Argeş, 1988 (Anul 23, nr. 1-12)
1988-10-01 / nr. 10
DEMNITATEA CULTURII ROMÂNEŞTI I muresciana Eminescu în publicaţiile argeşene în Argeş, ca pretutindeni în ţară, personalitatea şi opera lui EMINESCU au beneficiat de un generos spaţiu tipografic de-a lungul anilor. Prezenţa acestui fişier bibliografic e convingătoare pentru demonstrarea faptului că publicaţiile argeşene au constituit un vechi şi eficient mijlocde difuzare, interpretare şi valorificare a creaţiei eminesciene. Pentru a răspunde interesului cercetării avizate, indicele bibliografic pe care îl supunem atenţiei acum, în preajma centenarului morţii, cuprinde, selectiv, publicaţii argeşene de ieri şide azi, în paginile cărora s-au tipărit materiale despre Eminescu. Articolele şi studiile diverşilor colaboratori de la publicaţiile argeşene vin să recompună viaţa şi demersul creaţiei „Luceafărului“ poeziei româneşti, şi totodată, să evidenţieze pentru cititori, opiniile autorizate ale unor prestigioşi critici, istorici literari, scriitori şi artişti. ☆ Deşi Eminescu n-a întreţinut legături fizice deosebite cu argeşenii prin vizite, însă a călătorit cu trenul, în drum spre Floreşti- Dolj (1878), prin sudul Argeşului, a cunoscut pe rucăreni şi a evocat pe Basarabi şi pe Mircea cel Mare în versuri şiarticole. Audienţa sa în Argeş ca pretutindeni s-a impus, îndeosebi, prin geniala sa creaţie literară, aceasta întrucît personalitatea lui Eminescu devenise — chiar din timpul vieţii — un mit. Receptarea poetului în publicaţiile din Argeş s-a produs treptat, mai intens în anii noştri, cînd în paginile lor se tipăresc succesiv comentarii literare, articole omagiale, studii pentru valorificarea creaţiei „Luceafărului“. Pop, Augustin, Z.N. Din istoria culturii argeşene, p. 15, şi harta . Tomozei, Gh. Eminescu a trecut prin Piteşti, în „Argeş“ V (1970) nr. 4 (47), p. 20. Gorcea, P.M., Luceafărul — un mit original, în „Argeş“ nr. 1, ian. 1967, p. 5. Tomozei, Gh., Subiecte — Eminescu, Iorga şi Piteştiul, în „Argeş“, nr. 2, feb. 1970 (Bibliografia poeziilor omagiale) în „Argeş“ nr. 1, ian. 1971, p. 14, nr. 2 feb. 1971, p. 19, nr. 3, martie 1971, p. 18. Dinu V. Leonid, Neînţeles rămîne gîndul (Gîndirea poetică la Eminescu), în „Argeş“, nr. 1, ian. 1970, p. 1. Baltag, N. Ivănescu, Cezar ; Ciopraga, C; Rotaru, Dan ; Voiculescu, N.I. ; Dumitriu, Dana. ; Pop, Aug. Z.N. ; Eminescu, Victor, Pururi tînăr înfăşurat în mantie-mi/ochii mei înălțau visători — articol în „Argeş“, nr. 1, ian. 1970, p. 6—8. Muntean, George, Eminesciene. Un constant al „biografiei interioare“ eminesciene, în „Argeş“, nr. 1, ian. 1974, p. 5. Angliei, Paul, Eminescu sau despre Absolut, în „Argeş“, nr. 2, ian. 1975, p. 20. Doinaş, Aug. St. La naşterea geniului, în „Argeş“, nr. 1 (103), 1976 (XI), p. 7. Alexandru Ioan, Eminescu, în „Argeş“, nr. 1, martie 1979, p. 1. Marin, I. D.; Marina, Victor — Eminesciana, în „Argeș“, nr. 1, martie 1980, p. 8. Angliei, Dumitru, Eminescu — poetul pădurilor și izvoarelor în „Ecos“, nr. 2, 1983. Angliei, Dumitru, Eminesciana, Luceafărul, în „Secera și Ciocanul“ nr. 6771, 11 ian. 1985. Articole omagiale au mai fost publicate, după cum urmează : La 117 ani de la naşterea lui M. Eminescu, în „Argeş“, II, (1967), nr. 1 (8), p. 9 ; Lui Eminescu închinare (120 de ani de la naştere, ibidem, X(1975), nr. 1 (99), p. 6 ; O sută de ani de la apariţia poeziei „Epigonii“, în „Tribuna şcolii argeşene“, vol. I, 1971, p. 40—41 ; Comemorarea a 25 de ani de la moartea lui Eminescu, în „Prietenul