Almanah Cutezătorii, 1989

O figură clasică, încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari — la aceste ferestre ale sufletu­lui se vedea că cineva este înăuntru, un zîmbet blind și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr cobo­­rît dintr-o veche icoană, un copil predestinat dure­rii, pe chipul căruia se ve­dea scrisul unor chinuri viitoare“, în chip uimitor, cu o profunzime extraordinară, Caragiale a intuit esența structurii sufletești a poe­tului, fiind între primii care asociază numelui lui Emi­­nescu epitetul genial. în articolul Ironie scria: „Am cunoscut foarte de aproape pe un om de o superioară înzestrare inte­lectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet, cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atît de bine și o iubea atît de mult. De felul lui mîndru, el fugea de onoruri, știin­­du-le cîte concesiuni costă". „Junele pesimist și sceptic“ cum îl numea Eminescu pe Caragiale, manifesta extraordinare aptitudini de polemist, ceea ce l-a determinat pe poet să-l aducă în anul 1878 în redacția ziarului Timpul. Aici, sub îndruma­­ rea lui Eminescu, își în­cepe Caragiale marea ucenicie în ale scrisului. Spirit contradictoriu, Ca­ragiale, nu o dată, provoca discuții, în toiul cărora Eminescu se aprindea ți­­nînd adevărate prelegeri despre subiectul respectiv. Cu extraordinara sa me­morie, Caragiale învăța mult din aceste discuții. Despre aceste „lecții“ își amintește Slavici: „...el n-ar fi putut să fie ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viața sa împre­ună cu Eminescu, care pentru dînsul era o co­moară nesecată de știință și îndemnuri binecuvîn­­tate. Ca să-și facă parte din comoara aceasta el îl zgîndărea pe Eminescu, punîndu-se în pismă cu el“. Nu lipsită de „furtuni“, viața în redacția ziarului Timpul i-a unit pe cei trei colegi de birou, Eminescu, CtiUSCÎM SOMA*­ $ m’hâisî rCh iXOTRU C/OIM Sl.Triffistr.T >> UÍJ Ü fegwyțts .fc OCTAV E­M­I­N­E­S­C­U POVESTIND COPIILOR Slavici și Caragiale, sub semnul adevăratei priete­nii. Plecat de la ziar, Cara­giale avea să probeze efi­ciența uceniciei pe lîngă marele său prieten, scriind nemuritoarele sale come­dii, nuvelele, momentele și schițele in care vedem derulîndu-se, ca într-o pe­liculă cinematografică, viața societății românești din acele timpuri. Deși frîntă brusc, priete­nia dintre Eminescu și Ca­ragiale, atîta cît a durat, a fost sinceră și adevărată punînd în lumină, o dată în plus, marea putere de înțelegere de care poetul dădea dovadă în relațiile sale cu semenii. C. CRĂCIUN 32

Next