Ardealul Nou, 1950 (Anul 5, nr. 210-268)

1950-06-18 / nr. 236

2 După semnarea statutului a luat cuvântul delegatul Comi­tetului Central al Partidului nostru, arătând însemnătatea acestui fapt pentru ţăranii mun­citori din Petea. De la şoseaua judeţeană tre­­bue să te abaţi câţiva kilometri la dreapta pentru a ajunge în satul Eremieni. In această zi, de 11 iunie, satul a îmbrăcat haine de sărbătoare. De-a lun­­gul drumului te îmtâmpină lo­zinci şi steaguri, te întâmpină bucuria celor 37 de familii ca­re au păşit pe calea nouă a gos­podăriei colective. Ţărănimea muncitoare din Eremieni a luptat mult până a ajuns aici. Dar a reuşit pentru­­că a avut mereu ajutorul Par­tidului, şi învăţătura marelui prieten al omenirii muncitoare, conducătorul popoarelor sovie­tice, tovarăşul Stalin. Inaugurarea se ţine în fosta casă a lui Gézerné, casă pe ca­re o cunosc bine muncitorii din Eremieni. Aici au slugărit ei multă vreme, zile lungi de tru­După amiază, a avut loc un frumos festival artistic dat de echipa artistică a salariaţilor Băncii de Stat, filiala Tg.-Mu­­reş, Că, cu mâncare pe sponci şi ceartă şi bătaie, era veninoasă năpârca de chiaburoaică, ca toţi chiaburii. Acum de dimineaţă si,ia se um­ple de lume. Sunt 37 de familii care s’au hotărî­t să urmeze ca­lea arătată de partid. „In casa aceasta va fi sediul gospodări­ei noastre, care poartă numele marelui poet, luptător pentru libertatea popoarelor, Alexan­dru Petőfi” spun­­ţăranii mun­citori. După ce Szabó Béni, preşe­dintele comitetului de iniţiati­­­vă declară adunarea deschisă şi dă cuvântul tov. Szilagyi Fran­­cisc secretar adjunct al Comi­tetului judeţean de Partid de­legat al CC­ al PMR, care an­un­ţă că a fost aprobată înfiinţa­rea Gospodăriei Colective. Ro­pote de aplauze primesc această veste. Se citește apoi Statutul. Ur­mează semnarea lui. Bokor Sándor e fericit. El spune, înainte de a semna: —„De 25 de ani lucrez cu mâinile acestea. Am lucrat ani întregi la Gézerné. Cât amar am îndurat! Sărăcia în casa mea nu putea fi înlăturată. Toată vlaga noastră era suptă de lipitorile de chiaburi. Acum totul va fi altfel. Partidul ne învaţă şi noi urmăm această învăţătură.” Szabó Béni, când iscăleşte, se gândeşte la ceva şi o spune tuturor, cu voce tare: „— Ferim­, viitorul fericit al, copiilor noştri iscălesc, împre­ună cu voi statutul. Voi mai bi­ne ca oricine ştiţi câte am su­ferit noi, câţi dintre noi au fost analfabeţi, câţi am fost pălmu­iţi şi umiliţi de chiaburi. Pen­tru pacea noastră iscălesc şi ştiu că le înfig un ghimpe ma­re în inimă duşmanilor noştri”. A urmat apoi un frumos pro­gram artistic prezentat de echi­pa artistică a fabricii „Simo Géza”, exploatează nimeni şi vom ave şi noi viaţă mai frumoasă. Serbarea de după masă a avut loc la sediul gospodăriei, în casa fostului exploatator Al­­bu Iacob. — Casa asta a fost făcută de pe spatele nost şi a noastă ieste. Numa­i­ câte milioane am bă­gat în ea, — spune ţăranul mun­citor Moldovan Grigore. — In timpul secetii îmi mureau copiii de foame şi pentru o cupă de form­ă îmi lua câte 6 milioane de lei şi cu mare greu o căpătăm şi aşa că spunea că are bani de poate face foc cu iei. Cu banii dela mine