Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)
1970-06-01 / nr. 6
creionări и ва сорт Miron NICOLESCU DE CÂND E LUMEA, milioane şi milioane de oameni şi-au îndreptat atenţia asupra copiilor: copiii lor, copiii copiilor, sau copiii altora. Lumea copiilor este o lume a vrajei, o lume fermecată care cucereşte pe oricine încearcă să-i treacă frontiera. Dar şi plină de surprize, care te pîndesc în fiecare moment şi te descumpănesc nu de puţine ori. Nu există întrebări mai chinuitoare decît insistentele lor interogaţii : Ce este asta ? De ce ? Cum ? Nimic, însă, nu tulbură, pînă la zguduire, decît atitudinea copiilor în faţa trecerii hotarului vieţii. Fiica mea cea mare este astăzi mama unei delicioase fetiţe de patru ani. Tatăl meu a murit, brusc, atunci cînd ea însăşi avea vîrsta de astăzi a nepoatei mele. Vestea m-a izbit atunci, ca un bolovan greu, primit de-a dreptul în piept. Trăisem fericit, cu mica mea familie, despărţit de nefiinţă prin zidul protector, pe care îl credeam puternic şi veşnic, al părinţilor тег. Şi iată că acest zid se năruia, iar prin dărîmaturile lui întrevedeam prăpastia necunoscutului. Am plîns nestăpînit la căpătîiul patului celui care îmi îndrumase, discret, paşii, toată copilăria şi toată tinereţea mea. Am plîns trecutul, l-am plîns pe el, dar o dată cu moartea lui mi-am plîns anticipat şi moartea mea. Întors acasă, fetiţa mea îmi vede ochii înroşiţi : - De ce ai plîns, tată ? Cum să-i explic ? Am încercat să reduc lucrurile la forma cea mai simplă, dar rezultatul a fost neaşteptat: - Să nu mori niciodată, tată ! mi-a declarat copilul, izbucnind în plîns. Acum trei zile, fetiţa celei care îmi sărise de gît la moartea tatălui meu, a avut o conversaţie foarte ..serioasă“ cu ..o mamă“ (nevastă-mea). La ora prînzului, nevastă-mea începu : - Ştii ce mi-a spus drăcuşorul ăsta mic astăzi dimineaţă ? M-a întrebat... Fraza rămase neterminată, căci fetiţa, sărind de pe scaunul ei, îi puse mînuţa pe gură şi o imploră : - Te rog, mamă, nu-i spune ! Bineînţeles, seara, după ce fetiţa s-a culcat, mi s-a relatat obiectul scurtei conversaţii între bunică şi nepoată : - Cînd am sa mă fac mare şi o să am şi eu un copil, te iau cu mine, să-i spui şi lui poveşti. - Atunci, (a remarcat bunica, imprudent), eu n-am să mai fiu aici. - Unde ai să fii ? - Departe, departe... - Da, dar ai să vii să mă vezi. - Atunci nu am să mai pot să vin să te văd. Răspunsul o puse pe gînduri pe fetiță. Dar numai pentru cîteva clipe. Căci decretă imediat : - Atunci nu vreau să fiu mamă. Fiica mea cea mică are și ea un amor de copil. Un băiat, cam de aceeași vîrstă cu verişoara lui. într-o zi, nu de mult, bunica îi arătă o fotografie : - Ghici, cine este aici ? - Tunţii Tunţi este verişoara lui. - Nu ai ghicit. Aici sînt eu cînd eram mică. - Ai fost şi tu mică ? - Da, puiule. - Şi pe urmă ? - Pe urmă am crescut şi am ajuns ca mămica ta. - Şi pe urmă ? - Şi pe urmă am avut două fetiţe. - Pe cine ? - Pe mămica ta şi pe Ioana. - Şi pe urmă ? - Pe urmă am ajuns bunica ta. - Și pe urmă ? Dialogul s-a încheiat cu această întrebare. Nu ar fi scris niciodată aceste rînduri, dacă nu m-ar fi pus pe gînduri un scurt dialog, mai exact o încercare de dialog între bunic și nepot, relatată de Lichtenberger, celebrul istoric parizian al literaturii universale. Bineînţeles, bunicul era Lichtenberger, ocupat să scrie la biroul său. Nepotul său, care avea oarecare cunoştinţe de mitologie creştină, se apropie şi-l întreabă : - Bunicule, cum se duc morţii în paradis ? Bunicul se face că nu aude. Copilul rămîne o clipă pe gînduri. Apoi găsește brusc o soluție posibilă : - Peut-etre prennent-ils le metro.» zile amare ru rimai în carpali „Cine-ar fi crezut că blîndele noastre ape...