Adevěrul, iulie 1934 (Anul 48, nr. 15479-15507)
1934-07-01 / nr. 15479
ABONAMENTE vBt~ j 380°ÍSüe Hun“ I * 3 LEI BIROURILE: Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar) Mo. S—7—9 telefoane: I 200 Iei pe 3 luni | Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Politica revizionistă nu este numai nedreaptă şi contrară voinţei popoarelor. Ea este plină de primejdii şi conţine germenii războiului. Opunându-mă politicei de revizuire în memorabila şedinţă a parlamentului român, cu fermitate, dar fără a pronunţa un cuvânt ofensiv, am exprimat programul tradiţional al Franţei. D. LOUIS BARTHOU (după vizita de la Bucureşti) Un proect primejdios Deplinele puteri la noi şi în Franţa Proectul de lege asupra deplinelor puteri, al cărui text se găseşte în corpul ziarului, constitue un eveniment foarte important şi grav. Guvernul îşi asigură printr’însul drepturi extraordinare, după noi excesive, atât în domeniul bugetar cât şi în cel economic. El va putea, pe calea decretelor, să dea o aşezare 110uă întregii alcătuiri administrative, să schimbe bugetele, să facă reduceri la personal şi la materiale. In vederea asigurării unei balanţe de plăţi active va mai putea să modifice statutul vamal şi să urce sau să scază taxele în vigoare. De asemenea va putea să ia măsuri pentru valorificarea produselor agricole. După cum se vede, deplinele puteri se întind asupra unui domeniu imens. O bună parte a vieţii acestei tari intră sub regimul lor. Guvernul s’a servit de modelul Doumergue pentru prefacerile de ordin bugetar şi de modelul Roosevelt pentru schimbările de ordin vamal. Dar împrejurările din Franţa şi Statele Unite, sunt cu totul altele decât cele de la noi. In ce priveşte Franţa cu deosebire, legea de depline puteri de acolo, nu merge atât de departe ca proectul românesc. Venit la guvern după răscoala de la 6 Februarie, d. Doumergue a socotit că mijlocul cel mai simplu de a realiza echilibrul bugetar prin economii şi suprimări de funcţiuni este cel al decretelor-legi. Dar dacă a recurs la acest mijloc este numai fiindcă discuţiile bugetare din Cameră se eternizau fără a se ajunge la un rezultat, fiindcă partidele nu se puteau înţelege asupra lor şi fiindcă neînţelegerile dintre ele dusese la o mulţime de crize ministeriale. Patru guverne în şir căzuseră pe tema bugetului şi d. Doumergue era forţat să meargă repede. Deficitul trebuia acoperit cu orice preţ. ■ Există vreo asemănare între situaţia care, în Franţa, A IMPUS sistemul decretelor-legi şi cea de la noi? La noi guvernele cu majorităţile sigure de cari dispun, pot face să se voteze orice cred că este util— şi aceasta in timpul cel mai scurt. In Franţa discuţiile bugetare au durat totdeauna luni, uneori semestre întregi. In Anglia la fel. La noi, bugetele se votează în câteva zile. Cât se consacră celui pe 1934-35, în dezbatere acum? Aceasta ne face că spunem că nu vedem nevoia proectului de puteri depline. Dacă guvernul crede că, prin mijlocirea decretelor-legi, va putea mai uşor să reducă numărul funcţionarilor, se înşeală. Cei lezaţi se vor mişca în orice caz, fie că reducerea va fi hotărîtă de parlament fie de guvern singur în virtutea deplinelor puteri. Problema reducerii personalului este foarte grea. In Franţa, d. Doumergue n’a putut până acum să făcă lucru mare în această direcţie. După convingerea noastră, proectul deplinelor puteri constituie un precedent primejdios. Azi se supune puterii decretelor-legi o zonă considerabilă a alcătuirii de stat şi a stării lor economice. Mâine, un alt guvern, întemeiat pe acest exemplu, va inventa pretexte pentru a supune întreaga viaţă a ţării, acestor metode. Se