Adevěrul, iulie 1935 (Anul 49, nr. 15781-15806)
1935-07-01 / nr. 15781
ANUL 49 No.15.781IWP Lui 1 Iulie 1935 UiioniÂ'Prvntr An. V. BELLIMAJSI 1888—1897 * UZUAlum . CONST. MILLE 1897—1926 situației. ABONAMENTE [ 380 lei pe B luni 200 lei pe 3 luni 750 lei pe un an In străinătate dubla 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. MUU (Sărindar) no. 5—7—0 TELEFOANE: I Centrala: 3-84-30. I Provincia: 3-84-31. I Străinătatea: 3-84-33. D. Tătărescu a urmărit clarificarea iar situația — în urmă lămuririlor date — s’a încurcat și mai mult... SITUAȚIA GUVERNULUI Informațiuni din sursă guvernamentală spun — și acesta pare să fie adevărul — că, deocamdată, nu poate fi vorba de o criză de guvern D. Tătărescu se simte tare. Până când? In politică, e greu să dai răspuns acestei întrebări. Unii spun până la toamnă. Alții — mai optimiști: până la primăvară. Și unii , alții au grije să adauge, afară di neprevăzut... Dacă guvernul rămâne, nu e mai puțin adevărat că el nu e însă tare — așa cum afirmă amicii d-lui Tătărescu. Adesea, — nu numai la noi dar și aiurea, — guverne slabe s’au menținut, in anume împrejurări, la putere. E cazul cabinetului Tătărescu. Nu e vorba de un cabinet slab prin el însuși, prin alcătuirea lui, prin persoanele care dețin portofoliile. In această privință, vom recunoaște cu obiectivitate că nu se pot ridica prea multe obiectiuni împotriva compoziției ministerului Tătărescu. E vorba însă, de o altă slăbiciune, mult mai gravă, o slăbiciune creiată de condițiile exterioare în care trăește actualul cabinet. Orice s’ar spune și oricât s’ar afirma că d. Dinu Brătianu este izolat, opoziția d-sale slăbește puterile de lucru ale guvernului. Manifestări de felul celor de la Râmnicu-Vâlcea nu sunt de natură să întărească situația d-lui Tătărescu. Iar interviewul împotriva modificării Constituției, deși înăbușit sub o avalanșă de desmințiri și de parc desmințiri, rămâne totuși o lovitură în plin, o lovitură care a clătinat poziția și echilibrul fixat cu multă abilitate de d. Tătărescu. D. Dinu Brătianu a spus în intervievel d-sale lucruri foarte grave, care au produs impresie în cercurile politice și în opinia publică. Impresia aceasta, orice s’ar spune, nu poate fi ștearsă cu desmințiri, cu contra dezmințiri sau cu acordur stabilite în miez de noapte și rupte a doua zi dimineața. De a ei, o primă concluzie: sistemul introdus de curând — ca șefii guvernului să fie altul decât șefii partidului — dă rezultate funeste Ceea ce s’a petrecut, din pricina acestui sistem, atunci când erau cârmă național-tărăniștii, se verifică perfect azi. Așadar nu e divină cutare sau cutare partid. Rău stă în sistemul, la care sunt supuse partidele. Dar guvernul mai are de întâmpinat o opoziție: aceia a partidulu național-țărănesc, care — după incindentul col. Marinescu — a fos obligat să declanșeze campania cunoscută. D. Tătărescu izbutise — de bine de rău — să stabilească un echilibri folositor guvernului d-sale, D. Dinu Brătianu nu mai lua atitudini menite să pericliteze situația guvernului iar partidul natkmal-țărănesc aștepta, în liniște, deschiderea succesiunei. Ce s’a întâmplat însă ? Modificarea Constituției, — chestiune absolut inactuală, născocită în anume culise gata totdeauna să turbure apele — l-a determinat pe Brătianu să ia atitudinea cunoscută, iar incidentul col. Marinescu a silit partidul național-țărănesc să ia poziție împotriva guvernului. Deci, echilibrul n’a fost rupt nici din vina d-lui Tătărescu, nici din vina d-lui Dinu Brătianu, nici din vina partidului național-țărănesc. Echilibrul n’a fost rupt nici din cauza unei probleme reale care să provoace cine știe ce divergentă de opinii. Echilibrul a fost rupt de o problemă inventată în culise și de un bizar incident personal. Sunt concluzii profund întristătoare, ear pentru o viață atât de... aproximativ constituțională, cum este viața noastră politică. Ad. Glose politice... EXPLICAȚIE D. Dinu Brătianu s’a recules. După 48 de ore de gândire și răspândire — în care interval s’a lucrat probabil cu anumite sugestii — șeful partidului liberal a crezut util să facă o restabilire de fapte. N’ar fi declarat nici un moment că atitudinea d-sale în chestia modificării Constituției constitue o atitudine personală. stă Nu cercetăm aci dacă aceadesmințire nu repune în discuție întreaga situație care a provocat vâlva de acum trei zile. Și nici nu voim să cercetăm dacă au dreptate aceia cari susțin că desmințirea nu schimbă intru nimic rostul lucrurilor, care rămâne cel fixat până acum, întrucât nu constitue decât o formă mai îndulcită a închiderii incidentului pentru d. Dinu Brătianu. Ceia ce ne interesează este ușurința cu care oamenii noștri politici desmint evidența, atunci când interesele lor cere acest lucru. Intr’adevăr, discuția de la d. Dinu Brătianu a decurs intre șeful partidului și consiliul de miniștri Relațiile au fost date pe baza discuțiilor urmate și au confirmate de toți miniștri. fost d. Dinu Brătianu desminte. Or. Atunci dacă este adevărat că șeful spune adevărul, cine a mințit? întreg consiliul de miniștri? Iată unde se ajunge cu metodele ușoare dela noi, de a se desminți orice nu-ți convine, chiar dacă adevărul nu este de partea ta. INUTILITATEA D. Ralea relevă în „Dreptatea” absoluta inutilitate a unei eventuale modificări a Constituției. In forme pregnante, directorul oficiosului național-țărănesc relevă și rezumă argumentele puternice, subliniate la timp, cari pledează și de noi contra unei încercări de revizuire. In special d. Ralea insistă asupra mizeriei care domnește in țară și care este extrem de neprielnică pentru o eventuală agitație constituțională. E ceea ce am spus și noi, în forme sumare, epocile de suferință economice nu sunt propice pentru realizarea unor mari reforme politice. Interesant este însă faptul că informațiuni din cele mai bune izvoare pretind că s’a exagerat cu mult intenția de a se face o modificare a pactului constituțional. Teoreticește, chestiunea a fost și este discutată. In fapt aducerea la îndeplinire este în funcție de un întreg complex de fapte și situații. Se mai poate spune că acest complex pledează contra și nu pentru revizuire. Așadar, in primul loc, o reformă inutilă. In al doilea loc, pare-se nici măcar sigură. Atunci? De ce să se provoace agitații cu atât mai dăunătoare cu cât starea economică a populației este real? Sever Statul, agricultura, agricultorii Sunt câteva zile de când a avu loc adunarea generală a Unirni sindicatelor agricole, care îndeplinește, fără mare zgomot, o misiune importantă și rodnică. S’a dat citire în această adunare unui raport, care, cum e firesc în țara noastră, unde politica și chestiunile personale legate de ea primează totul, a găsit prea puțină atențiune. Totuși el ar fi meritat o altă soartă, căci trata despre problemele fundmentale, s'ar putea spune: despre problema fundamentală a economiei noastre și deci a vieți noastre publice, despre agricultură Și trata despre ea cu o competință teoretică și practică impunătoare, după care ne-a fost ușor și cunoaștem urma spiritului călăuzitor al sindicatului, urma cugetări d-lui C. Garofiid. In d. Garofiid, țara noastră, viata noastră publică, economia noastră agricultura noastră, au o personalitate a cărei valoare morală, intelectuală și practică, este de prima ordine, încă dinainte de război, d-sa agricultorul practic, s’a ocupat de aspectele teoretice, politice și economice ale agriculturei. Când în 1910, Dobrogeanu-Gherea a publicat cartea sa „Neoiobăgia“ cercetând cu privirea orizontul literaturei agrare dela noi, nu a găsi decât un punct, ce i s’a părut vrednic să retie atențiunea. El a notat atunci: „Dintre cei cari s’au ocupat