Adevěrul, noiembrie 1933 (Anul 47, nr. 15284-15308)
1933-11-02 / nr. 15284
ABONAMENTE 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) Rol 5—7—9 TELEFOANE : Intrevederea de pe Dunăre :«PT" _____ întrevederea dintre suveranii României şi Bulgariei a fost aşteptată cu cel mai mare interes de toate cancelariile europene şi de întreaga opinie publică, întrevederea aceasta, pregătită de către d. Titulescu ca un act de deosebită însemnătate diplomatică şi politică a fost considerată de marea presă occidentală la începutul unei etape decisive în politica de conciliere şi de colaborare a popoarelor balcanice. Întrevederea de pe Dunăre a urmat ca o concluziune logică, acţiunei de mare linie, desfăşurată cu atâta tenacitate şi putere logică de convingere de către ministrul nostru de externe, prin vizitele sale la Sofia, Ankara, Atena şi Belgrad. Firele puternic de sucite ale acestei urzeli de adâncă prevedere politică, leagă deja Bucureştii de Turcia, Grecia şi de Iugoslavia, a căror acţiune concertată pentru asigurarea păcii in Balcani a luat deja aproape forma unui front comun, reprezentând o forţă organizată de cea mai înaltă valoare şi cu posibilităţi de colaborare politică şi economică infinite şi deopotrivă de profitabile pentru toţi. întrevederea de pe Dunăre a avut de scop să creeze atmosfera de prietenie, bună voinţă şi sinceritate, fără de care n’ar fi cu putinţă să se înlăture şi obstacolele, cari ţin încă Bulgaria într’o atitudine de rezervă faţă de marea acţiune de înfrăţire balcanică, creind in realitate prejudicii pentru ea însăşi. Trebuia să se spargă definitiv ghiaţa, factorii constituţionali şi răspunzători din cele două ţări să aibă prilejul de a explica deadreptul de la om la om, cercetând cu bărbăţie, dar şi cu prudenţa intenţiei de a se ajunge la înţelegere, toate chestiunile cari au menţinut în anii de după război bariere morale între cele două popoare, pentru ca să se găsească calea cea mai dreaptă şi cea mai temeinică pentru îndepărtarea lor. Judecând după declaraţiunile făcute la Rusciuc imediat după această întrevedere, de către regele Boris, primul ministru Muşanoff şi d. Vaida Voevod, precum şi după tonul şi formulele comunicatului oficial asupra rezultatelor întrevederii, se pare că putem împărtăşi speranţele unor rezultate reale apropiate şi de seamă. Regele Bulgariei s’a declarat foarte mulţumit de cele ce s’au discutat, de felul cum s’au discutat şi de concluziile principiale la care s’au ajuns. D. Muşanoff a subliniat acelaş lucru, iar d. Vaida Voevod a dat asigurări ziariştilor bulgari, că dintr’un asemenea început bun nu pot să urmeze decât rezultate bune, cari vor veni aproape dela sine. Conversaţiunile vor fi continuate de altfel în cursul lunei viitoare, când primul ministru al Bulgariei va întoarce la Bucureşti vizita d-lui Titulescu. Şi judecând după toate aparenţele ar fi posibil ca, cu acel, prilej apropiat să se mai facă încă un pas înainte spre normalizarea] adevărată a raporturilor dintre România şi Bulgaria şi să avem prilejul fericit de a înregistra atunci şi primul pas către o complectare geografică a acordului balcanic, ale cărui jaloane de beton le-a fixat deja mâna hotărîtă şi prevăzătoare a d-lui Titulescu în Ankara, Atena, Belgrad, pornind dela Bucureşti. Speranţele acestea ale cercurilor oficiale din ambele ţări au găsit de altfel o confirmare neaşteptată, în manifestaţia spontană şi caldă de simpatie, ce i s-a făcut regelui Carol şi miniştrilor români la Rusciuc. Să