Apărarea Patriei, ianuarie 1953 (Anul 9, nr. 1-25)

1953-01-11 / nr. 8

Duminică 11 ianuarie 1953 Nr. 8 (2003) __________________________________________APĂRAREA PATRIEI_______________ ____________________ _ Asigurarea politică a serviciului de gardă Serviciul de gardă are o deosebită im­portanță în viața militarilor, întrucât el constitue o misiune de luptă. Santinela, in­diferent de obiectivul pe care-l păzește, se găsește pe prima linie a apărării muncii a pașnice constructive a poporului nostru și securității patriei noastre, Republica Populară Română. In armata noastră s’a acordat și se a­­cordă o deosebită atenție organizării și în­deplinirii în condițiuni cât mai bune a servi­ciului de gardă. Ascuțirea continuă a vigi­lenței revoluționare în rândurile militarilor, îndeplinirea în strictă conformitate cu re­gulamentele militare a serviciului de gardă, constitue o problemă deosebit de însemnată în condițiunile actuale, când imperialiștii a­­mericano-englezi, care aspiră la dominarea întregii lumi, și slugile lor murdare de teapa bandei de asasini de la Belgrad, își intensifică acțiunile lor de spionaj. Spionii și agenții dușmanului recurg la fel de fel de manevre și șiretlicuri, din ce în ce mai subtile și rafinate, caută să se folosească de indulgența sau nepăsarea unor oameni, ca să pătrundă în instituțiile noastre de stat, în fabrici și uzine, în unitățile și obiectivele militare pentru a-și culege in­formațiile de care au nevoie, pentru a-și realiza diferitele lor planuri criminale. A îndeplini strict și ireproșabil, regula­mentar și cu vigilență serviciul de gardă, a păzi cu strășnicie bunurile poporului, viața și munca tovarășilor săi, tehnica de luptă și materialele armatei, este o îndatorire de onoare a militarului, îndeplinirea serviciu­lui de gardă cere din partea întregului efectiv al gărzii respectarea întocmai a pre­vederilor regulamentare, hotărîre, inițiativă și vigilență ascuțită. Asigurarea politică a serviciului de gardă este strâns legată de întregul proces de educare a militarilor în spiritul respectării cu stricteță a cerințelor jurământului mili­tar, a îndeplinirii regulamentelor și ordine­lor comandanților, de desvoltarea în rân­durile militarilor a spiritului de vigilență, inițiativă și devotament față de interesele apărării patriei. In subunitatea „N“ se acordă o deose­bită atenție serviciului de gardă și asigu­rării politice a acestui serviciu. Atât co­mandantul, cât și locțiitorul său politic, se interesează îndeaproape de asigurarea con­­dițiunilor necesare ca militarii care intră în serviciul de gardă să-și îndeplinească a­­ceastă îndatorire de onoare în cele mai per­fecte condițiuni. Nu demult, subunitatea a intrat în ser­viciul de gardă. Anunțați din timp, co­mandantul și locțiitorul său politic au dis­cutat împreună măsurile care trebuesc luate. Ei au întocmit un plan special în care au prevăzut o serie de acțiuni, pe care le-au eșalonat în timp în felul urmă­tor : înainte de intrarea în serviciul de gardă, pe timpul serviciului și după ieșirea din serviciu. In perioada dinainte­a executării servi­ciului de gardă s’a prevăzut să se țină o serie de convorbiri cu diferite teme. Astfel s’au ținut convorbirile: „Serviciul de gardă, misiune de luptă“, „Să respectăm întocmai îndatoririle generale și speciale ale santi­nelei“, „Cum se apără postul în caz de atac“ și altele. Cu sergenții s’au prevăzut convorbiri separate și anume : „îndatoririle șefului gărzii“, „îndatoririle caporalului de schimb“.­­Apoi, comandantul împreună cu locțiitorul său politic au întocmit compunerea gărzii, alegând pe cei mai buni militari din sub­unitate. Ca șef al gărzii, comandantul a numit pe sergentul Panait Ilie, evidențiat de mai multe ori pentru conștiinciozitate și exigență în serviciu. In funcția de caporal de schimb a numit de asemeni unul dintre cei mai buni militari, pe caporalul Iliuță Matei. In posturile cele mai importante au fost numiți de asemeni militari cu o bună pregătire de lupta și pregătire politică. In mod deosebit au fost aleși ostașii care ur­mau să facă garda la drapel. Această deo­sebită onoare a fost încredințată soldați­lor fruntași Apopii Marin și Grigoriu I. și soldatului Nestorescu Mihai, care, cu câ­teva zile înainte, fuseseră evidențiați în fața subunității. Comandantul a anunțat în fața subuni­tății efectivul gărzii. La propunerea locțiito­rului politic, a chemat la el pe șeful gărzii și pe caporalul de schimb. Acestora le-a indicat ce anume să studieze din regula­mente, fixându-le totodată ora când să vină la el pentru a verifica modul cum aceștia cunosc