și ai scris asupra chestiei și probleme agrare, o mențiune specială merită sigur, d. C. Garofiid. D-sa, în triplicalitate de om inteligent, fost socialist și însuș mare proprietar și arendaș, e unul dintre foarte putinii car au văzut mai clar în problema noastră agrară.... ... In ultima d-sale lucrare „Problema agrară și dezlegarea ei“, d C. Garofiid... vede clar baza economică a problemei noastre agrare cât și deslegarea ei“. Nu numai că multă vreme, a trecut de atunci, dar și o vreme bogată in mari transformări. Dar d. jaroflid a rămas neturburat acelaș observator priceput si ager, în acelaș timp acelaș agricultor, pastonat de cultura pământului, de gospodăria lui, pe care o îngrijește cu dragoste de artist. Tocmai pozitiunea aceasta îi dă posibilitatea să considere cu obiectivitate și intensitate nouile aspece ale problemelor economice, cari, apoi mai mult ca oriunde continuă să fie dominate de cele ale agriculturei, încrederea camarazilor săi de breaslă, l-a pus în fruntea Sindiatelor agricole, ceiace-1 pune în siuatiune, de a avea posibilitatea unei considerări și mai largi ale acestor probleme. • < Dacă deci un om de competinta șiultura d-sale, crede că trebuie să protesteze în mod public contra aptului că agricultura, nu formează un obiect de serioasă preocupare a conducătorilor țarei, — apoi desigur că are motive binecuvânate pentru aceasta. Cât despre faptul că aparențele pledează împotriva acestui protest, 1. Garoflid îl explică prin aceia că ctiunile agricole ar fi mai mult retexte electorale, decât obiectul nei cercetări și acțiuni serioase. Dar protestul d-lui Garofiid ar tebui să atragă atențiunea tuturor, în primul rând, ai celor responabili. D. Garofiid are dreptul să fe ascultat, când vorbește, fiindcă orbește foarte rar. Deși a fost chiar și ministru, d-sa nu este, cei cr se chiamă la noi, un politician. Aceasta însemnează a spune că nu e un oportunist. Dar, în acelașimp, fiind un om care supune toddeauna teoria controlului practicei, nu este nici un utopist. Soluțiile ce propune sunt simple, atât de simple încât parcă nu ar fi soluții. Dar ele sunt rezultatul experienei de toate zilele și adaptate posbilităților. Ele pornesc de la un factor existent: acea proprietate mare și mijlocie, câră a mai rămas după reforma agrară și care, e chemată să joace acum rolul de educatoare și promovatoare a perfecționării culturii pe proprietățile mici. Interesant este că d. Garofiid consideră criza de care suferă și agricultura, întrucât are cauze internaționale, ca iremediabilă fără restabilirea libertății comerțului, pe plan internațional. Dar pe plan național criza poate fi ușurată. Și un întreg plan de acțiune, este rezultatul acestei convingeri:« Dar d-sa e foarte sceptic, întrucât privește capacitatea guvernului de a întreprinde serios și perseverent această acțiune. Și aceasta pentru că — acid. Garofiid folosește o formulare, care nouă nu ne pare în totul corespunzătoare faptelor — pentru că spune d-sa, „agricultura n’a fost niciodată la putere, nici înainte, nici după război, cu toate că suntem o țară agricolă“. Justeța acestei afirmațiuni ar putea fi admisă însă, numai dacă diarofil face o deosebire intre agricultură și agricultori. Căci agricultorii au fost de multe ori la putere înainte de războiu. Ca au dat prea putină atențiune agriculturii, era în ordinea normală a lucrurilor de pe vremea aceia, când treaba mergea de bine, de rău, fără ca guvernanții să fi trebuit să-și chinuiască prea mult creerii. Azi însă, lucrurile s’au schimbat. Și locul problemei agrare, a luat-o cea a agriculturei. Fără grija de aceasta s’ar putea chiar ca soluțiunea ce s’a dat problemei agrare, să fie pusă din nou în cauză. Căci nu ajunge ca țăranul să aibă pământ ci trebuie ca acest pământ să-l hrănească pe el omenește și să rodească întreaga economie națională. Așa