“ spunea în acele zile negre, la radio, un reporter. Şi argument suprem : „Nici bătrînii n-au pomenit aşa ceva" ! La care, plin de o tristă ciudă, îţi vine să replici: „Ei, da, uite că s-a putut. Nu se aştepta nimeni, dar uite că s-a-ntîmplat totuşi. Multe lucruri, pe care nici nu ni le închipuim, se petrec, totuşi. S-ar zice că rîurile astea, aşa numite domestice, pur şi simplu ne-au înşelat încrederea“. Din nefericire, replica e tardivă şi stupidă, după lecţia atît de dureroasă pe care ne-au dat-o apele noastre. Încerci un sentiment de cruntă obidă, ca atunci cînd prietenul cel mai bun te vinde. Doamne, şi ce bine-l cunoşteai! Aşa o fi ? Şi nu reuşeşti să înghiţi nodul amar. De ce nu sînt nişte fiinţe pe care să le poţi pedepsi, întorcîndu-le suferinţa ? Te simţi, nu ştii de ce, vinovat. Pentru cei ce nu se vor mai întoarce niciodată la vetrele lor. Pentru cei nemîngîiaţi. Iată, umbli să găseşti cuvinte alinătoare, dar durerea lor curge pe lingă tine ca o apă ieşită peste maluri. Cutremure, erupţii vulcanice, taifunuri, revărsări de ape devastau pînă acum alte colţuri de lume. Să-şi fi adus aminte şi de noi vreun zeu perfid ? Merită să-i dai cu tifla. Căci încercarea nu i-a reuşit. Da, s-au văzut bărbaţi plîngînd în faţa ruinelor. Era însă în ei atita înverşunare, m incit ar ajunge să vindece toate rănile pămîntului, împotriva monstrului orb n-am stat numai douăzeci de milioane. Ci, de pe alte meridiane, au răspuns inimi prietene pulsului eroic, stînd sub zodia sfîntă a umanismului. Acum, cînd viaţa se întoarce în matca ei cea de toate zilele, sensul proverbului a devenit mult mai tulburător. Om la om trage nădejde. Nu numai în Carpaţi. Toma BIOLAN sentimentul soarelui Nu am fost acolo. Nu am fost nici la Alba Iulia, nici la Tîrgu Mureş, nici la Sighişoara. Am fost, în schimb, la Slatina, am fost intr-un sat de lingă Slatina, Sălcia, unde-mi am părinţii. Am văzut Oltul. Stăm şi-l priveam, dar nu-l mai recunoşteam. Parcă se răzbuna pe oameni, pe casele lor, pe cîmpul lor, pe grădinile şi fîntînile lor. Doamne, ştiam că ne loviseră boli, ne loviseră alte popoare. Dar nu erau ale noastre. Apele acestea care ne-au lovit erau ale noastre. De aici încolo nu mai pot pricepe. Citeam zilele trecute undeva cum un reporter nu înţelege de ce trebuie să vină nenorocirile pe capul nostru, ca să ne dăm seama că suntem uniţi. Nu-i pot da răspunsul, pentru că nu-mi pot răspunde nici mie de ce ne loviseră tocmai apele noastre. Vedeam Oltul cum urla, turbat, peste griul pe care-l semănaseră și-l îngrijiseră sălciorenii. Și atunci mi-am dat seama de ce avea atita amărăciune în glas „nea Bibi“, cînd mi-a spus la telefon „Ne-a topit de tot Oltul ăsta“. în zilele acelea, poate mai puternic ca niciodată, am avut sentimentul soarelui. Toate ziarele scriau cu litere mari, în dreptul fiecărei localităţi inundate, scurt şi mai cuprinzător ca oricînd : soare. Tîrgu Mureş : Soare. Sighişoara : Soare. Alba Iulia : Soare. Acelaşi cuvînt repetat de fiecare ziar, acelaşi astru repetat de oglinzile apelor revărsate peste satele noastre. Doamne, nici nu-mi vine să cred că apele acelea care înecau oameni, care dărîmau case, erau ale noastre. Nici nu-mi vine să cred că apa aceea murdară și distrugătoare care a înecat pîinea și grădinile celor din satul Salcia, apa aceea despre care nea Bibi spunea că „ne-a topit satul“, era Oltul meu. Şi totuşi asta a fost realitatea. Dar nu va trece mult