îndatoririle ce le au. Locțiitorul politic a stat de asemeni de vorbă cu șeful gărzii și cu caporalul de schimb, dându-se indicații asupra felului cum să se pregătească personal și pe su­bordonații lor în vederea executării servi­ciului ordonat. De asemeni, el a ținut o convorbire specială cu cei trei ostași care urmau să facă de gardă la drapel, în care le-a arătat cinstea ce li s-a făcut de a păzi drapelul, simbolul onoarei și gloriei mili­tare. A convocat apoi utemiștii și agitatorii, cărora le-a trasat sarcini în vederea desfă­șurării în bune condițiuni a serviciului de gardă. Le-a arătat acestora că cea mai bună metodă de mobilizare a efectivului gărzii pentru îndeplinirea regulamentară și cu vigilență a serviciului, este exemplul personal al atemiștilor și al agitatorilor. Atât șeful gărzii, cât și caporalul de schimb, au verificat modul cum cei din compunerea gărzii știu îndatoririle ce le au și au organizat studierea articolelor din re­gulamente care se refereau la ei. Coman­dantul subunității a controlat personal mo­dul cum șeful gărzii și caporalul de schimb își cunosc atribuțiunile regulamen­tare, precum și felul în care militarii din subunitate își cunosc îndatoririle ce le re­vin în executarea serviciului de gardă. In ziua în care trebuiau să intre în gardă, comandantul a dat subunității timpul nece­sar pentru pregătire, In timpul orei pentru curățirea armamentului, locțiitorul politic a stat în mijlocul militarilor, ducând o con­vorbire cu tema : „Santinela trebue să aibă arma în perfectă stare de funcționare și curățenie“. Cu o oră și jumătate înainte de a intra în gardă, șeful gărzii a ordonat adunarea gărzii. A controlat armele și ți­nuta ostașilor și apoi a prezentat garda comandantului. Acesta a verificat și el sta­rea armamentului și ținuta ostașilor, după care a dus garda la macheta unității. Aici comandantul a făcut o ultimă in­struire a gărzii. A arătat cum se face schimbarea gărzii, cum se face schimbarea posturilor, predarea și primirea fiecărui post în parte. Acest lucru nu l-a făcut în mod teoretic, ci practic, lucrând cu fiecare militar al gărzii. Încheind ședința practică, el le-a spus subordonaților : „Ați primit o misiune de onoare, de cinste. Vouă vi se încredințează paza unității, a tehnicii, de luptă și viața tovarășilor voștri. Eu sunt sigur că vă veți face datoria cu conștiin­ciozitate, regulamentar și cu vigilență, așa cum ne cere jurământul nostru militar“. Cuvintele comandantului au întărit și mai mult dorința fiecărui militar de a îndeplini cu cinste misiunea ordonată. * * In corpul de gardă au început să-și des­fășoare activitatea utemiștii și agitatorii. Comandantul și locțiitorul politic luaseră mă­sura ca pentru fiecare post, printre cei care făceau de gardă să fie câte un ute­­mist. Aceștia au luat deja șeful gărzii în­datoririle speciale ale posturilor lor și au dus convorbiri cu restul militarilor, cu tema : „îndatoririle speciale ale postului nostru“. Agitatorii au început să­ citească articole din ziare și pasaje din broșuri în care se vorbește despre serviciul de gardă. Personal, comandantul subunității și loc­țiitorul . .s.ăp , poliție...au. ..contr­olat felul în care militarii subunității și-au îndeplinit serviciul ordonat: înainte de ieșirea efectivului din gardă, comandantul și locțiitorul politic au citit cele scrise de ofițerul de rând când a ins­pectat garda și au stat de vorbă cu ofițe­rul de serviciu pe unitate, interesându-se de modul cum a executat serviciul subuni­tatea. A stat de vorbă de asemeni cu șeful gărzii și cu caporalul de schimb. După ce s-a schimbat garda, comandantul a primit raportul șefului gărzii : „Tovarășe coman­dant, garda și-a executat misiunea“. Co­mandantul a mulțumit subordonaților săi pentru modul cum s’a executat serviciul, a evidențiat pe șeful gărzii, pe caporalul de schimb și pe alți militari din efectivul gărzii, care în timpul serviciului au dat do­vadă de multă conștiinciozitate, îndeplinin­­du-și misiunea de onoare în cele mai bune condițiuni. Locotenent-major MIHAI ANDONIE O rodnică activitate a clubului unității întreaga țară sărbătorește în aceste zile 100 de ani de la moartea lui N. Băl­­cescu. Din inițiativa organizației de par­tid, în cadrul activității de club din u­­nitatea noastră, ofițerul Tătaru Constan­tin a vorbit despre viața și opera mare­lui istoric revoluționar. Referatul, bine întocmit, expus cu în­suflețire, a prezentat figura de luptător a patriotului revoluționar N. Bălcescu. Din istoricul activității sale, militarii s-au îmbogățit cu noi cunoștințe. Ofițerul Tă­taru Constantin a citit și