şi dela alţii a făcut casa asta în care noi astăzi săr­bătorim. La sărbătorirea constituirii gospodăriei colective au luat parte delegaţii de ţărani mun­citori din toate comunele din plasa Râciu, muncitori de la Atelierele RATA din Tg-Mureş şi delegaţi de la gospodăria ag­ricolă colectivă din Batoş, care şi-au luat angajamentul să spri­jine tânăra gospodărie colectivă — Şi noi vom înfiinţa gospo­dăria colectivă, — a spus Chio­­rean Gavril din Urmenu­ş. A urmat un frumos program artistic cultural prezentat de echipa artistică a Sindicatului Transporturi şi de echipa cul­turală a Comitetului Provizoriu din Râciu. „PARTIDUL NE INVATA" 6a 4 noi gospodării agricole colective ARDEALUL NOU. Am întrat în gospodărie, sa pot lucra şi la mine Peste 1700 de jugăre stăpâ­nea moşierul Sándor Ştefan din Căpuşul de Câmpie. 1700 de jugăre pe care iobăgeau ţăranii muncitori. Nu vor uita curând ţăranii muncitori câre au îndurat pe moşia acestei lipitori. Nemeş Ioan a fost birjar la acest mo­şier cu inima de câine. 24 de ani a fost exploatat şi batjoco­rit. Takács Iosif a fost argat la curtea banditului. El poves­teşte cum odată fiul său a în­­drăsnit să ia un măr din pivni­ţa boierului. Pentru aceasta co­pilul a fost închis într- odaie întunecoasă, iar pentru că a în­cercat să-şi scoată fiul de-acolo, el a fost îndată concediat. Ajuns pe drumuri a trebuit să-şi vândă bietele 2 jugăraşe de pământ ca să-şi poată înjgheba un bordei unde să se aciuiască. Dar care ţăran muncitor din Căpuş nu a avut de suferit de pe urma acestui moşier, vestit pentru răutatea lui? Aceste vremuri însă s-au dus pentru totdeauna. Pe ogoarele întinse, pe care altădată biciul sângera pe spi­nările încordate în muncă ale ţăranilor iobagi, o viaţă nouă, liberă, luminoasă începe. Foştii iobagi au devenit stăpânii ogoa­relor hrănite cu sângele lor. Unindu-şi forţele într-o gospo­dărie agricolă colectivă, au por­nit cu hotărîre spre un viitor fericit. Au intrat şi Nemeş Ioan şi Takács Iosif şi numeroşi alţi ţărani săraci şi mijlocaşi. Bovar Rafila spune: — 19 ani am lucrat tot la domni, tot la gazde. Am intrat la gospodărie, ca să pot lucra şi la mine. Văduva György Agneta spune cu mândrie că are un fiu la şcoala de tractorişti. Nu peste mult timp, el se va întoarce de la şcoală, şi mama lui va avea fe­ricirea să-l vadă cu tractorul, pe ogorul scump al gospodăriei colective. Ősz János e mijlocaş. El a intrat în gospodărie cu 15 ju­găre, 2 boi, cai, plug şi alte ma­şini agricole. Mai are acasă o vacă cu un viţel, o scroafă, 6 miei şi patru stupi. El a înţeles că nu poate să trăiască ome­neşte în gospodăria individuală, oricât s'ar sbate. N‘a stat s'as­culte şoaptele băloase ale chia­burilor Raţiu Grigore, Togănea Petru şi Kászoni Nicolaie, cari răspândeau svonurile scârboase scornite de radio Londra şi vo­cea americii. îndrumaţi de organizaţia de Partid, ţăranii muncitori din comună şi-au găsit calea spre fericire. Membrii tinerei gospo­­dării colective „9 Mai" sunt hotarîţi să repare înainte de ter-­­men uneltele agricole, să înde­plinească planul de seceriş şi treeriş, să predea înainte de termen cotele fixate, să efec­tueze la timp, pe baza învăţă­turii