fiind se poate înțelege amărăciunea cu care d. Garoflid a făcut constatarea că oficialitatea a strălucit prin absență, la adunarea Uniunei sindicatelor agricole. Sunt acte de politeță, cari sunt acte politice și a căror neglijare este cu atât mai regretabilă, când e vorba de o instituție care strânge pe agricultori, în scopul ca să se ajute singuri, în țara noastră unde toți așteaptă totul de la stat. Cât am înțeles însă, aceasta nu va tulbura pe d. Garofiid în acțiunea sa. Cu toată modestia care-i sade atât de bine și cu stăruința plugarului și a gânditorului, va duce înainte opera la care s-a înhămat și pentru care i se cuvine un omagiu public, din partea tuturor celor cari știu să prețuiască munca rațională, pusă cu, aceiaș vrednicie, în slujba obștească cu care stăruie a face din propria gospodărie, un model, o adevărată școală. B. Brănișteanu NĂZBÂTII NICI, — NICI ! D. Dinu Brătianu, — spun unele cercuri liberale, — nu urmărește căderea guvernului. Dar nici rămânerea lui la putere... Kix Rolul opiniei publice La conferința internațională a Muncii, care se ține acum la Geneva, — d. Valeriu Roman, subsecretar de stat, a expus punctul de vedere al României față de problemele asigurărilor muncitorești la ordi I0 a zilei in fața forurilor mondiale. Vorbind despre ratificarea unor convenții favorabile politicii de imigrare, — d-sa a spus: „Opinia publică — chiar fără a raționa — s’ar opune la o operă legislativă, pe care o consideră ca fiind de natură să încurajeze intrarea, în țările de imigrare, a lucrătorilor străini“. Iar drept încheiere reprezentantul nostru a declarat: „Or, contra opiniei publice, nici un guvern nu poate activa“. Și — adăugăm noi — nici n’ar trebui să încerce a activa. Credem că guvernul n’are un mod de a privi opinia publică în străinătate, și altul — în țară. In orice caz, ,dacă guvernul se vede silit să respecte opinia publică în cercurile internaționale, — unde opinia publică contează, — ne putem aștepta ca el, impresionat de starea de spirit din Occident, să-și mențină și la București atitudinea civilizată de la Geneve. Și dacă-i vorba de făcut un început — propunem respectarea opiniei publice în chestia modificării pactului fundamental. Prin alegerile parțiale și prin întruniri, ca și prin grandioase manifestații, partidele care au drept program respectul Constituției, au căpătat asentimentul hotărît al opiniei publice. Opinia publică nu vrea altă Constituție, o vrea pe aceasta — dar respectată întocmai, în spiritul și’n litera ei. _ Trimisul României peste hotare a făcut la Geneva o declarație de respect în fața opiniei publice. Rămâne ca guvernul să o pună în aplicare și în țară. M. Sevastos Se anunță de pe acum un mare eveniment muzical la Paris, eveniment care ne interesează și pe noi românii. in repertoriul viitoarei stagiuni al Operei din Paris figurează „Oedip”, cu muzică de Enescu și textul de Edmond Fleg, îmi închipui că Edmond Flex, nu este atât de cunoscut încât să fie de prisos a danci câteva note despre eg Flog este unul din marii poeți ai Franței moderne, dar face parte in acelaș timp din grupul de poeți evreifrancezi alipiți de mișcarea poeziei filosofico-sociale franceze. Din acest grup se impun: 1) Henri Franck (autorul volumului de poezii: La danse devant l’Arche) 2) André Spire autorul lui: Versets; Cité présente; Le Secret și „Quelque Juifs”. Opera capitală a lui Edmond Eleg este „Ecoute, Israel” („Ascultă Izraele”) în care schițează liric istoria poporului evreu de la Abraham până’n zilele noastre. In această operă poetică se admiră splendoarea verbală, forța extraordinară a imaginației, a viziunii mărețe în care dialoghează Moisi cu Eternul. Iată, de o pildă, patru versuri care exprimă măreția melancolică a Morții lui Moisi: „Le nombre de mes jours est une nuit trop breve Ne tue pas le dormeur au milieu de ses