câteva frag­mente din opera lui N. Bălcescu. O im­presie deosebită a produs redarea convor­birii dintre orășean și comisar din lu­crarea intitulată „Despre Republică, des­pre popor și stăpânire“. De asemeni, ci­tind un fragment din „Chestiunea eco­nomică a Principatelor Dunărene“, vor­bitorul a scos în relief munca istovitoa­re și asuprirea țăranilor exploatați pe moșiile boierilor. Militarii prezenți au cu­noscut astfel o parte din activitatea de scriitor și revoluționar a lui N. Bălce­scu, luptător pentru eliberarea socială și națională a Principatelor Române. In încheiere a vorbit ofițerul Stoica Ion, propagandistul unității, care a mul­țumit ofițerului Tătaru Constantin pentru străduința depusă în pregătirea refera­tului exprimându-și în numele celor pre­zenți satisfacția de a fi ascultat un refe­rat cu un bogat conținut politic și li­terar. GABRIEL ZANESCL Piesa „Voi trăi mereu“ va fi prezentată pe scena Teatrului Muncitoresc C. F. R.­Giulești Pe scena Teatrului Muncitoresc C. F. R Giulești va fi­ prezentată în curând premiera piesei „Voi trăi mereu“ de scriitorul sovie­tic Iurii Buriacovschi. Lucrarea dramatică „Voi trăi mereu“ își trage izvorul din însemnările făcute în închi­soarea de la Pancraț de eroul național al poporului cehoslovac Iulius Fucik, torturat și ucis mișelește de gestapoul hitlerist. Respectând cu fidelitate adevărul istoric, scriitorul sovietic a dat viață scenică fie­cărei pagini din cartea „Reportaj cu ștrean­gul de gât", reușind să prezinte cu intensi­tate dramatică măreția vieții luptătorului co­munist Iulius Fucik, lupta lui neînfricată pen­tru desrobirea poporului ceh de sub jugul cotropitorilor fasciști. Piesa demască toată bestialitatea fascis­mului, constituind totodată un puternic în­demn la vigilența popoarelor față de cei care ar mai încerca să le subjuge și să le co­tropească. Pentru ca piesa „Voi trai mereu“ sa fie prezentată în cele mai bune condițiuni, co­lectivul artistic și tehnic al Teatrului Mun­citoresc C. F. R.­Giulești a depus o muncă deosebită. Cu mijloace proprii a fost con­struită o scenă turnantă care va permite succedarea rapidă a celor 12 tablouri ale piesei. Rolul lui Iulius Fucik este interpretat de actorul Mihai Popescu de la Teatrul Național „I. L. Caragiale“. CONFERINȚA Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii organizează Marți 13 Ianua­rie ora 18, în sala Ateneului R. P. R„ o conferință în care acad. prof. Traian Săvulescu, președintele Academiei R.P.R., președintele S. R. S. C., va vorbi des­pre : „Popoarele au pornit pe drumul păcii“. (Note, impresii și învățăminte de la Congresul popoarelor pentru apă­rarea păcii care a avut loc la Viena în­tre 12—22 Decembrie 1952). Conferința va fi însoțită de proiecțiuni cu aspecte de la Congres. Apoi va urma un film. (Agerpres) Șapte ani de strălucite victorii pe drumul construirii socialismului în R. P. Albania Cu mare entuziasm sărbătorește as­tăzi poporul albanez cea de a 7-a ani­versare a proclamării Republicii Popu­lare Albania. Oamenii muncii albanezi întâmpină acest mare eveniment în istoria patriei lor cu strălucite succese în toate do­meniile vieții de stat. N’au trecut decât 7 ani de la data memorabilă când Adu­narea Constituantă, transformată în Adunare Națională, a proclamat Albania o republică populară, însemnând prin aceasta începutul unei noi epoci în isto­ria poporului albanez. Acest popor care în decursul istoriei sale milenare nu a cunoscut decât asuprirea și exploatarea, atât din partea cotropitorilor străini, cât și din partea propriilor săi moșieri și ca­pitaliști, a devenit stăpân pe soarta lui și a luat puterea în mâinile sale. După instaurarea regimului de demo­crație populară, în fața tinerei republici s-au ridicat mari sarcini. Trebuiau vin­decate rănile pricinuite de război, și țara trebuia scoasă cât mai curând din starea ei de înapoiere seculară. Trebuia desvol­­tată economia națională și ridicat nive­lul de trai material și cultural al oa­menilor muncii. Poporul albanez, sub conducerea Partidului Muncii în frunte cu încercatul lui conducător Enver Hod­ja, a pornit cu mare avânt la realizarea acestor sarcini grele. Primele eforturi ale guvernului popu­lar au fost îndreptate spre înfăptuirea marilor reforme social-econom­ice, care urmau să asigure desvoltarea grabnicii a tuturor forțelor productive ale țării. Spre sfârșitul anului 1946 au fost în­făptuite mari transformări revoluționare. In urma naționalizării principalelor ra­muri ale industriei, în mâinile poporului au trecut băncile, întreprinderile indus­triale, ale comerțului intern și extern, iar — ca