nostru“, Ш, (1914), nr. 10, p. 318 ; 50 de ani de la moartea lui Eminescu, în „Presa“, X(1939) nr. 305, p. 3. ; La 75 de ani de la moartea poetului în „Şcoala Argeşului“, 1975, p. 20 etc. Articole despre viaţa şi opera poetului. Publiciştii din Argeş au fost atraşi de existenţa poetului pentru a putea explica opera. Recordul îl deţine, în această direcţie, eminescologul Augustin Z.N. Pop. Dogaru, Vl. Calminschi, Const.: Alte mărturii inedite despre: Eminescu (Frag. de memorii — comentate), în „Argeş“, nr. 6, ian. 1967, p. 11 cu portret. Dogaru, VI. Mărturisiri inedite despre Eminescu. Precizările lui C. Rădulescu — Motru asupra bibliotecii poetului, în „Argeş“, nr. 1 ian. 1967, p. 9. Pop, Augustin, Z.N., Date noi asupra lui Eminescu, în „Argeş“ nr. 1, ian. 1969, p. 7. Pop, Augustin, Z.N., Eminescu bibliotecar, în „Argeş“, nr. 6 ian. 1969, p. 6. Pop, Augustin, Z.N., 10 scrisori ale Veronicăi Micle, în „Tribuna şcolii argeşene“, vol. II, 1970, p. 10. Sanda, George, Emin-Eminovici, Onomastici şi genealogii (Eminesciene), în „Argeş“, înr. 4—5, apr. — mai 1971 (VI), p. 34—35. Pop, Augustin, Z.N., Noi date despre familia şi viaţa poetului (Eminesciana), în „Argeş“, nr. 1 (99), martie 1975(X), p. 6 , nr. 1 martie 1979, p. 7 (Multe şi mărunte despre Eminescu). Simache, N.I., O scrisoare inedită a lui Eminescu, în „Argeş“, nr. 6 ian. 1970, p. 1. Vintilă, Petru, Cronologie eminesciană, în „Argeş“, nr. 1 ian. 1973, p. 8, 13, 14 cu portret. Eminescu ,„ Mărturii, în „Argeş“, nr. 1 (44), ian. l970(V), p. 13. Dumitru ANGHEL Gheorghe ANGHEL — M. Eminescu, bronz. Eminescu Şed porţile deschise-n 3 cerului visare Păstorul ide ''cuvinte pe plaiul limbii sîînt La Ipoteşti selenic — Luceafăr în ianuarie Vrăjind imensităţi, pogoară pe pămînt Şi logosul, fîntînă stelar-orgolioasă închide infinitul în genialul grai Hiperionic, ochiul zăpezii peste casă Contur imaculării zidind pe jguri de rai Veghează slova-n glorii a tot biruitoare Văzduhului deaştri la naşterede vers Lumină din lumină cu fruntea-i visătoare Poetul României se-nscrie-n univers ! Ion POPA ARGEŞANU Puternica personalitate a lui Eugen Lovinescu, sistemul său critic şi estetic au atras şi atrag numeroşi cercetători şi din confruntarea cu opera lovinesciană au rezultat monografiile şi studiile pe care cititorul le are astăzi la îndemînă. Mi se pare, însă, că o constantă a întregii activităţi a criticului — anume înalta sa responsabilitate în faţa istoriei, a timpului — a fost mai puţin reliefată şi de aici apariţia în unele intervenţii critice, mai mult sau mai puţin avizate, a ideii după care Lovinescu, retras în turnul ele fildeş, ar fi fost în afara evenimentelor ce brăzdau epoca în care a trăit şi a scris. Convins că intrarea României în primul război mondial izvora din dorinţa de veacuri a poporului nostru de a-şi vedea „spaţiul lăsat de strămoşi unit şi puternic“ Lovinescu încă din primele zile ale frontului îşi alătura eforturile şi gîndurile acelora care susţineau campania manifestîndu-şi, prin scris, încrederea neţărmurită în victoria finală. In acele clipe eroice era alături de Iorga, Xenopol, Sadoveanu, Goga, Delavrancea, C. Rădulescu-Motru, Agîrbiceanu etc., etc. colaborînd cu articole încărcate de cald patriotism la Minerva, Flacăra, Naţionalul, Lectura pentru toţi etc. Intervenţiile sale nu au vizionarismul şi sonorităţile profetice ale lui Iorga, dar fiind scrise „în marginea evenimentelor“ se disting prin verbul avîntat, mobilizator, prin fraza amplă şi tonalităţi