réves Et désire, Adonai que mon oeuvre s’achéve Afin que ton nőm vive, ct que vive ta Lói ! (Din poemul Moise) In poemele sale apar din când in când strofe care-s adevărate melodii prin ritmul lor, și poate și această formă minunată a poeziei lui Fleg l-a făcut pe Enescu să și-l aleagă drept colaborator la „Oedip”. Sau poate marele poet a compus și, întâi, poemul „Oedip” și apoi a crezut că numai geniul muzical al autorului „Rapsodiei române” va ști să dea expresie muzicală, adecvată, viziunii lui poetice și elanurilor lui lirice. In presa pariziană (și nici în presa română) n’a transpirat până acum, mi se pare, nimic asupra Împrejurărilor care au dus la colaborarea acestor doi maeștri. De aceea suntem reduși la ipoteze. Doctorul Ygrec Carnetul meu GEORGE ENESCU $1 EDMOND FLEG CHESTIA ZILEI LOCURILE — Știi că remanierea nu se mai face... — De ce? — Nu vrea să iasă nimeni din guvern, aceia, cari vor să intre nu au locuri vacante...așa că Un deziderat injust și nerealizabil de DIMITRIE ,G. MAXIM fost președ. la Curtea de Apel Critica d-lui C. Argetoianu, contra contesiciosului administrativ Concepțiunea proprie a d-lui C. Argetoianu, după care ar trebui să se acorde Parlamentului sarcina înlăturării aplicațiunii dispozițiunilor legale ce pot contrazice Constituția, cât și însăși administrațiunii sarcina rezolvării litigiilor izvorîte din funcționarea serviciilor publice, dintre atare servicii și particulari, a dat prilej d-lui Lascar Antoniu, eminentul avocat al baroului Capitalei, de a insera în acest ziar, sub titlul de mai sus, observațiuni interesante, cu concluziunea întemeiată a necesităței unui al treilea organ— al puterei judiciare — care, prin instituția „Contenciosului administrativ, să restabilească puterea legală și normală, când această stare este întreruptă de abuzurile puterei executive, sau este stânjenită prin o legiferare neconstituțională. Dacă ne referim la desăvârșirea unei justiții reale, ce trebue să domnească în orice stat civilizat, deducem că este cu neputință de a impune locuitorilor unei țări deciziunile administrative executorii, ce ating în mod manifest în persoana lor, în libertatea sau averea lor, fără ca să li se învoiască facultatea de a-și îndrepta plângerile lor unei autorități, dacă nu superioare celei ce a provocat litigiul, cel puțin cu totul străină de administrațiune, și care să-i confere siguranța soluționării juste și fără părtinire, în deciziunile sale. Contenciosul administrativ, cu mecanismul ce-i este propriu, și cu toate imperfecțiunile ce ar mai avea, alcătuit, după cum se știe, din instanțe superioare judiciare, este menit să îndeplinească acest rol însemnat, întrucât este creat de Constituția țării cu scop de a Înfrâna nesocotirea drepturilor sau intereselor locuitorilor urmate prin acte administrative contrare legilor. Și, instituția, funcționând de câteva decenii, cu modificările succesive ce i s’au adus, este continuu de actualitate și de o necesitate contestată pe nedrept, întrucât zilnic controlează și pune frâu abuzurilor administrative în vigoare și deplină competință, în armonizarea intereselor ce sunt în cauză, fiind astfel un serios scut de apărare a celor jigniți în drepturile lor. In viața comună, în orice ramură de activitate nu poate fi admis de a încredința celui care a săvârșit abuzul judecata pornirilor sale vătămătoare, căci, în aplicațiunea unui atare sistem, lipsește și Încrederea celui vătămat că i se va face dreptate și, apoi, rolul administrațiunei abuzive chiar în judecata unui for superior administrativ, devine ingrat, fiind cu putință ca chiar acel ie,, s., fi. dat ordine de șirea abuzului și, în tot cazul, zisul for nu poate primi cu indiferență anularea sau înlăturarea actului administrativ, opera unui subaltern, operațiuni, care, se resfrâng asupra întregei administrațiuni de care