intră pe un drum nou pe care nu putem să nu-l considerăm ca fiind foarte periculos. Şi ceea ce nu înţelegem este că precedentul îl creiază tocmai guvernul actual care nu încetează să declare — şi nu avem nici un cuvânt să ne îndoim de sinceritatea lui — că este încredinţat de absoluta necesitate a menţinerii regimului parlamentar şi constituţional. In condiţiile de azi proectul deplinelor puteri, însă însemnează indiferent de intenţiile autorilor, o ştirbire adusă regimului parlamentar. Guvernul Tătărescu procură arme de cari alţii vor fi tentaţi să uzeze în scopuri ce se cunosc. Când se apără o poziţie atât de atacată cum este azi parlamentarismul, nu se vine cu proecte ca acestea. Ad. Glose politice.. . G. DUCA Se împlinesc astăzi şase luni de când Ion G. Duca, prim ministru, a fost asasinat în gara Sinaia. Prietenii se vor aduna la mănăstirea Urşani din Vâlcea şi la biserica Visarion din Capitală pentru această tristă comemorare. Dar dincolo de pietatea şi evlavia prietenilor, stă sentimentul general, public, care, şi astăzi încă, rememorează cu groază ignobilul atentat. Acest simţământ general constituie chezăşia sigură a zilelor bune ce vor veni. încetul cu încetul se face lumină. Suferinţele vremurilor încep să desvălue adevărul etern, nu politica de ură şi de violenţă poate să aducă izbăvirea. Tot mai larg se face cercul celor cari, condamnând politica revolverului şi a pumnalului, aşteaptă îndreptarea dela normalizarea vremurilor şi dela gospodăria harnică şi cinstită. Iar în clipa când acest simţimânt generalizat va triumfa definitiv, se va putea judeca Şi mai clar ce grozavă nedreptate s’a comis faţă de unul din cei mai străluciţi fii ai ţării. Atunci şi numai atunci se va putea înălţa monumentul aceluia care, curat la gând şi suflet, s’a sacrificat pentru dragostea lui de ordine şi de viaţă legală. Până atunci, prietenii şi cei uniţi cu ei într’un crez comun, resimt cu aceiaşi putere, ca şi în noaptea tragică dela 29 Decembrie 1933, crima comisă împotriva unui ales dintre aleşii neamului. ELECTORALIZAREA MUNCITORILOR? Fostul subsecretar la industrie a luat cuvântul la proectul de lege pentru protecţia muncii naţionale. Spirit luminat, sobru în expunere, dotat cu un talent totdeauna pe linia bunului simţ. d. Gafencu a vorbit la discuţia generală şi a insistat în special asupra art. 4 din proect, într’o formă care a impresionat banca ministerială, majoritatea şi minoritatea. D. Gafencu s’a ridicat cu tărie împotriva dispoziţiilor din sus zisul articol din proect, care înseamnă sfârşitul oricărei libertăţi de iniţiativă în viaţa industrială. A recurge la formula generală „a industriilor cari au raport cu apărarea naţională”, fără a se specifica despre care anume industrie este vorba, înseamnă suspendarea pur şi simplu a libertăţii industriei. Pentru că, în fapt, nu există industrie care să nu poată fî considerată a avea legături cu apărarea naţională. Ori, a da dreptul unei comisiuni interministeriale, de a decide în fiecare an. De personalul acestor industrii, fără drept de recurs în justiţie şi fără motivare, este o măsură care nu e cuprinsă în nici o lege din lume. Cu atât mai periculoasă este o astfel de dispoziţie, cu cât se cunoaşte influenţa electoratului în viaţa guvernelor. Nu cumva voim să transplantăm în lumea personalului industriilor problema clientela electorale? D. Gafencu s-a ridicat cu tărie împotriva unei astfel de legiferări şi vorbele d-sale au fost ascultate, modificându-se, în parte, articolul 4. Sever Grâul şi pânea Faţă de informaţiile şi zvonurile relative la starea recoltei, brutarii fără să aştepte secerişul au şi făcut demersuri