nu uităm că această izbucnire de entuziasm popular a avut loc la câteva zile după ce primul ministru a! Ungariei, d. Goemboes, a trecut prin Sofia încercând să tulbure apele şi să întărească in opinia publică bulgară tendinţa de a refuza orice invitaţie de colaborare pentru o acţiune de pace, care în mod firesc nu se poate desfăşura decât, potrivit spiritului şi statutelor Societăţii Naţiunilor, în cadrul tratatelor existente. Din acest punct de vedere manifestaţia entuziastă de la Rusciuc, capătă un caracter special şi devine într’adevăr importantă. Noi, atât din punct de vedere al intereselor naţionale şi de stat, cât şi al intereselor mai generale europene şi etice, nu putem decât sa dorim, ca această acţiune să fie dusă la bun sfârşit şi iniţiativa grandioasă a d-lui Titulescu să-şi găsească cât mai curând o realizare complectă. L. P. Nasta NOTE „AZI se acordă de-abia instrumentele, — a anunţat a. mareşal Averescu la T.Severin, — iar după 19. Noembrie va începe să cânte orchestra Parcă vedem pe d. Anibal Teodorescu cu toba mare şi pe d. Trancu-Iaşi cu piculina... „NAŢIONAL-ŢĂRĂNIŞTII, — a remarcat d. Goga la Craiova, — au început lupta subt chipul galben al ţăranilor români”. ...Iar d-sa subt chipul galben al porumbului. * LIBERALII anunţă venirea la putere in ziua de 15 Noembrie. Aşa işi anunţau puterea şi altădată. Odinioară — pe scara de serviciu, azi... prin stradă. Câtă deosebire! * VREM unificarea codurilor Micii înţelegeri. ...Lucru de altfel mai uşor decât unificarea codurilor noastre. AM primi experţii străini. Atât numai: n’au să prea aibă ce controla... Glose politice... Ilogic ! Foarte mulţi găsesc o lipsă de logică, nu una din cuvântările rostite de d. mareşal Averesen, la Turnu-Severin. Şeful partidului poporului a spus, intr adevăr, că dacă parlamentul s’ar fi deschis la 16 Octombrie, ar fi vorbit altfel. Din cauza prorogării însă, îşi va spune gândul după 15 Noembrie. După unii ar fi fost logic ca d. mareşal Averescu să-şi spună întregul gând, înainte de deschiderea parlamentului. Graţie acestui fapt ar fi contribuit poate să împiedice ca actualul regim să deschidă apropiata sesiune. După ce se va fi deschis parlamentul, ce rost mai are o declaraţie şi întrucât aceasta, exprimată fără rezerve şi reticenţe, ar putea schimba situaţia? Aşa gândesc unii. Or, e cazul de a spune că concluzia e logică, dar premiza e greşită. Sensul adevărat al cuvintelor d-lui mareşal Averescu este uşor de ghicit, în lumina unei relatări făcute acum câteva zile, prin ziarul nostru. S’a spus atunci că d. mareşal aşteaptă un fapt definitiv. Acest definitivat nu poate fi creat însă decât pe cale de mesagiu de deschidere a parlamentului sau prin demiterea guvernului. La 15 Noembrie se va cunoaşte realitatea exactă: pleacă guvernul sau deschide parlamentul. Şi numai după ce se va şti aceasta, d. mareşal Averescu va proceda in consecinţă. Cât despre natura definitivatului, pe care îl aşteaptă şi mai cu seamă d-sa îl doreşte, e de prisos de insistat. Spectrul La o întrunire opoziţionistă s’a vorbit despre rolul, de pe vremuri, al d-lui Mochi Fişer. Şi pentru mulţi această evocare a însemnat şi spectrul revoluţiei dela 1907. Cine mai vorbeşte azi de Mochi Fişer? Nimeni. El nu mai există. De ce? Pentru că astăzi nu mai există complexul social în care activa acel Mochi Fişer şi toţi cei de alt fel cu dânsul, evrei, creştini sau ce vor fi fost. Dar în acel complex social, alde Mochi Fişer, câţi au fost împlineau un rol economic