depinde autorul abuzului. Astfel, în mod logic, ajungând la concluzia că orice legislație nu se poate abate de la situațiunea descrisă și conformă . bunului simț, deducem că nu putem conferi însuși administrațiunii abuzive competing, soluționării, în contencios, a reclamațiunilor particularilor contra jurisdicțiunii sale. Desigur, că dacă se impută administrațiunii, că, fără a nesocoti legea, a adus atingeri intereslor particulare, cei vătămați pot merge pe cale grațioasă, la aceiași administrațiune, sau la un for (Chiti continuarea în pag. II-a) N -SE IN August va avea loc la Berlin un congres de drept penal. S'au specializat și hitleriștii în ceva d in penal... NU se știe precis dacă d. Dinu Brătianu a vorbit ca șef sau nu. Să-l întrebăm mai pe înțeles: — Girează ? * * VENITURILE Camerei de comerț din Brăila au fost sechestrate. Ca reclamă pentru „Luna Brăilei“ ? LA Timișoara, s'a interzis funcționarea „Ligii contra brutalității". Și să se mai spună că autoritățile nu încurajează brutalitatea... ii S'a contramandat conferința interministerială de la Iași, întrucât cabinetul este nevoit să tină două rânduri de consilii: la Președinție și‘n case particulare. # Orașul amintirilor Bohema noastră Casî Daudet, ași putea spune în adevăr: ...Nimic mai delicios decât mesele acestea amicale, stă cursul cărora, — cu contele dfe masă, cu țigara în colțul gumei, cu paharul de Uricani dinainte, cu ochii departe, — discutam in cea mai deplină cordialitate, despre tot ce putea face obiectul aspirațiilor sau preferințelor noastre, despre tot ce nutrea speranțele și tot ce incita visele noastre. Ba dacă ținem seama că, în grupul nostru, nimeni nu fusese încă fluerat până atunci (Flaubert, Zola, Goncourt, Daudet, încercaseră, cum am spus, durerea aceasta), ar fi cazul să adaog, că la dejunurile noastre atmosfera era mai senină decât faimoasele „divers Flaubert” pentru că în ea nu se strecur; niciun regret, nici o remușcare și nici un fel de revoltă. Și doar, și noi ne-am fi putut găsi în situația aceasta, căci la epoca de care vorbesc, Praida reprezintase „Ceea ce nu moare”, Codreanu, îmi pare, adusese l în scenă „Martira” lui, prelucrată după Richepin, eu însumi prezintasem pe scena Naționalului din Iași, poemul adolescenței mele „Dragoste și răzbunare”. Nici până atunci și nici mai târziu, afară de mine, care n’am scăpat de... — cum să spun?— gloria aceasta... E drept că n’am fost fluerat pentru a filucrare de teatru (cariera mea artistică a fost așa de scurtă și așa de săracă!) ci la o întrunire publică, la o serbare organizată de Liga Culturală în sala Teatrului Național din Iași; și că n’am fost fluerat pentru atitudinea mea sau pentru ideile mele ci pentru atitudinea și ideile altora, ale celor în numele cărora vorbeam. Când mă gândesc acum la lucrurile acestea, zâmbesc cu puținică înduioșare, ca la o întâmplare veche, glumeață, copilărească, naivă, povestită de un străin. Ce umilit și îndurerat m’am simțit însă atunci, — de ostilitatea aceasta nedreaptă și absurdă! La urma toată, fapt e c’am fost fluerat (lucru care nu se’ntâmpla oricui, care nu i s’a întâmplat lui Turghenef, de pildă așa că dacă’ași fi fost contimporanul lui Flaubert și dacă împrejurările ar fi fost altele, ași fi putut foarte bine intra și eu în cercul celebrilor „iinerați” dela Păru,. Dejunurile noastre nu ne reuneau în același loc și niciodată acasă la noi, între Larii și Penații noștri. Ci întotdeauna aiurea, în locuri diferite, de preferință in împrejurimile orașului, în acele încântătoare grădini pline de umbră și de liniște, de pe dealurile și podgoriile vecine, de unde priveam orașu risipit la picioarele noastre, alb și diafan în arzătorul coate de vară, ca de pe Fiesole, sau din Boboti, voluptoasa, incomparabila, toscana Florența. In cadrul acesta vara, în locuri diferite, nu mai puțin pline de