pentru urcarea preţului pâinii. Dar preţul grâului şi al pâinii depinde nu numai de calitatea şi de cantitatea recoltei actuale, ci şi de rezervele din anul trecut. D. Vasile Sassu, ministrul agriculturii, a declarat presei că — deşi producţia de grâu va fi aproape pe jumătate ca în anii din urmă — hrana populaţiei este asigurată mulţumită stocului de rezervă care se adaugă la recolta actuală. După datele şi calculele ministerului de agricultură, d. Sassu dă asigurări că atât consumul intern, cât şi însămânţările sunt asigurate. In orice caz, pentru a se înlătura specula, guvernul a luat măsuri pentru cumpărarea unei cantităţi mari de grâu la un preţ acceptabil. Iar cât priveşte preţul pâinii, el nu va fi lăsat la discreţia celor interesaţi. Preţul va fi fixat de o comisie mixtă. Vremea este prea timpurie, pentru a se face pronosticuri sigure asupra recoltei. Avem simple aprecieri — uneori foarte subiective. De altfel situaţia de astăzi nu se poate compara cu situaţia de dinainte de războiu. Atunci ţara noastră mică, cu o climă aproape uniformă, îşi ştia soarta agricolă încă din Mai... lună care hotăra destinul porumbului. Acum avem o ţară mare, supusa la diferite influenţe climaterice. Intr’o parte , va fi o recoltă inexistentă, aiuri slabă, iar în unele locuri excelentă. Chiar ştirile de până acum vorbesc de-o recoltă proastă în Nordul Basarabiei şi de-o recoltă strălucită în Banat. Până după seceriş, nu se va putea preciza nimic. Deaceia brutarii ar putea aştepta câteva săpătmâni — sau chiar luni. Pînă atunci e îmbucurător faptul că ministerul agriculturii ia din timp măsurile necesare pentru evitarea speculei și pentru asigurarea 28 IUNIE 1914 O dată care va rămâne scrisă cu roşu în istoria omenirii. S-au împlinit ori 20 de ani de când fostul arhiduce moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, a fost asasinat la Sarajevo. Iar acest asasinat a servit Austro-Ungariei şi Germaniei, pretextul pentru declanşarea războiului mondial din ale cărei consecinţe lumea se reculege atât de greu. Deşi până la declararea efectivă a războiului a mai trecut aproape o lună jumătate de zile, data fatală rămâne totuşi 28 iunie 1914. Arhiducele moştenitor Franz Ferdinand era considerat in fosta monarhie austro-ungară ca simbolul unei noui politici interne şi externe, care să salveze împărăţia zdruncinată şi să-i redea soliditatea şi strălucirea de altădată. Principiul călăuzitor al acestei politici „activiste”—In opoziţie cu politica liniştită şi tradiţională a lui Franz Iosif — era înoirea Austro-Ungariei printr’un războiu victorios şi convingerea că zbuciumul şi grijile interne ale împărăţiei nu puteau fi înlăturate decât prinntr’o lovitură de spadă. Pentru realizarea acestei noui orientări politice arhiducele Franz Ferdinand îşi crease un fel de aparat de guvernare propriu şi clandestin, care se suprapunea organelor constituţionale şi de multe ori chiar şi voinţei şovăitoare a octogenarului Franz Iosef. Sufletul acestei Curţi, despre care se vorbea în mod deschis în parlamentul din Viena, a fost baronul Conrad, şeful marelui stat major al armatei austro ungare. încă în Decembrie 1912 baronul Conrad a pus în discuţie printr’un memoriu al său chestiunea războiului împotriva Serbiei. Baronul Conrad spunea: „dacă monarhia vrea să soluţioneze problemele vitale care o preocupă, atunci este absolut oportun să se înceapă imediat războiul împotriva Serbiei”. Imediat după prezentarea acestui memoriu începe propaganda neîntreruptă şi stăruitoare a Curţii arhiducelui Franz Ferdinand în favoarea războiului contra Serbiei. In aşa măsura , fac chiar şi pregătiri de ordin militar, cu