. Iar preşedintele Roosevelt decretează codice prin cari se fixează orele de lucru, salarii minimale, timpul cât trebuie să umble zilnic maşinile, ba chiar şi — horribile dictu — în ce limite trebuie să fluctueze cursurile în bursă. Sunt oare acestea fenomene peste cari se poate trece cu vederea? Nu arată ele oare că unele revendicări socialiste intră pe uşă, pe când socialiştii sunt aruncaţi pe ferestre? E prea comod să strigi că s’a isprăvit cu socialismul. E prea superficial să crezi că fiindcă sunt reduşi la tăcere, douăsprezece milioane de germani cari au votat sub cea mai grea teroare pentru partidul socialist, au şi dispărut, sau s’au convertit la hitlerism. E prea uşuratec, chiar pentru un adversar al socialismului, mai ales când este şi om politic, să se bucure că a scăpat omenirea de socialism, de vreme ce un val de nebunie o acopere şi o târăşte pentru moment, spre o groaznică şi sângeroasă reacţiune. O mişcare socialistă, cu un crez ideal şi cu rădăcini în realităţi economice şi sociale evidente, poate să sufere o eclipsă. Ea poate să fi greşit drumul ei, fiindcă nu toate premisele pe cari Ie-a scontat, au fost juste. Dar atunci îi rămâne ceva de făcut: să-şi revizuiască doctrina, să-şi revizuiască tactica. La Paris s’a spus între altele că mişcarea trebuie să se limiteze la propria naţiune. Internaţionalismul n’a exclus niciodată aceasta. Numai detractorii socialismului au spus-o. Şi ce ridicol e să se facă un cap de acuzaţie din internaţionalism, când tot şi toate se tratează pe bază internaţională, mai ales însă criza generală, din care, încă odată, cea a socialismului, nu-i decât un aspect B. Brănişteanu Studiul satului Cu un prilej recent, d. prof. D. Gusti — ministrul Instrucţiunii Publice — a arătat importanţa studiului satelor. Intr’adevâr, satul nostru — celulă socială — a scăpat studiilor monografice. Poate de-aceia şi administraţia noastră nu porneşte dela sat, unitate vie — ci dela comună, care nu-i decât o invenţie biurocratică. Reforma administrativă, realizată subt trecuta guvernare naţional-ţărănistă, — şi care pleca dela sat, ca unitate organică, — s’a prăbuşit atât de repede... poate şi fiindcă principiul reformei era clar numai pentru legislatorul sociolog, fără să fi pătruns în conştiinţa oamenilor politici şi a opiniei publice. Studii monografice la noi a făcut d. Gusti, cu Institutul Social Român, în Vechiul Regat — ca şi’n provincii (Bucovina şi Ardeal). A ales sate curat româneşti — ca Nereju, de pildă. Ţăranii fiind întrebaţi dacă sufăr de vre-o boala, — au răspuns cu emfază, că-s urmaşii lui Ştefan cel Mare... şi că molimele nu se lipesc de dânşii. Totuşi, — spune d. Gusti, — analiza sângelui a descoperit 75 la sută sifilitici. Cât timp au durat cercetările, secţia ştiinţifică, — subt conducerea d-lui prof. dr. Fr. Rainer, — s’a ocupat şi cu tratamentul pacienţilor. Dar după aceia? Ce-au făcut cei 75 la sută urmaşi ai lui Ştefan cel Mare, lipsiţi de tratamentul antisifilitic ? Monografia se ocupă cu satul — subt toate aspectele: fizic, econormic, cultural, artistic, sanitar, etc. Numai după un temeinic studiu monografic al satului nostru, pătura dirigentă va putea face reforme serioase — cerute de reala stare de lucruri. Chiar o şcoală a cătării nu se poate realiza din biurouri — ci după cercetări la faţa locului. Cum însă reforma şcolară nu poate aştepta până la terminarea