rezultat al înfăptuirii reformei agrare — pământurile, care au aparținut mai înainte moșierilor, au fost împărțite țăranilor fără de pământ și celor cu pământ puțin. In felul acesta a fost li­chidată domnia capitaliștilor străini și a celor albanezi, a fost întărită ordine de democrație populară. In noua fața poporului albanez s’au deschis posibili­tăți largi pentru desvoltarea rapidă a economiei naționale. In cei 7 ani dela proclamarea R. P. Albania, poporul albanez, datorită ajuto­­rului multilateral al Uniunii Sovietice și al țărilor de democrație populară fră­țești, a obținut succese mari în econo­mie și cultură. Au fost înălțate zeci de fabrici moderne. Au fost construite com­binatul textil „Stalin“, baza desvoltării Industriei textile a Albaniei, rafinăria de zahăr „8 Noembrie“, un combinat pentru prelucrarea lemnului, două fa­brici pentru egrenarea bumbacului, hi­drocentrala „V. I. Lenin“, care aprovi­zionează capitala și o parte din orașele Durres, Kavaya și altele cu apă potabilă și cu energia electrică necesară. In urma acestor mari lucrări, producția indus­trială a crescut până în anul 1951 de cinci ori în comparație cu nivelul dina­inte de război. Succese strălucite au fost obținute și în sectorul agricol. S’a transformat vizi­bil înfățișarea satului albanez. Acolo unde înainte domneau mizeria și biciul moșierului lucrează acum țăranul alba­nez liber, pe care puterea populară l-a înzestrat cu pământ. Suprafețele însă­mânțate au crescut cu 153 la sută în comparație cu cele dinainte de război. Pentru prima dată au început să se cul­tive plante industriale ale căror supra­fețe au crescut cu 128 la sută față de nivelul dinainte de război. Guvernul popular acordă un mare ajutor țărănimii muncitoare. Se creează stațiuni de ma­șini și tractoare, al căror număr crește din an în an. S-a mărit mult parcul de tractoare. Astfel, în comparație cu 1950, numărul tractoarelor a crescut, cu 124­­a sută. Statul alocă sume importante pentru înzestrarea gospodăriilor țără­nești cu semințe­ selecționate și îngră­șăminte chimice. Au fost făcuți primii pași pe calea transformării socialiste a satului albanez. Au luat ființă primele cooperative agricole de producție, al căror număr este astăzi de peste 109. Au fost construite numeroase canale de irigație și drenaj, care au contribuit considera­bil la creșterea fertilității solului. Astfel, producția de grâu la hectar a crescut cu 142 la sută, în comparație cu perioada dinainte de război. Primul plan cincinal deschide per­spective uriașe în fața diferitelor sectoare ale economiei naționale. El va constitui, după cum a arătat En­ver Hodja, un program de construcție a bazelor socialismului în republică și va contribui la ridicarea necontenită a ni­velului de trai al poporului muncitor. In cursul planului cincinal vor fi construite numeroase fabrici ca : rafinării de ulei, fabrici de ciment, fabrici de sticlă, fabrici pentru prelucrarea lânei, fa­brici de hârtie și altele. Produc­ția industrială va crește cu 339 la sută în comparație cu 1950. Centrala hidro­electrică ,,Enver Hodja“, care se con­struește pe râul Mati și care va fi ter­minată în 1955.­ va da 100 milioane kw anual, cantitate de energie electrică su­ficientă pentru orașele mari și ramurile principale ale industriei albaneze. Agricultura se va desvolta și ea pe o scară largă, în toate ramurile sale. In comparație cu 1950, suprafețele însă­mânțate vor crește cu 166 la sută. Nu­mărul tractoarelor va fi aproape de trei ori mai mare. Planul cincinal prevede mari investiții de stat și pentru sectorul cultural și social. Astfel, pentru învățământul pu­blic, cultură, sport, sănătatea publică și construcția de locuințe muncitorești, statul va cheltui în timpul cincinalului cu 343 la sută mai mult decât în pe­rioada 1946—1950. La Tirana se­ va înălța un mare teatru. De curând a fost pus în funcțiune un studio cinematogra­fic. In numeroase orașe ale Albaniei vor fi clădite cinematografe, biblioteci, săli de lectură, precum și școli și alte insti­tuții social-culturale. Albania, care înainte cu cinci ani nu poseda niciunn singur kilometru de cale ferată, va dispune la sfârșitul cincina­lului de 250 Km. căi ferate ; în afară de aceasta vor fi construite 300 Km. de auto­stradă. Toate acestea vor determina în cursul cincinalului mari transformări în R. P. Albania. Această țară, odinioară o țară agricolă, înapoiată, se va transforma într-o țară agrar-industrială desvoltată. Oamenii muncii albanezi își construesc o viață nouă, învingând toate obstaco­lele din calea lor. Cu fiecare an se lăr­gește întrecerea socialistă, care