deplasarea de trupe şi cu complectarea depozitelor militare de la periferie şi terminarea construirii de şosele şi linii ferate strategice. Toată propaganda aceasta şi toate pregătirile erau bine înţeles cunoscute la Belgrad. Şi erau foarte bine cunoscute în Bosnia şi Herzegovina, provincii locuite de sârbi mohamedani, cu o viguroasă conştiinţă naţională. Franz Ferdinand era considerat ca simbolul primejdiei ce se pregătea împotriva slavilor de sud şi prin urmare dispariţia persoanei sale îngăduia speranţa printr’o abandonare a acestei politici. # In această atmosferă încărcată şi violentă Franz Ferdinand se hotărăște la o vizită în Bosnia. In ziua de 25 iunie soseşte la băile Ilidge de lângă Sarajevo, iar în ziua de 28 îşi face vizita oficială în capitala Bosniei. Era o zi însorită de Duminică şi populaţia curioasă se îngrămădea pe cheiul care desparte oraşul în două, spre a-i vedea pe arhiduce şi pe soţia sa. Câteva minute după ora 10 automobilul arhiducelui a sosit în faţa primăriei. In acel moment a explodat o bombă, care a sfărâmat automobilul ce venea în urma arhiducelui, rănind mortal pe adjutantul comandantului corpului de armată Potiorek şi pe unul din însoţitorii arhiducelui, pe contele Boss-Waldeck. Nici arhiducele, nici arhiducesa n’au fost atinşi. Iar Franz Ferdinand se adresă primarului pe un ton de reproş, destul de tare: „La voi suntem primiţi cu bombe?” Se renunţă la discursurile ce trebuiau rostite confonn programului şi Franz Ferdinand îşi exprim^dorinţ^s^^viziteze pe pe chei, in momentul când auto, mobilul arhiducelui cotea încet , în fosta stradă Franz Iosif având pe scara din stânga în picioare pe aghiotantul contele Harrah, s-au tras din dreapta două focuri de revolver. Arhiducesa a murit instantaneu, căutând prin ultimul gest conștient să-l acopere pe arhiduce. In primul moment se credea că arhiducele ar fi rămas neatins. Automobilul se întoarce în goană la conacul, unde îşi avea reşedinţa comandantul corpului de armată. Pe arhiducele Franz Ferdinand îl podideşte sângele pe nas şi pe gură. La ora 11 înainte de amiază îşi pierde cunoştinţa şi după 10 minute a încetat din viaţă. Atentatorii au fost tinerii sârbi din Bosnia Nedeliko Cabrinovic şi Gavrilo Princip, în complicitate cu doi sârbi mahomedani. Astăzi pe casa în faţa căreia a fost săvârşit atentatul, o placă S-au împlinit 45 de ani de la moartea aceluia care a fost marele, genialul Eminescu. Faptul acesta este una din ocazii, care mă îndeamnă să scriu ceva despre muzeul care îi poartă numele. Nu cred că vor fi mulţi cititori, cari să poate spune că ei au vizitat muzeul Eminescu. De altfel, chiar dacă şi-ar fi îndeplinit această datorie pioasă, nu ar fi văzut acolo ceva care să-i justifice pe deplin numele. Totuşi, acest muzeu există. Şi există instalat în clădirea cea mai potrivită din singura clădire potrivită cu menirea sa. Se găseşte anume în satul Ipoteşti de lângă Botoşani, în acel sat unde a trăit familia poetului şi unde creatorul „Luceafărului“ a văzut lumina zilei. Casa părinţilor lui Eminescu, aceiaşi casă in care s-a născut şi poetul, a fost transformată în muzeu. Meritul pentru Înfăptuirea acestui gând aşa de fericit revine d-lui Petre Irimescu, actualmente deputat ,şi fost prefect de Botoşani în anii din urmă. Aceste îndeletniciri mai degrabă cu caracter politic şi obligaţiile ce decurg din ele nu l-au îndepărtat pe d. P. Irimescu de la preocupări şi realizări de un ordin mai înalt, mai frumos şi mai permanent. Graţie sacrificiilor ce şi-a impus, trudei şi strădaniilor stăruitoare, d. Irimescu, un om de suflet şi de cultură, a izbutit să ducă la bun sfârşit două lucrări