necesar şi util, ei au fost un element de promovare a agriculturii, aşa cum se făcea atunci, aşa cum era ea integrală in organismul ţării şi al statului, aşa cum o consacrau obiceiurile şi legile. Trebuia schimbat sistemul? Trebuia! Şi schimbarea au cerut-o mereu liberalii democraţi, în frunte cu C. A. Rosetti, radicalii cu G. Panu, socialiştii cu Ion Nădejde şi cu Gherea, autorul „Neoiobăgiei”, — a cerut-o „Adevărul" dela primul lui număr şi de atunci mereu şi pururea. Şi schimbarea s’a făcut: exproprierea şi împroprietărirea. Şi e bine că s’a făcut! Dar ce vină avea Macht Fişer, înainte de a se realiza reforma? Nici una. El a servit insă drept pretext pentru mişcarea antisemită, care şi ea servea pururea drept pretext pentru scopuri foarte precise. Acum se iau la purtare nişte nume de industriaşi. Acelaşi pretext, acelaşi scop! Să vedem cu ce urmări. Poate, alt 1907?. Sever Ceiace vrem noi, ceiace vrea stânga, este pacea. O vrem împotriva tuturor asalturilor de ură şi de şovinism, o vrem în numele morţilor de ieri, în numele suferinţei de azi, în numele umanităţii de mâine. PAINLEVE PAUL PAINLEVE Republica franceză nu se poate plânge de lipsă de oameni. De la înfiinţarea ei, în 1870, şi până azi, a fost condusă aproape fără întrerupere de şefi capabili, uneori de personalităţi covârşitoare. Lucrul nu trebue să surprindă. Franţa dispune de un izvor inepuizabil de oameni de valoare. Clasa ei de mijloc, foarte numeroasă şi solidă, formată economiceşte, intelectualmente şi politiceşte timp de veacuri, dă mereu, în toate domeniile, inteligenţe şi talente de primul rang. Painleve a fost unul din reprezentanţii cei mai străluciţi ai acestei clase care produce pe marii scriitori şi artişti, pe marii savanţi, cum şi pe oamenii politici de frunte ai Franţei. Ca şi atâţia alţii, a urmat vechia tradiţie, păstrată până azi cu vigoare in straturile intelectuale superioare ale clasei de mijloc franceze, a pasiunei pentru cultura înaltă. Ca şi atâţia alţii, a trecut prin disciplina şi operaţia de selecţionare care sunt impuse tinerimii franceze înainte de a fi admisă la ceia ce se numeşte acolo „Ies grandes écoles” („marile şcoli”), cum sunt „Şcoala normală superioară”, „Politechnica”, „Şcoala centrală”, etc. Om de ştiinţă, socotit ca unul din primii savanţi ai vremii, Painleve avea, cum au aproape toţi francezii din categoria socială căreia a aparţinut, o întinsă cultură literară şi generală. In politică, a fost omul generaţiei sale. Republican convins, ca şi cei mai mulţi intelectuali ai clasei franceze de mijloc, a crezut în mod ferm că regimul parlamentar şi al libertăţilor publice este singurul în stare să realizeze reforme sociale profunde şi să permită ca poporul să se ridice electoral va trimite în Cameră o majoritate care va vota legi în favoarea mulţimii şi va schimba din temelii întocmirea socială. N’ar fi admis niciodată să se aducă atingerea legilor fundamentale ale statului, adică libertăţii de gândire şi de critică, votului universal şi sistemului parlamentar, etc. Numai acestea, cugeta el, împreună cu milioane de francezi, dau posibilitatea să ne îndreptăm spre un viitor mai bun. Painleve a fost unul din oamenii politici care au răspândit cel mai mult aceste concepţiuni şi a luptat cel mai mult pentru ele. El a şi realizat unele măsuri în cadrul lor. A fost totdeauna în capul mişcărilor anti-reacţionare. In timpul afacerii Dreyfus,s’a expus alături de Jaurés şi de alţii. In 1924 a contribuit mult, prin propaganda