a cu­prins largile mase muncitoare din toata sectoarele economiei țarii. In cursul a­­nului 1952, mișcarea muncitorilor udari­nici s’a extins în mod considerabil, tran­­sformându-se într’o adevărată mișcare stahanovistă. Față de 2700 muncitori u­* darnici, câți erau în 1951, există în pre­zent 5209 muncitori udarnici și aproape 900 stahanoviști. Poporul albanez își construește viața nouă și fericită în condițiile când statele învecinate, Iugoslavia, Grecia și Italia duc față de R. P. Albania o politică dușmănoasă, agresivă. Clica fascistă a lui Tito, guvernul monarho-fascist din Grecia și guvernul reacționar din Italia organizează numeroase provocări armate la frontierele albaneze, trimit în Albania spioni, diversioniști și asasini, plămă­desc planuri de atacare și acaparare a teritoriului Albaniei, întreagă această activitate dușmănoasă se desfășoară cu participarea directă și­ sub conducerea imperialiștilor americano-englezi. Poporul albanez, strâns unit în jurul Partidului Muncii și al conducătorului­ Enver Hodja,, sdrobește cu curaj toate uneltirile dușmanilor, apărându-și liber­tatea și independența. Participând activ la­ marea mișcare a partizanilor păcii, poporul albanez aduce aportul lui la lupta întregii omeniri progresiste împo­triva ațâțătorilor la un nou război. Legături trainice unesc poporul alba­nez de lagărul păcii și democrației în frunte cu Uniunea Sovietică. Uniunea­ Sovietică acordă Albaniei un ajutor mul­tilateral. R. P. Albania primește din U.R.S.S. utilaj industrial, mașini agri­cole și mărfuri de larg consum. Sprijinindu-se pe întregul lagăr al păcii și democrației, în frunte cu U.R.S.S., poporul albanez, condus de Partidul Muncii și de iubitul conducător Enver Hodja, pășește cu încredere pe drumul construirii socialismului. De ziua marii sărbători a Albaniei, noi, oamenii muncii, din țara noastră,­ care urmărim cu dragoste frățească suc­cesele bravului popor albanez, îi urăm noi și însemnate victorii în lupta pentru pace și socialism. Printre minunatele realizări ale oamenilor muncii din R. P. Albania este combinatul textil ,,St­alin", care produce anual milioane de metri de țesături. In clișeu , un atelier de țesătorie al combinatului textil ,,Stalin". Reconsiderarea scriitorilor clasici o importantă datorie patriotică Vorbind despre cultura proletară, Lenin spunea: „Fără înțelegerea limpede a faptului că numai prin cunoașterea precisă a culturii create prin evoluția omenirii, că numai prin prelucrarea acestei culturi se poate construi cultura proletară, fără această înțelegere nu vom putea rezolva sarcina aceasta (a cultu­ralizării maselor, n. n.). Cultura proletară nu este ceva ieșit de nu știu unde, nu este o născocire a oamenilor care își zic specialiști în cultura proletară. Ar fi ceva cu totul absurd. Cultura prole­tară trebue să fie desvoltarea, după anumite legi, a acelui bagaj de cunoștințe pe care omenirea le-a elaborat sub jugul societății capitaliste...“ Și, în alt loc : „Marxismul... a prelucrat tot ce era mai de preț în des­voltarea de mai bine de două mii de ani a gândirii și a culturii umane“. (Lenin despre literatură, Ed. P. M. R.) Făurindu-și o cultură nouă, poporul mun­citor din țara noastră, pornit pe drumul con­struirii socialismului, se află în fața sarcinii de care vorbește Lenin. Pe tărâmul litera­turii, această sarcină se concretizează prin preluarea moștenirii marilor clasici ai lite­raturii noastre, prin crearea unei noi lite­raturi în urma desvoltării „după anumite legi“ (și anume după metoda realismului socialist) ale celor mai frumoase tradiții pe care ni le-a transmis literatura veacu­rilor trecute. Orice altfel de înțelegere a culturii socialiste, a literaturii noi, este în­gustă și greșită ; orice încercare de a nega marile valori ale trecutului nostru literar și de a tăia legătura trainică dintre creațiile trecutului și cele ale zilei de azi reprezintă voința dușmănoasă de a lipsi literatura nouă de temelia ei firească : opera marilor noștri clasici. Și această greșită și dușmănoasă atitudine în privința prețuirii marilor va­lori ale trecutului ne este cunoscută sub num­ele de proletcultism. Cunoașterea clasicilor noștri este așadar o condiție necesară pentru elaborarea unei literaturi viguroase și valabile, azi, în con­dițiile create de o viață liberă, lipsită de exploatarea moșierilor și capitaliștilor, viață pe care cei mai înaintați dintre scriitorii trecutului au dorit-o, au visat-o și uneori au și întrezărit-o. „Istoria omenirii“, scria marele patriot revoluționar Nicolae Bălcescu, „ne înfățișează lupta necontenită a dreptu­lui în