a căror deosebită însemnătate nu are nevoe să fie subliniată. Anume, în satul Ipoteşti a refăcut radical biserica, pe care poetul Eminescu o cerceta in anii copilăriei sale, şi a restaurat tot atât de radical casa părintească a poetului. Această casă a fost restaurată şi amenajată în aşa fel, încât să poată răspunde în cele mai bune condiţiuni menirei de muzeu. Este spaţioasă, are încăperi destule, aşa că, în afară de destinaţia ei principală — aceea de muzeu — în ea este loc îndeajuns pentru instalarea unei biblioteci, ca şi pentru amenajarea unei săli de lectură. Dar , iată că la mijloc este un mare „dar“. Clădirea există, prezentânduse foarte bine din orice punct de vede marmoră aminteşte fapta celor doi sârbi, iar rămăşiţele pământeşti ale celor doi complici mohamedani se odihnesc într’un mormânt somptuos din centrul oraşului, având la căpătâi turbane de marmoră, aşa cum au numai oamenii mari în istoria mohamedanilor bosniaci. Iar Sarajevo este unul dintre oraşele înfloritoare şi mari chiar în inima Iugoslaviei. Iată ce a însemnat deci ziua de 28 iunie 1914 în istoria Europei! Liviu P. Nasta NĂZBÂTII PRESTIGIU... „Viitorul“ apără prestigiul budgetului. Fiindcă în halul în care e, bugetul cu atât a rămas, cu prestigiu! Kixdere, poartă deasemenea numele de „Muzeul Eminescu1*..., dar muzeul nu există încă. Nu există în sensul ca el să cuprindă tot ce se leagă de viaţa poetului, tot ce poate contribui la o mai bună şi mai precisă cunoaştere a acestei vieţi şi la păstrarea mereu vie şi actuală a memoriei poetului. Aşa fiind, încheiem rândurile de faţă cu un apel. E un apel adresat tuturor admiratorilor nemuritorului nostru poet, să contribue fiecare la prefacerea în realitate a Muzeului Eminescu de la Ipoteşti. Nu e vorba despre o contribuţie în bani. Vremile sunt prea grele, pentru a face apel la punga , mai ales la punga aşa de goală a intelectualilor. Contribuţia poate fi dată însă în natură. . . . Se pot trimite, fie pe adresa d-lui deputat P. Irimescu, fie pe adresa prefecturii judeţului Botoşani, orice carte, orice obiect, care reaminteşte ceva din viaţa marelui poet. Sunt, de asemenea, binevenite cărţi, care să înzestreze şi să îmbogăţească biblioteca de la Muzeul Eminescu din Ipoteşti. Cu contribuţia cât de modestă a câtor mai mulţi admiratori ai lui Eminescu se va reuşi ca „Muzeul“ său să devie în adevăr o realitate. N. Balustra RBETUL NOSTRU Muzeul Eminescu FRANTZ FERDINAND EMINESCU mote A căzut trăsnetul asupra Capitalei. Şi — după cum era de aşteptat — au fost loviţi câţiva oameni nevoiaşi. S’AR fi traficat cu un subiect de examen. ...De când nu mai sânt autorizaţii de export, perimetre petrolifere, etc. * CONSILIUL legislativ a declarat constituţională legea „deplinelor puteri”. Am găsit astfel mijlocul de a normaliza anormalul. SE legiferează împrumuturile judeţelor , prin garantarea cu întreaga lor avere. Mai este? Se va vota o lege pentru a se acorda şi funcţionarilor municipali aceleaşi drepturi ca şi funcţionarilor de la Stat. ...Adică dreptul de a li se reduce leafa şi a fi daţi afară. * D. MANIU şi-a amânat plecarea spre Bădăcin aşteptând pe d. Mihalache să sosească de la Topoloveni. Dacă d. dr. Lupu nu va fi în timpul acesta la Arsura — o importantă întrunire politică va avea loc. AMINTIRI de ALEXANDRU GREDENARU Cafeneaua literară, şoarecii dresaţi şi pisica de Angora Dacă o sigură dată ai pornit pe drumul crimei, evanghelizează marele Shakespeare, este absolut imposibil ca să te mai poţi întoarce îndărăt. Aşa a fost şi cu drumul meu către cafenea. Am avut însă o deosebită simpatie pentru cafenelele cam de la orele opt , seara până la miezul