aprinsă ce a făcut, la restaurarea grupurilor de dreapta cari deţineau puterea şi la venirea cartelului radicalo-socialist. Partidele franceze de stânga au avut o încredere absolută într’însul şi, ori de câte ori au putut, l-au adus la guvern. Aci, ca şi în toate ramurile unde şi-a exercitat activitatea, s’a dovedit ca un om integru şi ca un administrator plin de idei creatoare. S’a văzut din telegrame că s’a şi sugerat transportarea rămăşiţelor lui la Panthéon. Aceasta constitue în Franţa un omagiu suprem care nu se acordă decât foarte rar. Simpla această sugestie arată că francezii îl cred vrednic de o onoare atât de mare. I. f de tot PAINLEVÉ treptat-treptat spre nivelul de viață economică și culturală tot mai înalte. Painlevé a fost totdeauna înscris în partidele de stânga. Se considera mai avansat decât, de pildă, radicalii burghezi ai d-lor Herriot, Daladier și Sarraut. In ultimii ani a făcut parte din grupul numit al republicanilor socialişti, acelaş care l-a numărat şi pe Briand ca membru. Painlevé n’a admis să fie considerat ca democrat-conservator. Un republican, zicea dânsul, nu poate tolera stagnarea şi menţinerea privilegiilor averii, el trebue să lupte fără răgaz pentru îmbunătăţirea soartei celor desmoşteniţi. Ca şi radicalii burghezi, a cerut prin programul lui abolirea regimului salariilor. Mai mult decât radicalii, fiindcă, după cum am arătat, se declara mai la stânga decât ei, a stăruit asupra acestui punct. Dar, printr’o contradicţie ciudată atât dânsul cât şi radicalii—aceştia din urmă continuă s’o facă şi azi—s’au pronunţat în acelaş timp pentru conservarea proprietăţii individuale. El n’a explicat niciodată cum se poate împăca aceasta cu programul în care prevedea desfiinţarea regimului social aşezat pe salarii şi pe profit personal. Se înţelege dela sine că, atunci când a guvernat, — se ştie că a fost de câteva ori prim ministru — n’a încercat să pue în aplicare teoriile sale sociale. Şi-a dat seama că orice acţiune mai serioasă în acest sens s’ar fi izbit de coaliţia intereselor conservatoare şi că, pentru a o înfrânge, ar fi trebuit să meargă foarte departe pe calea ideilor şi a metodelor de luptă preconizate de partidele de extremă stângă. N’a voit să meargă pe această cale. Painlevé n’a fost un revoluţionar sau un marxist, cum nu sunt nici radicalii. Era partizanul reformelor sociale, dar nu impuse cu violenţă, ci cu ajutorul Parlamentului. Credea in virtutea persuasiunii şi a argumentelor bazate pe fapte. Mai credea că, dacă poporul va fi luminat prin şcoală şi prin presă, corpul UN CONFLICT CURIOS Faţă de lipsa vespasianelor din Bucureşti, d. Dem. Dobrescu, primarul Capitalei, a luat lăudabila măsură de a construi un număr de instalaţii subterane. Măsura se impunea atât prin deschiderea străzilor şi pieţelor publice, cât şi prin amenajarea grădinilor cu flori şi pomi... O astfel de construcţie indispensabilă nu numai civililor, dar şi militarilor, , urma să se facă şi în calea Griviţei colţ cu str. General Angelescu. Lucrările începuseră pe terenul comunei, din ordinul primăriei. Dar — la un moment dat — s’a produs un fapt de necrezut. D. general Uică, comandantul corpului II armată, a oprit lucrările — printr’un ordin laconic. Iar pentru ca ordinul să fie și mai lămurit, d-sa a instalat santinele cari să împiedice lucrările. Ce putea justifica măsura ? Aducătorul ordinului cu pricina a explicat interzicerea instalării şi funcţionării acelei vespasiane prin faptul că pactul în