mesianice, nu lipsite de accente pamfletare. In ziarul Minerva din 2 octombrie 1916 Lovinescu publică vibranta notă intitulată încrederea : „Un război se duce cu numeroase piepturi omeneşti aruncate în faţa duşmanului, cu guri de tunuri de toate mărimile şi cu o neistovită rezervă de muniţiuni. Nu ajunge ! în afară de factorul material mai există şi un alt factor, factorul sufletesc, îndărătul linului care varsă foc stă un om. Şi nu este indiferent ce se petrece în sufletul acestui om. Un braţ încordat presupune voinţa de a birui. Voinţa de a birui presupune credinţa în victorie, credinţa în dreptatea sfîntă a cauzei pe care o apără. Războiul nu este numai un vast maşinism, după cum susţin germanii. El mai presupune şi o latură morală, peste care nu se poate trece cu uşurinţă. Războiul nu e numai frontul de luptă. El se prelungeşte în sufletele noastre, ale celor rămaşi acasă deocamdată. Deşi părem nefolositori cu scrisul sau cu rosturile noastre civile, războiul are nevoie nu numai de ajutorul nostru material, oricît de îndepărtat ar fi el,ci şi de un ajutor sufletesc. Intre cei placaţi pe front şi civil se stabileşte o legătură de simţire care înregistrează cele mai mici şovăiri şi avânturi. Armata are nevoie şi de concursul nostru. Trebuie s-o sprijinim printr-o încredere neţărmurită. Să nu ne abată veştile rele .Cu o astfel de încredere în biruinţă şi cu convingerea adîncă ce e în fiecare Român că ne luptăm pentru o cauză mare şi sfîntă pentru a risipi o nedreptate seculară, nu se poate ca străduinţa şi jertfele ostaşilor noştri să nu fie răsplătite cu laurii biruinţei“, în cele două volume Pagini de război (1918) şi In marginea epopeii (1919) ca şi în articolele şi notele rămase încă în coloanele revistelor, Lovinescu milita pentru solidaritatea tuturor forţelor sociale pentru apărarea ţării. Confraţilor de breaslă le reamintea fantele pline de sacrificii ale înaintaşilor : „Scriitorii au fost făptaşă marilor idei ale Renaşterii noastre. Un Alecsandri, un Kogălniceanu, un Bălcescu, un Ion Gloma n-au sănat în scrisul lor o artă îngrădită la sonoritatea cuvintelor, ci o sămînţă rodnică aruncată pe ogorul patriei“. Amintind aceste exemple mobilizatoare şi dătătoare de speranţă aduse în contemporaneitate. Lovinescu putea, pe drept, să continue : „Nimic nu poate fi mai legitim şi mai sfînt decît dorinţa unui popor de a vieţui în marginile lui etnice. Toţi cei ce ţin un condei în mină în împrejurările de astăzi, nu datorii superioare faţă de patrie ce trec peste finalitatea artei, în clipa în care se pun în cumpănă destinele neamului nostru nu e vremea unui frumos zadarnic. Sufletul naţional se zbate în cleştele problemelor de viaţă şi de moarte. Toate energiile trebuie îndreptate spre folosul imediat al patriei. E în tradiţia noastră ca scriitorii să aibă o largă parte în mişcările mari patriotice şi în actele ce au întărit viaţa statului nostru modern“. Evenimentele se succedau cu repeziciune şi în tumultul lor Lovinescu avea luciditatea de a releva rolul lui Nicolae Iorga în mobilizarea energiilor naţionale, trecînd peste înfruntările din perioada Sămănătorului : „în această clipă de mare încercare , pentru existenţa neamului nostru, în care toate sufletele sunt încleştate într-o tragică aşteptare, în această clipă în care unii încep să şovăiască, dl. Iorga şi-a găsit credinţa în destinele neamului românesc, luîndu-şi locul de factor al conştiinţei naţionale. O vastă ştiinţă şi o rară autoritate morală îi reveneau spre acest