studiilor monografice, i se cere, pe baza lucrărilor de acum şi a bunului simţ, o adaptare a şcolii la nevoile realităţii rurale. Şcoala de până acum a avut drept scop crearea de funcţionari. Absolvenţii de patru clase primare nu erau înzestraţi cu ştiinţa de a folosi cartea în viaţă. Îi dădeau asalt posturilor. Cei ce reuşeau — deveneau „conţopişti”. Ceilalţi se reîntorceau, an cu an, la analfabetism. Astăzi d. Guşti proclamă o altă şcoală — care nu se îndeletniceşte cu furnizarea de posturi, ci numai cu împrăştiarea culturii în popor, dându-se o atenţie deosebită cunoştinţelor de ordin practic. Prin viaţa pe care o duce, prin multilateralitatea cunoştinţelor necesare în agricultură, ţăranul, acest „om complect” (cum i s’a spus), are de învăţat de la şcoală o imensitate de lucruri. Dar şcoala trebue să i le strecoare subt forma aplicata. O şcoală ieşită din realitatea satului nostru, va fi infinit mai utilă ţăranului — decât şcoala abstractă de odinioară. E foarte limpede. De aceia ne mirăm de atacurile indreptate pe această temă contra d-lui Gusti — şi tocmai de aceia care au „organizat” şcoala veche, falimentară astăzi. M. Sevastos N A 2 B A T I I CONFERINŢE Pentru grâu se va ţine o nouă conferinţă. Când se va isprăvi conferinţa, — grâul va fi fost demult secerat, treerat, măcinat... şi mâncat. : Kix f (Citit continuarea în pagina a II-a) însemnări de călătorie Londra zilelor noastre de G. VLADESCU-RACOASA Indreptându-mă spre ţinuturile engleze, duceam cu mine o imagine gata făcută asupra acestei tari si acestui popor, imagine în cea mai mare parte livrescă. Preocupările, ca şi dorinţa de informaţie, te obligă să consulţi diferite lucrări generale, note de călătorie sau studii speciale, unele mai grave decât altele, pline de aprecieri şi de sentinţe care rămân înfipte în memorie, întocmai maximelor de morală din tinereţe ce ne stau pe cuget toată viaţa fixate ca o mumie straşnic îmbălsămată, pe lângă care viata curge nepăsatoare. Mai cunoscusem de altfel odată Anglia. Cevacam în fugă, mai tinereşte şi mai înfrigurat, cu prilejul unei reuniuni internationale, în 1927. De data aceasta însă am plecat hotărit să observ mai deaproape şi mai atent lumea, să intru în contact mai intim cu viata reală engleză, sa mă lămuresc pe mine însumi de contrastele ce prezintă tuturor societatea anglo-saxonă. Scurtul timp pe care l-am petrecut la Londra, vizita câtorva împrejurimi şi a unui renumit centru de cultură ca Oxfordul, nu mă pot îndreptaţi să risc la rândul meu aprecieri şi sentinţe prea categorice. Voiu îndrăzi totuşi să însemnez câteva fapte şi să semnalez câteva instituţii ce m’au impresionat mai mult prin spiritul nou şi înoitor ce-l manifestă în mijlocul acestei societăţi solid închegată şi încă simţitor tradiţionalistă. Fortăreaţa naturală, stâncoasă şi cu înalte maluri abrupte, ce se înfăţişează ochilor încă de departe din largul mării, devine de cum ai atins pământul un furnicar şi un peisagiu înviorător. Sunt cele două lucruri ce te iubesc de la început. O circulaţie de trenuri cum nu întâlneşti aproape nicăeri, sate şi oraşe cu clădiri îngrămădite, aproape uniforme ca stil şi perfect aliniate, iar între ele sau chiar în mijlocul lor întinderi imense de verdeaţă, păşuni surîzătoare sau parcuri odihnitoare. Alături de industrializarea cea mai evidentă, natura vie şi proaspătă, câmpia bogată în plantaţie şi viaţa