farmec, iarna, întâlnirile noastre luau astfel caracterul unor adevărate evaziuni, atât materiale cât și spirituale. Ocaziuni de discuții fără capăt, de cercetări, de revizuiri, de informațiuni reciproce, de schimburi de idei... Ne sileam să înțelegem, ne învățam să gândim, să raționăm, să argumentăm, ne îndemnam să ne î nălțăm privirile deasupra capului și deasupra mediului nostru, dincolo de orizontul pe planul căruia ne mișcăm... în discuțiunile duminicilor acestea ale noastre, în Parcul Rivalet la Socola, sau la „Viața Lungă” pe platoul Copoului, sau in grădinile de la Galata, de la Șorogari, de la Vlădiceni, sau la celebra Bolta Rece, pe unde trecuseră pe râid înaintea noastră: Eminescu, Fanu, Lambrior, Conta, Carageale, Missir și atâția alții, — în discuțiunile acestea, pe care mi-ar fi așa de greu să le mai reconstitui astăzi (dar din care totuși, dac’ași încerca, cred c’ași putea reface, câteva crâmpee) regăsesc o bună parte din fondul gândirei mele, din sistemul ei, din elemenele convingerilor mele de mai târziu, din tot ce mi-a servit întotdeauna pentru a mă feri (pe cât posibil) de erorile în care ași fi putut cădea. Nu spun că dejunurile noastre erau congrese de îngeri sau de înțelepți. Ar fi absurd. La vrâsta noastră, în cadrul și în condițiile în care ne găseam, ele se terminau adesea în libațiuni prelungite. Cât de idealistă să fie, tinerețea rămâne în primul loc senzuală. Ceea ce pot afirma însă, e că dezordinea noastră, în lucrurile aceste, n’a mers niciodată până acolo unde ne-ar fi putut pune sufletele în mare pericol. Și apoi, de ce mi-ași face atâtea scrupule? Sunt încredințat, că nici seninul, înălțătorul, „Banchet” care a inspirat lui Platon dialogul de atâtea secole celebru, nu s’a terminat astfel; că expunerea lui Socrat asupra iubirei, nu-și datorește, în mare parte, frumusețea, decât bunei dispoziții a comesenilor; și că târziu, noaptea, pe lună, plecând de la casa amicului lor Agathon, prin străzile înguste ale vechei Atene, atât divinul Platon cât și înțăleptul Socrate cât și Phedru, Pausanias, Aristofan și cine va mai fi fost cu ei, n’au găsit tocmai ușor drumul locuințelor lor, nici n’au ajuns, fără obstacol acasă... Cât despre Socrat, dacă ceea ce se pune în sarcina acrei Xantipe e adevărat, n’ași dori nimănui să se vreodată într’o situație găsească la fel. Și, să mai mărturisesc un lucru. Eu nu cred că vechii atenieni, au posedat vreodată vinuri mai bune decâte poseda, la epoca de care vorbesc, lașul nostru, — lașul cu celebrele sale podgorii, Socola, Valea adâncă, Șorogari și mai cu seamă Uricani și Cotnari. Nu prea îndrăznesc la lucrul acesta, dar să procedam convingere* Jcă generoasele vinuri ale Iașului, au și ele partea lor în formațiunea sufletului acestui oraș. Că adecă, dacă locuitorii foastei capitale a Moldovei, au dovedit în trecut unele calități frumoase și rare, de pildă vioiciunea de spirit, înclinațiile artistice, oarecare distincțiune sufletească, oarecare elan în toate, e că s’au putut bucura de acest dar a lui Dumnezeu, pe care nu știu ce francez l-a numit „du soleil en bouteilles” (comparație care i se potrivește de minune untdelemniu lui Cotnari, despre care, nu rareori se spune „sângele domnului” (figură care-mi evocă întotdeauna parfumatul vin de Socola,) sau care, uneori, ia tonuri calde și dulci, amintind nuanțele rubinului sau altor nestimate (cum e cazul vinului de Uricani). Dă in fine, între actuala decadență a Iașului și declinul podgoriilor sale, —americanizate, industrializate, modernizate, — nu se poate să nu existe, o relație strânsă, pentru că relația aceasta e logică și necesară. Dar asta e o simplă ipoteză a mea, o ipoteză pe care am gândit-o mai mult cu inima cât cu inteligența... (Se poate și asta...) Se va găsi vr’un savant sau vr’un cugetător care s’o iee în cercetare și s’o verifice? Em^j,