rol de conducător al opiniei publice în clipa marilor prefaceri“. Dincolo de faptul că cerea scriitorilor să vibreze la „toate momentele epopeii naţionale“ Lovinescu le solicita şi „o literatură vie, caldă, o adevărată hrană spirituală a prezentului şi un document al viitorului“ pentru că „nu va fi indiferent pentru generaţia de mîine de a şti în ce măsură au răspuns scriitorii noştri la datoria de a fi facla de lumină îndrumătoare de conştiinţe naţionale“. Cu bucuria-n suflet de a fi văzut Carpaţii deveniţi „în locul unui zid despărţitor coloana vertebrală a unui corp, solid organizat în jurul lor“ Lovinescu era conştient că asemenea momente eroice vor redimensiona literatura română şi în acest sens scria : „Literatura noastră va fi0 literatură ieşită din marile împrejurări de acum, o literatură patriotică de solidaritate naţională, o literatură militantă, o literatură care să ne unească pe toţi prin legătura cea mai puternică a dragostei de neam. Această literatură va izvorî din actualitate ; ea va izvorî din frămîntările ce ne cutremură şi din toate clipele solemne prin care trecem. Va fi scrisă, desigur, în marginea vremei, dar va fi înainte de toate la literatură“. Se ştie că după primul război mondial societatea românească a fost zguduită de numeroase conflicte de clasă, iar viaţa literară s-a aflat la întretăierea numeroaselor tendinţe şi grupări literare, unele profund reacţionare. Atunci Lovinescu, intuind gravele efecte ale conflictului dintre generaţii pe care-l declanşau anumite cercuri şi reviste literare, scria : „Mai avem o datorie. Nu faţă de public, ci faţă de însăşi literatura noastră. Generaţiile se succed sfîşiindu-se. Statuile unora se înalţă din sfărîmăturile statuilor altora. O pornire sălbatică ne împinge să distrugem pe înaintaşi pentru a ne face loc sub soare“. (Sburătorul, nr. 3, 1919). Mai mult, într-o vreme în care se făceau numeroase speculaţii în jurul teoriei specificului naţional contestîndu-se originalitatea literaturii române, Lovinescu îşi spunea răspicat cuvîntul : „Virtualităţile artistice ale rasei sunt evidente în poezia noastră populară, superioară poeziei populare franceze ; cifrele realizărilor literaturii culte nu se juxtapun ci se adună. Eminescu, Coşbuc, Creangă, Caragiale nu sunt numai talente remarcabile, ci şi puncte din frontiera hărţii noastre sufleteşti. Literatura română nu se prezintă deci ca o suprapunere de individualiăţi, ci ca o sumă, ca o totalitate organică şi armonică de însuşiri etnice, virtuale în producţiunea populară şi realizate în literatura cultă prin artişti de un talent incontestabil. Intre cei patru pilaştri (Eminescu,Creangă, Coşbuc, Caragiale) ai expresiei artistice a sufletului românesc se întinde reţeaua unei largi literaturi reprezentative. Departe de a păşi în pragul Europei cu mîinile goale, păşim nu numai cu posibilităţile unui suflet original şi ca fond şi ca formă, ci şi ca afirmaţii categorice, solidare între ele, dar diferenţiate în cromatica literaturii universale“ (Sburătorul literar, 6 octombrie 1922). Cercurilor şi revistelor literare care încercau să abată literatura română de la drumul ei firesc democratic şi patriotic Lovinescu le răspundea limpede : „Numai cei ce n-au nimic de spus îşi încarcă vorba cu grele arabescuri de ceaţă şi fum“, iar acelora carese plîngeau de inexepresivitatea limbii române le aducea în prim-plan opera clasicilor : „O pagină din Creangă nu-şi are echivalentul în nici una din literaturile universale. Suntem