chestie vine exact în faţa unei clădiri militare şi alături de un monument războinic. D. primar Dobrescu a protestat — şi bine a făcut. Părintele Capitalei, — om, din nenorocire, de legi, — a întrebat pe d. general Cică de temeiurile legale ale ordinului militar. După câte știm, Bucureștii nu se mai află sub stare de asediu. Sub regimul normal, numai primăria poate autoriza sau opri lucrări , cel lezat având dreptul a se plânge justiției civile. Legiuitorul a prevăzut chiar procedura refereului. O ordonanță prezidențială, dată in camera de consiliu, poate opri orice lucrare. Altă soluție legală nu există. Cu ce drept deci d. general Uică a oprit lucrările din calea Griviţei? D. Dobrescu s’ar fi putut opri aci. D-sa însă a mers şi mai departe. A discutat problema şi în sine. „Eu am văzut la Viena asemenea instalaţii subterane, — a spus d. Dobrescu ziariştilor— în jurul monumentului Sfântului Pavel“. La Vichy, — adăugăm noi, — există o vespasiană subterană pentru domni şi chiar doamne... drept în faţa catedralei. Nici un credincios — şi in Franţa sunt destui credincioşi — n’a văzut vreo atingere adusă prestigiului bisericii de instalaţia sanitară. Dar, încă odată, acest aspect al lucrurilor nici n’ar fi trebuit atins în cursul discuţiei. Punctul principal este acesta : Cu ce drept comandantul corpului II de armată a oprit lucrările ? Cu nici un drept! S’a săvârşit deci un abuz. D. general Uică are o părere exagerată asupra întinderii puterilor sale. Şi e interesant de remarcat că d-sa, timp de şase luni, a fost dictatorul — nu numai al Capitalei, dar şi al unei mari părţi din ţară. Şi iată cum protestul împotriva oricărei dictaturi, apare cu atât mai îndreptăţit: oricând se poate ivi un comandant care să-şi exagereze foarte mult drepturile şi puterile. M. Sevastos CARNETUL NOSTRU „Arianii“ lui Gobineau De când Germania hitlerista ex-este împotriva acelei „anexiuni dude’ pe evreii germani dela orice drept natural pe care-l poate cere un om dela statele ce se pretind civilizate şi această excludere face pe temeiul împărţirii omenirii în două rase: „ariane“ şi „neariane", numele lui Gobineau a început a fi des citat. Gobineau a fost diplomatul francez care acum 50 de ani a dat — fără să vrea — aşa numiţilor „rasişti“, prin cartea sa „Essai sur l’inégalité des races humaines“ un fel de justificare a antisemitismului lor. El este inventatorul şi propagatorul noţiunii de... „arian”. De la el purcede aşa numita „dolichocefalomania“ nemţilor care socot rasa blondă dolichocefală ca o „rasă aleasă“ de dumnezeire, rasă superioară, de stăpâni, destinată a dicta, şi guverna rasa... „brachicefală“ a... sclavilor. Şi fiindcă noţiunea de „ariant e în primul rând o noţiune linguistică opusă noţiunii semite, nemţii n’au avut încotro, şi fără să vrea trebue să-şi încorporeze, din această pricină linguistică, şi pe hinduşii bruni, negri şi brachicefali! Notele noastre n’au însă scopul de a combate doctrina aaceasta pseudoştiinţifică, adoptată de d. Adolf Hitler, care în lucrarea sa „Mein Kampf“ trece şi pe francezi între... „negroizi" —rasă inferioară. Vreau numai să relev că astăzi, în publicistica franceză, se ridică prolui Gobineau de către germani la politica lor rasistă. E interesant în această privinţă protestul scriitorului francez Maurice Muret, care în articolul său din „Journal des Debats“, intitulat: „Vannexion de Gobineau", scrie între altele: „Pedanţii germani au uitat un singur lucru: că autorul lui „Essai sur l’inégalité des