contra tiraniei, a unei clase desmoște­­nite de dreptul său, contra uzurpatorilor ei, luptă arzătoare, care adesea are caracterul unei răzbunări, luptă fără sfârșit, căci se urmează încă in timpurile de azi, și se va urma până când nu va mai fi umbră de i­­­ VERA CĂLMN­ ­anie, până când popoarele n’or fi întregite în drepturile lor și egalitatea nu va domni în lume“. In țara noastră, lupta împotriva tiraniei de care vorbea cu mai bine de un secol în urmă Bălcescu a fost câștigată de poporul muncitor. Ea continuă încă în atâtea țări ale lumii și cuvintele pătrunse de cre­dința în progres ale luptătorului dela 1848 sunt și astăzi o armă în mâna poporului nostru care luptă pentru pace și progres. Cuvinte ca acestea putem culege multe din operele clasicilor noștri și ele dovedesc con­tinuitatea ideii de luptă pentru libertate și progres în literatura noastră Clasică, ideie care înflorește biruitoare în cele mai izbu­tite opere ale scriitorilor noștri de astăzi. Cunoașterea clasicilor noștri ne mai este de prețios ajutor pentru înțelegerea vremu­rilor de tristă amintire și pentru totdeauna apuse ale trecutului de oprimare dar și de luptă al poporului nostru. Pentru că opera ce­lor mai valoroși dintre scriitorii trecutului a fost act de acuzare și de demascare a regimurilor de asuprire și întuneric, ale că­ror victime acești scriitori au fost adesea. Parcurgând opera lui Bălcescu, Eminescu, Coșbuc, Caragiale și a altora, parcurgem o epocă frământată din istoria poporului­ no­stru, o epocă în care vijejia revoluțiilor și a răscoalelor a sdruncinat, nu odată, strâm­bele așezări ale timpurilor trecute. Avântul revoluționar care străbate opera lui Băl­cescu, revolta proletarului lui Eminescu, strigătul clăcașului lui Coșbuc, râsul ironic al lui Caragiale în fața hodoșeniei tabloului social a v­­remii sale —­ toate acestea ne sunt transmise de operele acestor mari scrii­tori. Astfel de opere ne transmit dragostea creatorilor lor pentru popor, credința lor într-un viitor mai fericit. Sunt — cele mai multe dintre ele — opere purtătoare ale unui înflăcărat mesaj. Dar mesajul acesta ră­sună de abia astăzi cu toată tăria. Vreme îndelungată el n’a putut fi auzit. Celor mai îndrăznețe și mai răsunătoare opere ale scriitorilor noștri clasici, cârmui­rile trecutului le-au hărăzit o soartă vitregă. Fie că n’au văzut lumina tiparului, fie că au ajuns în mâinile cititorilor, după ce au fost diformate, aceste lucrări n’au putut transmite poporului gândul întreg al auto­rilor lor. Istoria literaturii, mânuită de slujitorii tre­cutelor, regimuri spre folosul orânduirii bur­gheze și moșierești, devenise o tribună de la care se rosteau tendențioase pledoarii, ur­mărind toate glorificarea ordinei burgheze. Și, pentru ca operele marilor noștri clasici să fie pe placul cârmuitorilor de atunci ai țării, ele au fost supuse unei falsificări si­stematice, iar atunci când falsificarea deve­nea — din pricina conținutului operei — din cale afară de anevoioasă, opera respec­tivă sau chiar și numele scriitorului erau cu desăvârșire șterse din istoriile literare. Corifeul criticii junimiste — Titu Maiorescu, reprezentantul celui mai aprig reacționarism pe tărâm literar — a aplicat acest trata­ment de mutilare gloriilor literaturii noastre. Și astfel, opera genialului Eminescu, despu­iată de notele de adâncă revoltă care al­­cătuesc însăși esența „Scrisorilor“ sau a poemului „Proletarul", a fost privită ca ex­presia unui spirit măcinat de o înăscută și nevindecabilă melancolie, un spirit de­terminat în desfășurarea lui de un sumbru și irevocabil pesimism. Tristețea lui Eminescu ca și a altor poeți era, după părerile criticii junimiste, patologică și înăscută, fiindcă mâ­nuitorii acestei critici refuzau, firește, să stabilească vreo legătură între această tri­stețe și împrejurările tragice pe care acei scriitori le-au trăit într’o societate a cărei esență era nedreptatea. Această „interpre­tare“, preluată de succesorii întru critică ai Junimii, a rămas în vigoare până când clasa muncitoare a cucerit puterea în țara noa­stră. De atunci a început campania de des­trămare a minciunilor „literare“ și opera lui Eminescu ca și a altor clasici a fost redată, în întregul ei adevăr, poporului pentru care a fost scrisă. Printre clasicii a căror operă a fost des­puiată de mesajul ei de către critica și istoria literară burgheză se află și marele Caragiale. Opera celui mai aprig demasca­tor al politicianismului care a bântuit în țara noastră sub regimurile burghezo-mo­­șierești, cel care a biciuit cu ironia sa șfi­­chiuitoare toate năravurile claselor