liniştită de ţară. Londra!... O uriaşă aglomeraţie, neastâmpărată şi fantastic de pestriţă. O imensă întreprindere, multiformă şi nesăcătuită în posibilităţile ei de producţie şi absorbiţie. Un centru de întâlnire al tuturor activităţilor din cele patru părţi ale lumii. Monumentul înălţat în onoarea popoarelorr cari vorbesc limba engleză, a milioanelor de suflete ce aparţin astfel spiritualiceşte Angliei, este simbolic în această privinţă. Vechile şi renumitele ei aşezăminte sunt o mândrie a culturii şi civilizaţiei umane: St. Paul’s Cathedral, Westminster Abbey, cu statuile marilor poeţi şi scriitori. CHESTIA ZILEI MODESTIE... CETĂȚEANUL. — Presa străină te acuma că aspiri la egemonia Europei. ■ D. GOEBBELS. — Deocamdată o să mă mulțumesc și cu atâta ! Lloyd George nu mai eliberat de T. CRESTUREANU Importanţa gestului său în politica internă şi externă a Britaniei In apatia morbidă care cuprinsese maisele în mijlocul războiului mondial, când forţele imperiului erau încă nesincronizate, când publicul era desgustat şi când cancanurile birocratice ale cercurilor oficiale, civile şi militare risipeau cu acceleraţie tradiţionala încredere de sine a imperiului în misiunea-i glorioasă. Lloyd George, acest ager, aprig şi vânjos „fiu“ al dragonului galic, în delirul mulţimii, a luat puterea şi a dat imperiului, guvernul acţiunilor energice, hotărîte şi integre. Pacifistul MacDonald, muncitorii şi tradeunionurile, Irlanda rebelă şi India nemulţumită, intrigăriile londoneze şi pasivitatea, au fost împinse în umbră de acest om care prin gesturi pline de elan, prin verva-i mai mult latină decât anglosaxonă, simboliza resuscitatul leu britanic. Cu drept cuvânt părul său vâlvoi era asemănat coamei unui leu pornit la luptă. Epoca postbelică însă, cu massele sărăcite şi amante, cu nouile generaţii crescute în tânguirea văduvelor şi a părinţilor loviţi, a însemnat declinul acestui fost erou naţional. Nu este mai puţin adevărat că tot Lloyd George a păstrat pentru multă vreme „cheia“ decisivă, laburiştii plecând atunci când Lloyd George hotăra să nu-i mai sprijine. Fie că din spirit de opoziţie sau datorită faptului că partidul său purta numele de „liberal“ şi liberschimbist, Lloyd George n’a încetat să fie un duşman iredutabil al conservatorilor. Temut ca adversar, temut în propriul său partid ca şef autocratşi năprasnic, respectat ca fost deţinător al „nimbului naţional’’ şi admirat ca simpatic grădinar şi crescător de porci la propria-i gospodărie din Wales, „L. G.” — iniţiale sub care este el mai mult cunoscut — părea încă o bună rezervă pentru eventualităţi dramatice. Evenimentele însă au fost mai repezi decât acest viciu om de stat. MacDonald, spre a nu pierde puterea, conservatorii însetaţi, de putere şi liberalii revoltaţi în contra autocratului lor şef şi cu dorinţa de a se împărtăşi de situaţii în guvern, au lansat ca o bombă: „guvernul naţional“ (Citit continuarea în pag. 11 a) m NOTE S’A hotărit să se reacţioneze împotriva naţional-țârăniştilor — cari ar încerca să saboteze opera guvernului prin scris sau prin întruniri. Dar prin acte de guvernământ? & DOMNUL Mihalache e încântat de ripi şi de povârnişuri — plantate... ■ Mai puţin încântate de oameni şi de partid. * D. MAREŞAL Averescu pleacă la Kisingen. Dacă se retrage de pe poziţie şi „rezerva" frontului politic , înseamnă că luptele sunt suspendate până la toamnă.