nopţii aveau şi concert. Aşa la Naţionala unde dirija Rubinstein, apoi la Bulevard unde în 1887-1888 orchestra a fost condusă de profesorul Fetters şi în 1889 şi 1890 de Strauss, cu solişti din orchestra de la Ateneul Român care avea ca şef pe Eduard Wachman, directorul Conservatorului de muzică. Eu am avut şi în visuri mici audiţii muzicale şi uneori şi câte un act din operele Aida şi Carmen. Lucrul acesta este de om. Dar am fost indispus, chiar în vis, când peste templul egiptean sau peste taverna actului al doilea din opera Carmen a căzut decorul interior al Cafenelei Fialkowski. Nu am fost niciodată bine într’un local public fără muzică, aşa precum era cafeneaua Operei din Piaţa Teatului Naţional. Muzica pe lângă că mai complectează o lipsă regretabilă în sufletul nostru, desfiinţează sau acoperă conversaţiile banale şi timbrul vocilor stridente din apropiere. Există în aer o fatalitate care te îmbrânceşte spre uşa pe care nu vrei să intri şi acolo unde nu ai să cauţi nimic. Aş mai fi putut să trăesc chiar într’o mănăstire înconjurată de munţi şi de prăpăstii sau stropi4-X A3 ~ TTol HY-inî nCDO n practica unor obligaţiuni înscrise în canoanele Bisericei. Pentru foarte puţini cafeneaua a fost un favorabil aeroport, pe cei mai mulţi lâncezeala i-a încleştat la începutul desvoltării unui talent artistic sau literar. Cafeneaua ca o gară cu două linii ferate, pe unii i-a îmbarcat în direcţia culmilor olimpiene, iar pe alţii către azilul stagnaţiunii. Pe acolo Duiliu Zamfirescu şi George Coşbuc au trecut victorioşi spre consacrarea oficială, iar Traian Demetrescu, Iuliu Săvescu şi Ştefan Petică fără nici un intinerar practic, câteşi trei, la începutul tinereţii au pornit foarte repede către peronul unui spital şi către parcul unui cimitir. In anul 1887 în ziua de Sân- Pietru m’am întâlnit la cafenea cu Nae Costache Câmpineanu. Cum l’am văzut îi spusei că plec la Karlsbad. — Când? — Mâine. — Perfect, de minune şi eu plec tot acolo şi tot mâine. 7 de dimineaţă, să ştii că la 8 şi 15 minute trenul ese din gară. — Imposibil. — Nu spuseşi că pleci mâine? — Da, mâine, afirmai eu din nou, însă cu trenul de 5 şi 10 minute, după amiază. — Atunci ne întâlnim la Viena sau la Karlsbad. Nae Costache, era un om cu o educaţie princiară, nu se preocupa niciodată de cauzele determinante ale unei acţiuni particulare. Dar eu, nu vă puteţi închipui ce grandioasă satisfacţie îmi pătrunde sufletul de câte ori plec într’o călătorie de două nopţi şi o zi. In ziua de 3 iulie 1887 stil vechi, la orele 11 şi 30 de minute antimerediane am intrat în Karlsbad. Afară de colonada de la Mühlbrun care are aspectul unui templu grec din epoca arhontelui Pericles şi vre o trei patru hoteluri cu faţadele în stiluri franceze edificate pe Westend — aleea care duce la o pădure netransformată încă în parc, încolo, orașul lui Carol al IV de Boe(Citîți continuarea în pagina II-a) CHESTIA ZILEI ÎNTREBAREA cea mare — Cu d. Dinu Brătianu m’am înţeles! voi înţelege însă, cu fratele Vaida? Când mă PROBLEME DIDACTICE BILANŢUL PEDAGOGIC AL EXAMENELOR de Prof. ALEX. I. BOGDAN Suntem încă în plină perioadă de convulsiuni, de spasme şcolare, examenele. Dacă examenul ar fi conceput în totalitatea vieţii şcolare, ca una din multele măsuri ce supravieţuesc doar prin inerţia sau tradiţia învăţământului, soarta lui ar depinde de ritmul mai lent sau mai vivace al primenirii cu idei pedagogice nouă. Cum insă se adaugă şi motive sociale, de la examene severe, sperându-se un remediul contra creşterii îngrijorătoare a numărului celor neocupaţi dintre „intelectuali“ -----se înţelege că discuţia e purtată deodată pe mai multe