dominante ale trecutului, a fost prezentată drept „artă pură", care, după expresia lui Maiorescu „nu are nimic de a face cu politica de partid“. Funcția satirică, esența însăși a creației ca­­ragialiene era tăgăduită de critica și istoria literară burgheză, iar comicul lui Caragiale era numit „comic pur“. La această falsifi­care se adaugă ignorarea completă a unora dintre operele sale și anume a acelor care ni-l arată pe marele satiric simpatizant al celor răzvrătiți, solidar cu răscoala țăra­nilor din­­ 1907, („ 1907, ,din primăvară ,jrcări toamnă“) sau dușman al ideilor naționa­­list-șovine („Românii verzi“). Dacă opera lui Eminescu a fost înfățișată de istoria și critica literară burgheză ca lipsită de câteva dintre cele mai puternice trăsături ale ei, dacă creația unui Caragiale sau Coșbuc a fost falsificată și lipsită de câteva dintre operele cele mai semnificati­ve, alți scriitori au avut parte de o soartă și mai nemiloasă. Ei au fost de-a-dreptul șterși din paginile istoriilor literare, tâmplat cu grupul de scriitori. Așa s-a în­strânși în jurul revistei „Contemporanul“,­­scriitori le­gați de mișcarea muncitorească de la sfâr­șitul veacului trecut, scriitori a căror prin­cipală preocupare a fost să denunțe mizeria poporului, și care au vestit adesea că prin luptă poporul își va făuri o altă viață. Dintre victimele regimului de exterminare literară întreprinsă de istoria literară burgheză au făcut parte un Th. Neculuță, Ion Păun Pin­­cio, Beldiceanu, ale căror versuri au însu­flețit, în vremea când au fost scrise, ma­sele din țara noastră, dar ale căror nume tocmai de aceea n’au putut să apară în isto­ria literară și în manualele burgheziei. Interpretare tendențioasă, falsificare, iată tratamentul suferit sub cârmuirile trecute de creația clasicilor literaturii noastre. Astfel mutilate, comorile literaturii noastre ajungeau în mâinile cititorilor — dacă ajungeau — sub forme de palide și diformate imagini față de ceea ce reprezentau în realitate. Marii scriitori ai literaturii noastre au fost adânc legați de poporul lor. Lupta po­porului le-a inspirat cele mai avântate pa­gini, durerea poporului le-a smuls accente de ură și revoltă, dușmanii poporului au fost dușmanii lor. Frumusețile limbii popu­lare au fost preluate toate de acești scrii­tori și înapoiate poporului, sporite fiind de măestria acestor creatori. Bălcescu, Emines­cu, Coșbuc, Caragiale, scriitorii Contempo­ranului și alții au fost, în cel mai înalt grad, scriitori populari și patrioți și, numai privită în lumina luptei seculare pentru libertate, dusă de poporul nostru, opera lor își câști­gă întreaga și adevărata ei semnificație. E firesc, de aceea, ca în momentul în care, scuturându-se de jugul oricărei asupriri, po­porul muncitor din țara noastră și-a luat soar­ta în propriile sale mâini și a început a zidi o viață nouă, problema valorificării tezauru­lui literaturii clasice să-și fi primit în sfârșit rezolvarea. Poporul nostru creează o cultură nouă, socialistă în conținut, națională în formă. Dar o cultură nouă, ne învață Lenin, nu poate fi concepută decât în chip de con­tinuitate creatoare a celor mai frumoase tra­diții culturale ale poporului. Reconsiderarea clasicilor ale căror­ opere au fost măsluite sau cufundate în uitare, datorită „politicii culturale“ a regimurilor trecute, devine așa­dar, astăzi, în zilele construirii socialismului, o datorie patriotică. Pentru educarea patrio­tică și artistică a maselor, pentru îndrumarea noii Uțenitu­ri pe un drum sănătos, p­entru în­treaga revoluție culturală pe care o înfăp­tuim astăzi, școala marilor clasici ai litera­turii noastre ne este de un neprețuit ajutor. Ideile democratice, gândurile patriotice, pers­pectiva revoluționară a scriitorilor democrați dela 48, revolta lui Coșbuc, poetul ce vorbea în numele maselor obijduite de țărani iobagi, dragostea de popor a lui Eminescu, satira necruțătoare a lui Caragiale, devin astăzi factori activi în educarea poporului în spi­ritul luptei împotriva a tot ce este vechi, depășit, pentru o viața liberă și constructivă. In regimul nostru de democrație populară, marilor scriitori ai trecutului li se face drep­tatea de care în viață n’au avut parte. Emi­nescu, cel osândit la o soartă tragică de so­cietatea „înaltă” a vremii, I. L. Caragiale, pentru care în Academia lui Dimitrie Sturza nu s-a găsit loc, au fost aleși membri „post mortem“ ai Academiei R.P.R. Alături de ei, Vlahuță, Coșbuc și alții. Aniversările marilor noștri clasici au de­venit sărbători ale poporului întreg, prilejuri de largă difuzare și profundă cunoaștere a operei scriitorilor