races humaines“ nu confundă de loc pe „arian”, cum zice el, sau pe „german“ cu... neamțul de azi. El stabileşte de altfel acest principiu, că ,,familia Ariană" nu mai există, iar neamţul D’allemand îi pare atât de puțin arian încât el nu ezită a scrie aceste cuvinte categorice: ..Les Allemands ne sont pas d’essence germanique“ (Nemţii nu sunt de esenţă germanică) sau „Nemţii care sunt atât de corciţi“ (tant de fois métissés)... Ultimul număr din „Revue de Paris“ publică un studiu al lui Robert Dreyfus, care scoate şi mai bine în relief falsul comis de nazzi, când îl „anexează“ pe Gobineau la doctrina lor. De altfel, chiar fiica lui Gobineau — ne-o spune Maurice Muret — care a cunoscut, desigur, mai bine ca alţii gândirea părintelui său, a protestat, în timpul războiului, în „Le Temps“ împotriva acestei trageri de... spuză gobiniană pe turta rasistă pangermană. Doctorul Ygrec Cronica literară de ŞERBAN CIOCULESCU Tudor Arghezi: Tablete din ţara de Kutyi) Cu o uşoară cochetărie galică In intercalarea prepoziţiei „de”, ţara Kuty, explorată de d. Tudor Arghezi, seamănă straşnic cu aceea în care „vivimus, sumus et movemur”, iar tabletele cu săpătura aşa de personală a unghiei meşterului, deşi sunt acelea publicate în „Adevărul literar”, ne recitim cu surprindere nouă, ca şi cum ar fi inedite. Două sunt pricinile acestui permanent inedit: întîi prospeţimea neîncetată a cuvântului, al doilea neprevăzutul indiscon-1) Edit. Naţionala Ciornei Bucureşti, 1933, ţinu al viziunii. Amândouă depăşesc cu mult cadrele înguste ale unui foileton, constituind fiecare câte o problemă structurală, din cele mai interesante şi delicate: expresia şi optica marelui prozator. Dspre secretul celei dintâi, autorul a mai divulgat la rare intervale câte ceva. Iată de pildă, din „Adevărul literar” de la 25 iunie a. c. (Tablete, Epistolă de flăcău), unele fixări de preferinţe personale, introductive în cabinetul secret al elaborării verbului arghezian. Despre proprietatea verbală: „Nu-mi place scrisul spălăcit în idei şi diluat în ceea ce priveşte vocabularul”. Despre economia verbală: „Nu-mi place lucrul scris în douăzeci de pagini, care poate fi strâns în patru cuvinte, îmi displace limbuţia şi trăncăneala". Despre cursivitate: „Vreau cuvântul dur, ca să mi se împiedce pana de el şi socotesc succes dacă nu mă lasă cuvântul să trec şi-mi rupe în asprimile lui peniţe.”. Şi mai departe, despre artist: „Nu mă împacă decât scriitorul artist, răzvrătit împotriva monotoniei şi însetat perpetuu de lucrul nerostit şi nou”. Aci ne aflăm la un punct crucial, la o răscruce, de unde se bifurcă două elemente autonome: cuvântul nou — invenţia verbală şi intuiţia nouă — invenţia propriu zisă. Nu mai e vorba aşa dar de cuvântul nerostit şi nou, ci de „lucrul nerostit şi nou”. Există oare? Sau s’a secat de mult isvorul noutăţii? Aceasta era păS A. Centrala: 3-2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administrația: 3-2473. CHESTIA ZILEI PROGRAM D. GOGA. — Eu am să-ți vorbesc simplu, ca un om din popor: înţeleg să fac o politică de sânge. CETĂȚEANUL. — Atunci eu am să-ți vorbesc pă radical, ca un cărturar: programul d-tale e foarte... anemic! Doleanţe îndreptăţite ----- - ! Am citit cu atenţie dările de seamă despre întrunirile ţinute în Capitală Duminică de comercianţii de diferite branşe şi categorii. Pe măsura ce citeam, îmi însemnam doleanţele lor cu caracter precis şi în acelaş timp justificat. Plângeri cu caracter general — criză, dispariţia