agrotehnicei sovietice pră­­şitul porumbului, tutunului, sfeclei de zahăr şi al celorlalte plante. Urmând drumul bogatelor colhozuri din Uniunea Sovieti­că, prin munca lor vor făuri o viaţă nouă. Steagurile fâlfâie vesel peste Căpuşul de Câmpie. Ele ves­tesc că viaţa de iobăgie s’a dus pentru totdeauna. Steagurile fâlfâie vestind forţa lagărului păcii, forţa socialismului. „Colectiv vom făuri, pe chiaburi vom nimici"­ Ziua de 11 Iunie 1950, va ră­mâne zi însemnată, zi de coti­tură istorică pentru ţărănimea muncitoare din comuna Pogă­­ceaua. In această zi, 50 fami­lii de ţărani săraci şi mijlocaşi, urmând învăţăturile Partidului au pornit pe un drum nou, în­fiinţând Gospodăria Agricolă Colectivă „Partizanul“ din Po­­găceaua. In sala şcolii, unde a avut loc adunarea de constituire, mem­brii noii gospodării colective, şi-au manifestat dragostea faţa de Partid, care le-a arătat dru­mul spre un viitor luminos şi fericit şi ura împotriva chiabu­rilor. — Colectiv vom făuri, pe chia­buri vom nimici, — răsuna lo­zinca de pe buzele lor. Ei nu vor uita niciodată pe mârşavii de chiaburi, care zeci de ani au exploatat fără milă ţărănimea muncitoare din Pogăceaua. Ruţa loan are 43 de ani. De la vârsta de 12 ani tot argat a fost pe la chiaburi. A muncit zi şi noapte pe moşiile chiaburile­­pentru a-şi putea creşte cei cinci copilaşi. — Mulţumesc Partidului că ne-a deschis drumul spre o via­ţă nouă, — a spus el după sem­narea statutului. — De astăzi încolo pământul pe care am­ vărsat atâta sudoare ieste al nostru şi de azi înainte copiii noştri nu vor mai fi servitori cum am fost noi." — Semnez pentru nimicirea chiaburilor, pentru pace,­­— a spus ţăranul mijlocaş Fodor Constantin în vârstă de 66 de ani. A intrat în gospodăria co­lectivă cu 6 jugăre, cu doi boi, cai, plug, grapă şi tot ce este necesar pentru muncă. Acasă i-a rămas, pentru folosinţă per­sonală o vacă, 2 viţei, oi, porci, etc. Mult au căutat chiaburii din sat să-l oprească să intre în co­lectiv dar nu l-au putut clinti. — Vineau la mine acasă chia­burii Cucută Pintilie, Cism­aş Teodor, Cism­aş Vasile şi alţii şi m­i-au făgăduit şi bani numai să nu intru în colectiv, — spune Fodor Constantin. — Au vrut să mă prostească cu minciunile lor spunându-mi că-s om bătrân şi are să fie vai de capu meu. Dar cum să cred eu la chiabur, când Cucută Pintilie mi-a pus de am plătit la Bancă in locul lui 4000 de lei, prin 1929, când cu banii ar fia cumpărat 2 jugăre de loc. Nu­ mai cred la chiaburi. Aşa făcea şi chiaburii din Rusia în 1916—1917, când ier­am­io acolo prinzonier. Spunea chiaburii din Rusia că nu pot niciodată să câştige ţăranii muncitori şi vor veni anglejii. Dar tăt mun­citorii şi ţăranii muncitori au câştigat şi pe chiaburi i-au ni­micit. Chiar aşa fac şi chiabu­rii dila noi cum făceau în Ru­sia şi aşa au să păţească şi ei. Io m'am înscris cu toată încre­derea că ştiu că în gospodăria colectivă scap de năcazuri şi de gândul bătrâneţii. — Io nu pot să uit niciodată pe blăstămatul şi puturosul Al­­bu Iacob, — a spus văduva Moldovan Maria. — 21 de ani am lucrat la fel flămândă şi desbrăcată. Când îmi aduc amin­te de zilile elea, mi să rădică părul în cap. Cât