timp, şi apele vor fi din nou ale noastre, Oltul va fi din nou al nostru. Le vom apăra de duşmani aşa cum ne-am apărat noi de ele. Pentru că noi, românii, ţinem foarte mult la tot ce e al nostru, şi-l apărăm, şi ne dăm viaţa pentru el. Vor fi ale noastre iar, vor fi bune, limpezi şi din nou prielnice vieţii. piatră lăzi de zestre Dan ROTARU Vieţuim pe pămîntul acestei ţări după regulile nescrise ale unei misterioase balanţe oricîte nenorociri s-ar îngrămădi intr-un talger, apăsîndu-l, întotdeauna rămîne destulă putere pe celălalt, destulă măreţie umană pentru ca urgiile să nu hotărască. Barbarii şi-au minat peste noi neînchipuite pustiiri; au săgetat în munţi, pe dealuri, în cîmpii, pretutindeni şi totul ; lespezile din vetrele strămoşeşti şi-au întors spinările la ascuţişurile săgeţilor şi ei şi-a galopat nestatornicia spre locuri unde vîrful săgeţilor se îndoaie, iar noi am rămas ! Neprieteni s-au azvîrlit ca fiarele înfometate asupra coltucului de pîine al copiilor noştri, s-au îmbuibat din puţinul nostru şi au plecat hohotindu-ne în batjocură liturghia morţii prin foame ; dar pietrele nu pot fi mestecate şi fiecare colţ de stîncă al acestui pămînt ascunde un bob de grîu ! De două ori focurile ne-au pîrjolit casele, ogrăzile şi grădinile ; gloanţele au căutat carne tînără, obuzele au încercat să are, bombele să sape fîntîni , dar pietrele nu pot fi ucise şi au rămas ! Şi acum, iată, a venit şi apa ! în talgerul nenorocului s-au ridicat năpraznic Someşul, Tîrnavele, Mureşul, Prutul, Siretul şi Dunărea ! Dar întotdeauna ne rămîne cite ceva în celălalt talger. De data aceasta, cu noi a fost Argeşul, apa întemeietorilor de ţară, curgînd limpede şi molcomă ! Misterioasa balanţă ne lasă mereu de ajuns pentru a nu ne prăbuşi în nefiinţă. Astăzi, apa a întors multe frunţi dinspre soare către bezne. Dar pietre suntem şi vom rămîne ! Fiindcă sintem mai bogaţi cu o învăţătură : o cărămidă în temelia casei, una în temelia digului ; o piatră în zidul casei, una în zidul digului. Corneliu MARCU Mi-am făcut copilăria pe lingă un rîu care primăvara bubuia în maluri surpînd pămîntul cu tot ce avea deasupra. Alteori îşi ieşea din matcă şi mătura tot ce-i sta în drum. Tot — adică un stog de fin sau un coteţ de păsări, poate nişte vite, uneori şi cite o casă. Balaurul căpcăun cerea şi tribut de oameni, dar numai imprudenţa şi nepăsarea, uneori făloasa şi inconştienta „îndrăzneală“, se plăteau cu viaţa. Eram avertizaţi din generaţie în generaţie, primejdia intrase în tradiţie, împletirea „plasurilor“ (diguri din două rînduri de gard de nuiele cu miez de pămînt bătucit) fiind primul meşteşug pe care îl învăţam. Am trăit o vreme printre constructorii de hidrocentrale, oameni cu menirea de a domestici furia apelor. I-am văzut cum înotau în adîncul pămîntului, cînd a fost inundată galeria de la Vîlsan. I-am văzut cum băteau cu răngi în sloiurile de gheaţă care barau cursul de apă în dreptul podului de la Corbeni, ei atîrnînd deasupra stihiilor legaţi în frînghii. I-am văzut cum îşi duceau copiii pe coastele muntelui cînd apele ameninţau colonia de la Poiana Mucenicului, cum îi puneau la adăpost pe sub copaci şi se înapoiau să astupe surpăturile din dig. I-am văzut la Oeşti cum au sprijinit cu spinările bolta tunelului pînă cînd alţi muncitori au cicatrizat rana aceea a straturilor geologice. I-am văzut cu pieptul în şuvoaiele de apă la Cernat, la Topolog, pe Rîul Doamnei, la Cumpăna, la Valea cu Peşti. Dar tot ce am văzut pînă în acest mai intra în ordinea firească a lucrurilor. Un rîu care se revarsă ici-colo, o gospodărie cu