planuri. Aşa se explică că în loc de un trup al trecutului, împodobit cu câteva zorzoane ministeriale, ca să apară mai tânăr, mulţi văd în examene singurul mijloc ce mai poate salva şcoala şi societatea, ce-o pregătim prin şcoală. Cei maturi au o scuză psihologică ca să salute cu bucurie restauraţia examenelor. Poate nici că n’au observat contradicţia cu o şcoală liberă în care învăţăm pe copii să se desvolte ca oameni întregi în primul rând. Revenirea la elevul totalşcolar, visând numai note şi examene, dă cel puţin iluzia siguranţei: tot ce-a străbătut un om în viaţa sa e mai sigur, decât rezultatele aşteptate ale unei experimentări nouă, de vreme ce el trăeşte şi nu s’a prăpădit cu cele ce-a făcut. Dacă ne străduim să preţuim evoluţia şcolii, aşa cum trebuie, şi nu credem în miracolul unei măsuri izolate, ci in realizarea unor complexe de factori, examenul işi pierde prestigiul. Căci în definitiv care este rostul unui examen? Actuala organizare a examenelor se bazează pe o supoziţie, ce se pretinde justificată de observaţiile ultimilor ani, anume că absolvenţii liceelor iposedă cunoştinţe din ce în ce mai insuficiente. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, oamenii noştri, cari vin în atingere cu şcoala, se jenează astăzi să spună ca iau ca ideal pe elevuldicţionar, chiar când îl regretă. Adevărul este că nu ştim ce vrem de la elevii noştri. Marele noroc al generaţiilor tinere este că s-au format urmându-şi destinul lor propriu, profitând oarecum de haosul de concepţii al adulţilor, cu privire la creşterea lor. Dacă mâine, — ca să dau un exemplu, — o generaţie sportivă va avea siguranţa lumii exterioare, mai multă sănătate şi iubire de precis şi tehnic, realizările ei nu se vor datori prea mult liceelor cu parchet, în care elevii n’au voe să se mişte. Aşa se face ca şi in şcoală, afirmăm că ne interesează în deosebi formarea unui stil intelectual în elev, deprinderea de a folosi o metodă şi a lucra personal, ca şi calităţi de ordin moral cum ar fi răspunderea faţă de o muncă ce o ia asupră-şi. Când este insă vorba de trecut în practica, organizăm examenele ca să selecţioneze tot puterea de reţinere şi prea puţin desvoltarea mentală şi aptitudinile de a se forma singur. Nu vedem de ce cultivarea exclusivă a memoriei n’ar ajuta elevului să se achite onorabil faţă de actualele examene, când ele sunt alcătuite ca să constate o cantitate anumită de cunoştinţe. Nu importă dacă zici „vom examina cunoştinţele cele mai generale“, fiindcă e cu totul arbitrar să distingi între cunoştinţe de aceiaş natură, după gradul lor de generalitate. Cazurile ajută pe elev să priceapă legea şi o lege, care nu se poate exemplifica, este ceva cu totul mort, mai ales pentru mintea copilului care are constant nevoia de pricepere prin concret. Lipsa de material didactic şi laboratorii, suprapopularea claselor, mările diferenţe de nivel între elevii claselor, lipsa de coordonare între materii, scăderea disciplinei interioare şi multe alte cauze au împiedicat experimentarea completă a principiilor pedagogice moderne. Activitatea proprie a elevului, individualizarea învăţământului, cercetarea aptitudinilor elevilor, educaţia socială, ş. a. sunt teme de discuţie pro sau contra între profesorii şcoalelor noastre şi nicidecum realităţi.j1t Ca să ne referim numai la problema examenelor, trebue să constatăm că în ultimii ani a scoborât nivelul ştiinţific în liceu la capacitatea de înţelegere a unui număr cât mai mare de elevi, mulţi slab dotaţi. Efectele examenelor de admitere au fost paralizate în bună parte de clasele extrabugetare, cari au plasat !(Citiți continuarea în pagina II-a)