am fost de batjocorită şi io şi copiii mei ie tălhariu ăla. M'am scris în co­lectiv că ştiu că aida nu ne mai 18 iunie 1950. Local frumos pentru căminul cultural (Filea) Îndrumată de orga- La căminul nostru cultural nizaţia de bază a PMR şi spun- „LUMINA”, se adună ţăranii finită de Comitetul Provizoriu, muncitori cu mic cu mare. Aici ţărănimea muncitoare din co­­m­una noastră, a reuşit să aibă un local pentru Căminul Cul­tural. Până ori alaltăieri, umblam cu radio pe la diferite case, ca să-l putem pune la dispoziţia ţărănimii muncitoare dornică de lumină. Astăzi avem un lo­cal propriu cu patru camere unde am aşezat biblioteca şi­­naratul de radio. coresp. Ludovica Maier şi Treia Alexandru se duce muncă de lămurire In legătură cu campania de recol­tare și colectare. Rezultate au și început să se vadă. Preda­rea cotelor de lână s’a făcut la timpul fixat. In prezent ne pregătim pen­tru concursul ce va avea loc între Căminele culturale. Biblioteca disperata duru aşezatn mir un joc vizi­­bi, şi sunt instalată, destul de bine şi comod într'un dulap cum intri pe sala Comitetului, la mâna stânga. Cred că nu aţi bănuit că sunt bibliotecă, din cete ce v'am spus până acum. Nu e un lucru plăcut să fii uitat, părăsit. Nu e plăcut mai ales pentru o bibliotecă, destul de bine înzestrată cum sunt eu. Tovarăşii d­in sindicatul nostru află în fiecare şedinţă de mine şi se pare că li s'a vorbit atât de mult de mine încât nu se simt atraşi deloc spre rafturile meie. S'au obişnuit cu această prelucrare şi acum judecă aşa: „dacă citim, nu mai este ce să prelucrăm, iar dacă nu citim avem material de discuţie cât pofteşti." Am şi o responsabilă. Ea e foarte liniştită şi mulţumită. Din când în când vine. Se uită şi zice: „Toate sunt la locul lor. Pot ori­când să dau seama, cărţile nu lipsesc. Dacă va fi vorba să le predau, într'un ceas am gătat." Eu ca bibliotecă nu mă simt bine când toate cărţile răspund la apel. Aş vrea ca la acest apel să răspundă nume de tovarăşi care urmăresc slovele cărţilor, Care într-adevăr îşi ridică nive­lul politic şi ideologic. Eu ştiu că pot fi de mare folos tovarăşilor din comitetul provi­zoriu. Conţin cărţi de ideologie, literatură, cărţi de specialitate. Eu ştiu că în munca lor, de multe ori simt lipsa cărţilor me­le, care le-ar ajuta cel mai mult în munca practică. Mi se spune în asemenea ca­zuri­: „Nu am timp". Dar văd de multe ori că timpul se pierde, câteodată cu nemiluita. Seara, in anumite după amiezi, în loc să vină la mine îşi găsesc alte ocupaţii. Nu este bine ceea ce văd eu zilnic, neglijarea aceas­ta a cititului. Pentru mine se dă un fond, care nu este folosit aşa cum tre­­bue. Rostul meu e important în lupta pe care o dă omul muncii pentru construirea unei vieţi mai bune, pentru pacea întregii lumi. Am făcut apel la gazeta de perete să strige în gura mare durerea mea. Ascultaţi aici, nu vreau să veştejesc în sertare, nu vreau să mă umple praful. Cer­ea responsabila să alcătuiască un colectiv şi să fiu împărţită de la om la om. Peste paginile cărţi­lor mele să treacă seară de sea­ră ochi setaşi de învăţătură, de lumină. După corespondenţa primită de la IOAN MOLDOVAN — Râciu

Next