apa pînă la talpa casei sau chiar o uliţă de sat, sînt fenomene mai mult sau mai puţin obişnuite, întîmplări care poartă amprenta normalităţii. Tot ce am văzut pînă acum era pe măsura puterii noastre de înţelegere. Eram, intr-un fel, de acord ca rîul să se umfle cînd se topesc zăpezile, ca să dăm peste ape subterane cînd sfredeleam munţii cu tunele. Era mai ales, pe măsura puterii noastre de apărare, pentru că, după cîteva ore de împotrivire şi de luptă, viitura de apă se retrăgea ca o fiară rănită. Dar ce a fost în această lună mai, poate că nu s-a mai întîmplat de la diluviu încoace. Că de-ar fi fost aşa, nu s-ar mai fi găsit în prunduri unelte din vremea pietrei cioplite şi pe văi atîtea vetre de aşezări statornice. Nu ici-colo un rîu. Nu o uliţă, nici un sat, ci mai mult de o mie de localităţi. Nu cinci-şase pogoane de pămînt, ci zeci de mii de hectare. Nu zece oameni în luptă cu stihiile, nu o sută, nu o mie, ci sute de mii, 20 de milioane. Apele au dat lovitura prin surpriză şi au lovit masiv. Dar şocul surprizei şi şocul proporţiilor nu au paralizat. După secunda derutei au urmat minute, ceasuri, zile de luptă, dramatică, dureroasă, crîncenă, dar fără panică. De data asta, singurătatea şi teama nu au ghilotinat speranţele : nimeni nu a căzut înainte de a fi lovit de val. Nicicînd sentimentul solidarităţii umane nu s-a putut manifesta ca acum. Suntem într-o zonă care a avut norocul de a fi evitată. Nu mai pomenesc aici toate acţiunile noastre în folosul celor năpăstuiţi. Dar nu mă pot opri să relev un fapt cu totul ieşit din comun : zilele acestea au fost deschise lăzile de zestre, vestitele lăzi muscelene şi argeşene, considerate tabu , au fost scoase din elevi, fete, pieptare, ilice, marame, acele veşminte de care o femeie nu se atinge decit de două-trei ori în viaţă, şi au luat un drum al frăţiei. Fără solemnitate, cu gesturi fireşti, cum firesc este în aceste clipe să-şi dea omul şi inima din piept. Marin IONIŢA doi mărturie Era duminică după masă, noi, ploaie, frig şi ţineam un fel de „consiliu“ de familie cu privire la fiica mea din clasa a VIII-a. Locuim într-o baracă în zăvoi, pe malul Argeşului, acolo unde este garajul şi balastiera şantierului care construieşte lacurile de acumulare şi hidrocentralele piteştene. Ploua, şi la 2 după amiază se întunecase ca în amurg şi soţia mea avea în suflet un fel de teamă nelămurită, mai degrabă neliniştea aceea care ne-a cuprins pe toţi în ultimele zile şi spunea că fără mine nu ar putea să rămînă nici o jumătate de oră aici, în baraca din pădure, pe o vreme ca asta. Am amînat pentru a doua zi căutarea unui meditator : ploua, era frig şi noi nu ne induram să ne despărţim nici cîteva minute. Şi atunci mi-a bătut în uşă un om plin de noroi şi mi-a spus că se caută 14 şoferi şi 14 tîmplari care să transporte şi să monteze nişte barăci la Satu Mare şi m-a întrebat dacă mai ştiu unde locuiesc şi alţii. La ora 2 după masă am fost anunţaţi, ia 5 maşinile erau încolonate la poarta depozitului din Curtea de Argeş. Ne-am întîlnit cu apele înfuriate încă de la Rîmnicu Vîlcea. Am străbătut peste 700 de kilometri, călcînd pe urmele primei viituri şi în gura celei de a doua. Am trecut peste poduri care cădeau în urma noastră şi peste punţi improvizate, pe drumuri care nu se vedeau de sub apă, printre copaci doborîţi şi tot felul de lucruri tîrîte de puhoaie, prin nămol vîscos pînă la osia roţilor. Intr-un film cu şoferi, pe care l-am văzut acum vreo 15 ani, trebuia să ajungă numai cine poate, noi trebuia să ajungem toţi, cu totul. In maşinile noastre duceam