creditului, lipsă de lucru şi alte necazuri de tot falific — se aud din gura tuturor cetăţenilor, aşa că nu sunt proprii şi speciale unei anumite clase de oameni. Insă, în afară de aceste cauze a căror repercusiune se exercită în mod dureros de simţitor asupra întregii populaţii a ţării, comercianţii, la cari, sub raportul acesta, pot fi alăturaţi industriaşii şi meseriaşii sau motive speciale de a se plânge şi de a reclama măsuri de îndreptare. Iată, o plângere ce se ridică la fiecare întrunire şi pe care o auzi din gura oricărui comerciant priveşte modul, nu numai defectuos, ci arbitrar şi abuziv cum se aplică regimul contingentărilor. Excepţie făcând de cei personal interesaţi în cauză, toată lumea este de acord în a vedea în modul de aplicare a regimului contingentărilor un prilej de favoruri şi o sursă de câştiguri ilicite pentru intermediari. Iar condiţiunile în care d. dr. Gafencu, subsecretar de stat al ministerului de industrie şi comerţ, a orânduit în zilele din urmă o anchetă şi mai ales obiectivul atât de redus al acestei anchete, sunt interpretate ca o şovăială, ca o teamă din partea guvernului de a face lumină, de a pune ordine şi de a întrona în această materie cinstea şi legalitatea. O altă plângere de asemenea îndreptăţită a clasei comerciale şi industriale este că, pe când puterea de cumpărare a consumatorului s’a redus şi continuă a se reduce în proporţii alarmante, impozitele şi tot felul de taxe sunt menţinute la un nivel cu totul disproporţionat, adică strivitor pentru cei ce sunt obligaţi să le plătească. Ceva mai mult. Pe măsură ce se agravează criza şi, din cauza regimului de contingentare, se reduc posibilităţile pentru procurarea de mărfuri şi articole din străinătate, guvernul, în loc să vină cu măsuri de uşurare, face tocmai dinpotriva. Creiază noui dări şi vine cu noui restricţiuni. La fel procedează şi primăria municipiului Bucureşti, care, după asigurările date de comercianţi,, deşi a promis formal în repetate rânduri, să reducă taxa asupra valoarei locative ce se percepe pentru imobilele ocupate de comercianţi şi industriaşi, uită mereu să-şi ţie promisiunea, dar nu uită niciodată să-i execute pe comercanţi şi pe industriaşi, reclamândule taxe exagerate. O altă plângere asupra temeiniciei căreia nu credem să existe două păreri deosebite, este aceea împotriva abuzurilor săvârşite atunci când organe oficiale aplică, chipurile, legile şi regulamente. De astfel de abuzuri au de suferit îndeosebi comercianţii de coloniale, băuturi şi alimente, cărora li se închee aşa de des procese-verbale de contravenţii. E lesne de înţeles cum pot scăpa de urmările acestor acte. Aceste sunt unele din cele mai importante doleanţe îndreptăţite ale clasei comercianţilor şi industriaşilor. I. N. Batzarîa N A Z B /T T I I MONGOLIA S’a constituit noul guvern al Mongoliei... Se pare că și în Mongolia guvernele se schimbă mai des și mai ușor decât în România. Kfx rerea, bunioară, a clasicilor francezi, exprimată de un La Bruyère în termeni categorici: „Tout est dit, et l’on vient trop tard depuis plus de sept miile ans qu’il y a des hommes, et qui pensent. (Totul este spus şi venim prea târziu după mai bine de şapte mii de ani de când există oamenii şi gândesc)”. Moralistul francez continuă astfel: „In ceea ce priveşte moravurile, partea mai frumoasă şi mai bună e ridicată; noi nu facem decât să culegem după cei antici şi după meşterii („Ies habiles”) moderni”. * (Citiți continuarea în pag. II-a) D. TUDOR ARGHEZI