originali ,nu numai prin fond, ci şi prin expresie, limba noastră e plastică şi plină de invenţie. Nu este popor mai sentenţios decit poporul nostru şi nu e limbă mai bogată în expresie metaforică decit limba noastră“. Pentru Lovinescu — „Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc, Sadoveanu, Agîrbiceanu, Brăescu, Brătescu-Voineşti, Hogaş, Rebreanu, Pillat şi alţii sînt expresii ale sufletului românesc“ ce se ridică „pînă la o artă naţională, conştientă de solidaritatea ei şi profund originală“. La apariţia volumului de Argeş în sus al lui Ion Pillat, revistele excesiv tradiţionaliste încercau să şi-l apropie zgomotos, dar Lovinescu prin articolele sale făcea juste delimitări arătînd că volumul se „situează în realităţile noastre sufleteşti şi cosmice“ adăugind : „O astfel de poezie se integrează deci în acea literatură autohtonă, cu profunde însuşiri naţionale, ce porneşte din filonul popular şi se afirmă printr-un lanţ neîntrerupt de scriitori, cu un fond comun, deşi cu variate mijloace de realizare, nu numai pe măsura talentului, ci şi a timpului“ (Critice, IX, p. 164). Lovinescu, de altfel, a purtat o adevărată campanie cu doctrinarii ortodoxismului, misticismului şi iraţionalismului, suportînd din partea lor injurii şi ameninţări, dar spiritul său lucid l-a condus către drepte judecăţi şi categorice afirmaţii : „Literatura română — ca şi sufletul românesc — nu se recunoaşte în acest misticism“ şi nici în operele scriitorilor „Ce au început să vadă îngeri azi dispăruţi“. Respingînd conceptele ideologice ale dreptei, Lovinescu, la fel de categoric respingea şi teoretizările din coloanele unor reviste după care România trebuia să rămînă înfeudată ruralismului şi tradiţionalismului excesiv, închistat : „Tradiţionalismul mişcărilor noastre literare nu înseamnă, deci, nici tradiţionalism ştiinţific, nici conformism , ci menţinerea ideologiei literare în cadrul vechiului regim agrar legat de pămînt şi de viaţa rurală, adică o manifestare reacţionară a spiritului ce nu vrea să se adapteze formelor noi de viaţă socială“ (Istoria literaturii române contemporane, 1937). In momentul în care mari scriitori şi critici precum Arghezi, Sadoveanu, Călinescu, Ralea etc. sufereau atacurile violente ale grupărilor de dreapta Lovinescu, alături de alţi intelectuali, semna note şi articole de protest. Este suficient să amintesc că, deşi nu a manifestat un interes deosebit pentru opera lui Sadoveanu, în timpul trivialelor atacuri, ponegririlor şi ameninţărilor din Porunca vremii şi Buna-Vestire ce vizau direct pe Sadoveanu, Lovinescu îşi spunea energic cuvîntul: „Multe vor dispare de pe faţa pămîntului şi multe, sute de consilii comunale cu oameni importanţi de o zi, vor dispare şi ele, dar orăşelul nostru (Fălticeni, n.n.) va trăi încă cu amintirea naţiunii în opera acestui mare poet, care a transcris în cărţile lui tot ce face dulceaţa, farmecul grădinilor, toată poezia şesului Moldovei şi a dungei violete a Carpaţilor apropiaţi, pe care decenii i-a privit de pe dealul lui de la marginea uliţii Rădăşenilor“ („Curentul lălticenean, nr 13—14, 1937). Sînt, aceste toate, dovezi elocvente că Lovinescu a trăit în mijlocul epocii, că a vibrat în raport direct cu marile frămîntări ale timpului şi de aceea moştenirea sa trebuie judecată în cunoştinţă de cauză şi cu obiectivitatea pe care o impune istoria literară. Eugen MARINESCU Aspecte ale militanţismului lovinescian EUGEN LOVINESCU văzut de Marcel IANCU. ARGEȘ NR. 10/1988 - pag. 11