sărbătoriți. La aniversarea a 100 de ani de la nașterea lui Eminescu, opera marelui nostru poet a fost tipărită și difuzată în zeci de mii de exemplare, de la ediții de lux la ediții larg populare, accesi­bile oricui. Aniversarea aceasta a prilejuit comunicări științifice la Academie și insti­tute, conferințe populare în toate colțurile țării despre viața și opera poetului, a prile­juit cercetări care au scos la iveală opere inedite sau rar tipărite, din pricina conținu­tului lor, de către cei pe care atât de vehe­ment îi ataca Eminescu. O sărbătoare asemănătoare a fost și aniver­sarea lui Caragiale. Piesele marelui satiric, care vedeau rar lumina rampei, câtă vreme Cațavencii, Trahanachii, Dandanachii condu­ceau țara, au fost jucate de la eliberare până azi mai des decât în anii scurși de la data când le-a scris autorul până în 1944. Din „Momentele“ lui Caragiale, din piesele lui, cărora noua interpretare l-a dat adevă­ratul lor înțeles, oamenii muncii din țara noastră învață să urască politicianismul ne­cinstit și abject, demagogia, care, în țările capitaliste sunt în floare, să disprețuiască birocratismul și rutina, învață să se desbare de urmele vechiului care mai dăinue încă la unii din noi. Articole, conferințe, studii au înlesnit înțelegerea tâlcului adânc al operei lui Caragiale de către masa cititorilor. La 100 de ani de la moartea marelui gândi­tor democrat și luptător revoluționar Ni­colae Bălcescu, pe care îl aniversăm în această lună, cititorul țării noastre regăsește cu en­tuziasm în gândirea clasicului iubit credința în progres și elanul revoluționar, care pen­tru un popor ce construește socialismul sunt valori de neprețuit. Atât de puternic trăiește N. Bălcescu în inima poporului nostru, încât, în zilele noastre, a devenit el însuși erou li­terar. Din piesa lui Camil Petrescu, din ma­rele pocmt al lui Eugen Jebele­an­u, .Bălcescu vorbește cititorilor noștri în graiul în care vorbea tovarășilor săi de luptă din 48. Din astfel de opere, portretul lui — acela al unui gânditor adânc, patriot înflăcărat, om politic clarvăzător, se conturează în trăsături puter­nice, căpătând pentru generațiile de astăzi o valoare cu adevărat exemplară. Pilda marilor noștri clasici — lecție de patriotism, dragoste de progres, măestrie artistică — este viu exemplificată în zilele noastre de clasicul în viață, pe care poporul nostru are fericirea a-l avea în mijlocul său: Mihail Sadoveanu. Legat prin masivitatea și măestria operei sale de creația marilor noștri clasici, iubitorul poporului și al naturii românești,­ M. Sadoveanu, aparține prezentu­lui prin caracterul militant pe care îl imprimă tot mai hotărît operei sale de azi. Pentru ca poporul muncitor să cunoască și să studieze în adevărata lor lumină va­­­loroasele opere ale clasicilor noștri, apar, mereu noi și noi ediții ale clasicilor, tipă­rite în tiraje de masă și însoțite de folo­sitoare studii introductive. Astfel, în E. S. P. L. A. au apărut „Opere“ (v. I-III)­ de I. L. Caragiale, fiecare volum într’un­ tiraj de câte 25.000 de exemplare, „O scri­­­soare pierdută“ (25.000), „Opere“ de­r Slavici (v. I-II), fiecare volum în 18.000 de exemplare. La popularizarea operelor marilor noștri clasici contribue din plin și colecția „Biblio­teca pentru toți“ editată de E.S.P.L.A. Au apărut în cursul anului 1952 „Poezii alese“ de Grigore Alexandrescu (20.000), „Poezii alese“ de G. Coșbuc (30.000), —■ „Amin­tiri“ de I. Creangă (21.000), „Fabule” de A. Donici (20.000), „Poezii alese“ de V. Alecsandri (20.000), „Pe drumuri de munte““ de C. Hogaș (15.000), „Opere alese“ de Vlahuță (20.150), „Versuri“ de Șt. O. Iosif­ (15.150), „Opere alese“ de M. Sadoveanu­ (v. I-II), fiecare într’un tiraj de câte 35.000 de exemplare. In zorii literaturii noastre, un scriitor a așternut pe hârtie ve­rsurile­­ Urmașilor mei Văcărești Las vouă moștenire Creșterea limbii românești Și-a patriei cinstire. Aceste versuri, purtând un îndoit mesaj — patriotic și artistic — au fost, de atunci până în zilele de azi, un îndreptar pentru urmașii întru scris ai autorului lor — marii noștri clasici — până în zilele de azi, când clasicul Sadoveanu scrie despre viața nouă și fericită ce a început pe plaiurile românești. Poetul sovietic Alexei Surcov a spus vor­bind despre Pușchin : Pușchin ne însoțește în comunism. Despre cei mai valoroși dintre clasicii li­teraturii noastre — purtători ai acelui în­doit mesaj de care vorbeam mai înainte — putem, fără îndoială, să afirmăm că ne în­soțesc și ne ajută în lupta pentru construirea socialismului, că ne vor însoți, și mai de­­pare, ia comunim

Next