panouri, uşi, vată minerală, instalaţii de apă şi energie, lăzi cu geamuri; dacă vreuna ar fi rămas de convoi, s-ar fi întîrziat construcţia barăcilor. Am călătorit zi şi noapte, cu pleoapele arse de nesomn, dar cu o trezie de care n-am fi fost în stare în alte împrejurări, duceam cu noi mijloacele de adăpostire a 300 de oameni care aveau mare nevoie de un pat cald şi uscat. Şoferii din fimul acela de groază făceau lucrul pentru bani, îşi riscau viaţa ca să-şi cîştige existenţa. Noi am plecat într-o zi de repaus, aflînd unul de la altul că se caută 14 conductori auto, şi 14 tîmplari... Şoferii de care vorbeam au avut de trecut un baraj de pietre, un pod, o mlaştină. Noi am avut un drum zeci de obstacole. Dar nici o clipă nu ne-am simţit în primejdie. Peste tot rîurile, podurile, drumurile, erau supravegheate, verificate, măsurate, jalonate. Eram orientaţi să călătorim numai pe traseele cu securitatea asigurată. Ocoleam podurile şubrede, alunecările de teren, breşele făcute în şosea, desprinderile de bolovani. In sate şi între sate oamenii ne pregăteau cale liberă, înlăturînd obstacolele puse de-a curmezişul drumului. Era cunoscută ora cînd trebuia să ajungem în cutare sau cutare localitate şi dacă întîrziam se stîrnea acolo îngrijorare şi se venea în întîmpinarea noastră. La Gilău eram nevoiţi să întîrziem cîteva ore pentru remedierea defecţiunii la una dintre maşini. Nu ştiu de unde ni s-a pus la dispoziţie un autotren, oamenii de pe stradă ne-au sărit în ajutor la transferul materialelor şi după cîteva minute ne-am putut continua călătoria. Atelierele mecanice şi garajele, care se mai aflau în funcţie, toate unităţile pe care le solicitam nu pregetau să ne sprijine. Ca să fiu sincer, trebuie să mărturisesc că mă aşteptam la multe încurcături. Am parcurs distanţe apreciabile în condiţii normale şi de multe ori mi-a fost dat să asist la ştrangulări ale firelor de circulaţie, la accidente. De data aceasta am străbătut ţara de la un cap la altul, dar n-am întilnit aşa ceva, cu toate că pe mulţi kilometri nu se vedea drumul de sub apă, cu toate că ne grăbeam mai mult decât oricine. Printre stihii, zeci de convoaie, sute de autovehicule, cu alimente, cu ambarcaţiuni, cu îmbrăcăminte, cu ciment, cu cherestea, cu utilaje, cu cisterne de apă potabilă, cu oameni... Ordine perfectă creată de oameni în haosul dezlănţuit de natură. Ne-am înapoiat după cinci zile şi după cinci nopţi, dar am fi fost gata să luăm călătoria de la cap. La început, existase ideea ca să meargă numai oameni necăsătoriţi, fără familie. Dar noi ne-am suit in maşini, care cum am aflat. Nu a stat nimeni în cumpănă. Brătescu are trei copii, unul din ei nu a împlinit încă anul, Asandei două fetiţe, Ionel Gheorghe tot aşa, de fapt nici unul dintre noi nu e holtei. De ce am făcut-o pe vremea aia de ploaie şi de creştere a apelor, cînd familiile noastre erau pe margine de rîu ? Fiindcă locuim pe malul Argeşului şi toate barajele lui au fost făcute de noi şi ştim că rezistă. Fiindcă erau oameni care la data aceea aveau mai multă nevoie de noi decit cei de pe aici... Constantin NASTASE şofer mecanic, I.C.H. — Corbeni REVISTĂ DE CULTURĂ, editată de Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Argeş Redacţia şi administraţia : PITEŞTI, B-dul Republicii nr. 64 telefon : 1 42 28 COMITETUL DE REDACŢIE ing. Constantin BUDAN, ing. Sava COSTACHE, Gheorghe CÎRSTEA, Marius DIACONESCU, Mihai DIACONESCU, Constantin DINISCHIOTU, Mihai DUMITRU, V. FIROIU arh. Valeriu MANU, Victor NICA, Augustin Z. N. POP, Gheorghe STANCULESCU, Gabriel ŢEPELEA, ing. Nicolae TILIVEA.